marți, 31 ianuarie 2012

Lectii si comunitati

Astă vară, la Femei pe Mătăsari, venise un camion cu gheaţă. Gheaţă care trebuia transportată cale de câteva sute de metri, de unde nu se mai putea intra pe stradă, pana la frigidere. Imediat s-a creat mare agitaţie. „Haideţi să transportăm gheaţa! Haideţi să transportăm gheaţa!”, toată lumea părea mobilizată, transportul gheţii devenise principala atracţie a străzii şi preocuparea tuturor. Din câte îmi amintesc, era o cantitate relativ mică de gheaţă, aşa că m-am dus la Iulian si i-am spus:

„Iulian, e destul de puţină gheaţă. Putem să mergem 3-4 oameni seriosi, durează mai puţin si se face mai organizat”
„Nu, e mai important sa participe toata lumea” îmi spune el. Am rămas blocat. A fost ca un soi de epifanie, o străfulgerare. Am inţeles dintr-o dată o grămadă de lucruri. Şi m-am băgat in coloana formată din câteva zeci de oameni şi întinsă pe câteva sute de metri care a trecut pungile de gheaţă din mână în mână cu multă gălăgie dar, foarte important, cu multă veselie. Mi-am dat seama că uneori e mai important să creezi anumite sinergii decât sa bifezi pur şi simplu o realizare tehnică. Mi-am dat seama că nu transportul gheţii era adevarată miză, ci colaborarea. E un fapt prea mărunt ca să se transforme în vreo mare lecţie de viaţă, dar la nivelul la care l-am receptat eu chiar a însemnat mult. Mi-am dat seama şi de ce Iulian are atât de mult succes în a coagula comunităţi, iar eu atât de puţin. Doar una din lecţiile pe care le-am învăţat de la el.


Sâmbătă, Andrei şi Diana discutau despre ceva. Nu mai ţin minte exact ce, parcă o chestie legată de construirea unei platforme online, ceva cu mentori, ONG-uri şi comunităţi. Îmi pare rau că nu-mi amintesc mai multe detalii, ar fi ajutat povestea. Dar îmi amintesc cu multă claritate o replică a Dianei:

„Da, dar eu aş vrea ca ăsta sa fie produsul unei comunitati, nu să muncească doar câţiva oameni şi să vină cu el gata facut”

E fix aceeaşi atitudine. Participaţionism, angajare şi consolidarea comunităţilor ca scopuri în sine. N-am gândit niciodată aşa, dar îmi dau seama că e unul din cele mai nobile feluri în care te poţi pune în slujba celorlalţi. („nobil” referindu-se aici la valoarea morală a faptei)

Iar de la Diana am învăţat grozav de multe, dar probabil că asta e lecţia cea mai importantă. Pasiunea cu care face orice e legat în vreun fel de comunicare, comunitate, de a aduce oameni împreuna. Felul în care incepe să funcţioneze de fiecare dată când aude că cineva, oricine, are nevoie de ceva, orice.

Capacitatea de a-şi păstra verva şi entuziasmul indiferent de reacţii, de lipsa lor sau de obstacolele de pe traseu. Nu prea îmi dau seama cam ce te-ar putea opri din a-ţi atinge obiectivele când eşti atât de motivat.
Ştiu ca e uşor patetic şi poate puţin îngroşat ce am facut aici şi ştiu c-o să-i stânjenesc pe prietenii mei. E o responsabilitate destul de mare care vine la pachet cu mândria pe care-o resimţi când eşti transformat în model, în exemplu pozitiv. Dar e greu şi să te raportezi de pe picior de egalitate la oameni de la care ai invăţat atât de multe. Iar eu mă simt tare norocos să pot să-i numesc prieteni ai mei, un noroc total nemeritat. Mă simt ca şi cum aş fi aşezat la baza unui munte, contemplându-i cu admiraţie vârful, în timp ce oameni din jurul meu au renunţat la minunata privelişte a vârfului pentru un urcuş greu şi plin de obstacole. Dar priveliştea de acolo de sus e mult mai frumoasă. 14:11

Otrava

„Unde muncesti azi?” ma intreaba Dylan.
„Habar n-am” „Nu se stie niciodata, nu-i asa?” „Incerc sa-mi dau seama de sistem. Majoritatea oamenilor par sa stie ce se intampla”
„Nimeni nu stie, stai linistit. Managerii fac programul. Unde ne pun ei, acolo ne ducem. Adica, ideea e ca managerii incearca sa fie cat mai cinstit cu putinta...”

Intr-una din primele duminici petrecute aici (prima sau a doua), am fost la o biserica, cea mai apropiata biserica. St Paul’s nu-stiu-cum, la cativa pasi de unde stau. Pe aici toaate bisericile au bucatarie si cafenea si se obisnuieste ca dupa slujba sa se stea la un ceai/cafea si-o socializare in cafenea. Ca figura noua intr-o parohie mica, m-au luat mai multi la intrebari. Si discutand despre obisnuitele banalitati (vremea, criza), am surprins urmatoarea fraza:
„E foarte nasol acum. Nu mai sunt bani deloc, locuri de munca sunt putine si nimeni nu prea stie ce e de facut. Adica, sunt sigur ca guvernul incearca sa faca lucrurile cat mai bine...”

Saptamanile trecute a fost un mare scandal in oras datorita initiativei unui consilier din Westminster (districtul central al Londrei) de a institui o asa numita „taxa pe viata de noapte”, adica seara si in weekend masinile care parcheaza in Westminster sa fie taxate cu 4.80 lire/ora, in plus fata de taxa de aglomeratie de 12 lire/zi. Masura a fost intampinata cu multa ostilitate in primul rand de societatea civila, dar si de politicieni. Consilierul care a propus masura facea parte din partidul de opozitie, iar cei de la putere (inca nu le-am invatat numele) s-au opus cu vehementa. Dar au fost foarte multe voci si in propriu-i partid care au spus ca masura trebuie cumpanita mai indelung.

O chestie ca asta, cand un adversar politic face o asemenea propunere, e aur pentru a castiga capital electoral. Boris Johnson, primarul Londrei, care face parte din partidul la putere (cred ca liberal-democratii) a intervenit si el, opunandu-se masurii.
Acum vreo doua saptamani, Colin Barrow, initiatorul proiectului, si-a depus demisia, iar proiectul de taxare a parcarii pe timp de noapte si in weekend a fost imediat abandonat.
Declaratia lui Boris Johnson (din alt partid, retineti) a fost ceva de genul: „Desi am avut divergentele noastre, imi pare rau sa-l vad pe Colin demisionand. A servit bine orasul.”

Ulterior, au iesit la iveala si niste dedesupturi ale afacerii. Se pare ca dl. Johnson, primarul Londrei, ii oferise lui Colin Barrow un targ: contractarea unei firme de audit care sa faca un studiu de impact al masurii, iar apoi proiectul sa fie abandonat fara publicitate negativa in presa si Colin Barrow sa iasa cu reputatia intacta.

Acum, incerc sa transpun aceste povestioare in Romania. Nu stiu ce personaje sa folosesc. Chiliman care sa-l traga de maneca pe Oprescu si sa-i spuna: „Bai Sorine, hai sa incercam sa vedem daca exista vreo alternativa rezonabila la daramatul halii Matache inainte sa aducem buldozerele, ONG-urile si presa?”
Pe cei care ies in strada la Universitate discutand intre ei la modul: „Bai, si eu sunt convins ca guvernul incearca din rasputeri sa faca treaba sa mearga, dar e contextul economic mondial foarte nasol.”?
Functionarele la stat de varsta a doua care isi petrec orele de program jucand Solitaire gandind: „Vad ca pe sefii mei ii intereseaza sa mearga treaba cat mai bine, asa ca nu-mi ramane altceva de facut decat sa ma intereseze si pe mine acelasi lucru”?

Traim in Romania si uneori mai si avem tara pe care-o meritam. 22:01

duminică, 29 ianuarie 2012

Trophaeum Traiani


Despre statuia lui Traian asadar. Dispusa chiar la iesirea de la statia de metrou Tower Hill, la baza restului din zidul roman, statuia incepe sa se vada pe masura ce cobori scarile spre sosea. Pe ea scrie ca e facuta la inceputul secolului doi si ca e o replica a statuii de la Roma. Exista mai multe semne de intrebare aici, care au probabil raspuns cunoscut, dar pentru care trebuie sa caut un istoric. In primul rand, se spune „Statue believed to be of the Roman emperor Trajan”. Daca e o replica a celei de la Roma, inseamna ca nu avem certitudinea ca cea de la Roma ar fi a lui Traian? Brosurile turistice, spre deosebire de soclu, au certitudini, si afirma ca este fara urma de indoiala statuia lui Traian. Apoi, daca e o replica, ma intreb care era procedeul prin care se faceau asemenea replici la inceputul secolului doi. Oare aveau matrici pentru turnat bronzul? Nu pare imposibil, avand in vedere eforturile imense care se investeau in antichitate in intreprinderi complet lipsite de scopuri practice.

Cand am vazut-oprima data, dupa foarte multi ani petrecuti cu manuale de istorie care o aveau pe coperta, am recunoscut-o imediat. Dar am fost foarte surprins sa vad o statuie a lui Traian in Londra, asa ca am avut nevoie de confirmarea placutei de pe soclu ca acela e intr-adevar Traian. Apoi, m-am umplut cu un sentiment de mandrie care iata, supravietuieste intact si acum, dupa 3 saptamani.

E interesant de investigat mandria asta. Cumva, simt ca prin Traian exista o legatura intre mine si locurile astea. Dar ce fel de legatura? In ce masura sunt eu urmas al lui Traian? In ce masura ne putem noi, romanii, pretinde o filiatie romana? Avem, e clar, elemente culturale latine importante, dar e posibil ca aceasta absorbtie culturala sa fi fost facuta doar pentru functionalitatea ei, doar pentru ca structurile culturale si administrative romane erau mai bune decat cele indigene. In tot cazul, dupa parerea mea, intelegerea interactiunii dintre triburile tracice de la nord de Dunare si romani este in constiinta colectiva romaneasca destul de naiva (la nivelul baladelor populare de genul Traian si Dochia) si alterata de interesele in slujba carora a fost pusa cercetarea (unire teritoriala in secolele XVII-XIX, identitate nationala incepand cu 1848, justificarea politicilor actuale in secolul XX). La fel de posibil e si sa fi citit eu ce nu trebuie, si poate ca V. Parvan sau N. Iorga infatiseaza in cercetarile lor un tablou cu totul diferit fata de cel asimilat de istoria din manuale.

Apoi, elementul barbar este cel putin la fel de important dupa parerea mea in formarea poporului roman. Si mai am si convingerea ca pentru actuala stare de fapt sociala si geo-politica este absolut irelevant orice s-a intamplat cu mai mult de 3 generatii in urma. Adica vreo 150 de ani, mai mult sau mai putin.

Pe de alta parte, ce legatura are Traian cu locurile astea, si ce cauta statuia lui in Londra? Romanii au fondat orasul Londinium in 43, in timpul imparatului Claudius, cel mai important eveniment din istoria antica – invazia reginei Boudica – a avut loc in timpul lui Nero, si tocmai domnia lui Traian (98-117) e sarita de istoria Londrei ca o mare pata alba. Constructia London Wall a fost inceputa in 90, iar inceputul dezvoltarii urbane in zona e legat mai degraba de Hadrian, urmasul lui Traian, ale carui interese in Britannia au fost mult mai mari decat cele ale predecesorului lui, habar n-am de ce. Traian a pastorit peste maxima intindere geografica a imperiului, e adevarat, dar interesele lui au fost legate mai mult de extinderea spre est (la nord de Dunare spre Marea Neagra si in orientul mijlociu – Siria). Poate pur si simplu Marcus Ulpius Nerva Traianus e un castigator la loteria istoriei.

Degetul lui Augustus si degetul meu, pentru comparatie
Despre statuie simt ca as avea multe de spus, dar se pare ca nu prea e cazul. Poate pentru ca aprecierea e in primul rand estetica, iar asta e o experienta eminamente subiectiva. Percep cumva si valoarea documentara a statuii, dar nu prea sunt in masura s-o inteleg. Imi place ca e la o scara de aproximativ 1:1, sau un 1:1 inflorit. Adica Traian asta e, cred, doar putin mai mare decat originalul in carne si oase. Suficient de mare incat sa impuna respect si suficient de mic incat sa poata fi pedepsit orice individ care indrazneste sa puna la indoiala identitatea in dimensiune dintre statuie si augustul imparat. 14:47

Metafilm

Death Proof (USA, 2007), regia: Quentin Tarantino

De cele mai mult ori, un regizor nu prea reuseste sa se desprinda de anumite tipare, de anumite asa-zise „marci regizorale”, de trasaturi care apar si reapar in toate filmele lui si care te fac sa-l recunosti indiferent de subiectul abordat.

La Tarantino tiparele astea sunt mai vizibile, mult mai vizibile decat alti regizori, dar spre deosebire de cei mai multi dintre ei, nu numai ca se mandreste cu asta, dar iti baga lucrul asta in ochi atat de tare incat la un moment dat filmul nu mai este despre propriul subiect, ci despre Tarantino. Evident,dupa ce a dat lovitura cu Reservoir Dogs si Pulp Fiction, nimeni nu mai indrazneste sa ii aduca vreo obiectie sau sa-i refuze vreun buget. Mai ales ca Tarantino se vinde. Dar gagiul are momente in care devine atat de autoreferential incat ca sa intelegi filmele lui ai nevoie de o brosura cu explicatii, ca la muzeu.

Cam asta se intampla in Death Proof, un film care este despre Tarantino de la cap la coada si despre nu mare lucru in rest. Adica, de exemplu, omului ii plac filmele din anii `70. E destul de evident, o spune si el, si nu e nevoie de un geniu sa-si dea seama ca, avand 7 ani in 1970, gustul lui Tarantino pentru filme a fost format in deceniul 8.

Filmele lui sunt suspendate intr-o contemporaneitate ambigua temporal, dar substanta inspirationala a lui Tarantino, intregul lui continut creativ, e blocat iremediabil in anii `70. „Bet you’re a big Lee Marvin fan, aren’t you? Me too, I love the guy” spune Vic Vega in Reservoir Dogs, dar astea sunt cuvintele lui Tarantino. Pentru ca toate personajele lui vorbesc ca el. Inglorious Basterds e un remake al lui Dirty Dozen. Numai ca daca oamenii lui Lee Marvin sunt foarte seriosi, iar Dirty Dozen vrea sa fie strict un film de razboi si un film despre eroi, Tarantino nu face altceva decat sa se prosteasca. Totul are dimensiuni caricaturale, iar filmele lui nu sunt despre lucruri, ci despre alte filme.

Death Proof este un remake al lui Tarantino dupa Vanishing Point (1971), nu se ascunde asta nici un moment. Personajele din partea a doua vorbesc mult despre filmul asta, chit ca nu erau nascute cand s-a lansat. Iar masina pe care o conduce gasca celor 3 fete din partea a doua este cu siguranta visul implinit al unui copil care trebuie sa se fi uitat cu mult jind la Dodge-ul Challenger de 400 de cai din Vanishing Point.
E un film cu multe gagici, in care femeile sunt folosite, se expun si se vad pe ele insele strict ca obiecte sexuale. Evident ca in realitate femeile nu vorbesc si nu se comporta asa. Dar aici femeile vorbesc ca Tarantino si se comporta cum ar vrea Tarantino sa se comporte.

Post-procesarea arunca in aer absolut toata canoanele editarii: nici un fel de preocupare pentru racorduri intre scene, taieturi in mijlocul cadrului, obiecte care dispar pur si simplu din imagine, sarituri bruste si nemotivate in nici un fel de la alb-negru la color. Filmul este zgariat sa ii dea un aspect retro, fara ca asta sa serveasca in vreun fel povestea. Pur si simplu, Tarantino isi face propriul lui Vanishing Point, numai ca asa cum l-ar fi facut el. Cu multe gagici, cu omoruri, cu picioare care zboara prin aer si aterizeaza in mijlocul strazii.

Si imi imaginez ca a mai fost o idee coapta de mintea lui imbuibata cu referinte cinematografice de acum 40 de ani: daca am facut Dodge-ul Challenger din Vanishing Point, oare ce masina ar putea s-o bata pe asta? Ar trebui, evident, sa fie o masina si mai smechera. O masina in care sa nu poti sa mori. Death proof. Doar o astfel de masina ar putea omori Challenger-ul. Deci masina asta trebuie sa aiba un schelet pe capota, sa arate ca e cea mai smechera. Whoaaa, dar cine ar putea sa conduca o asemenea masina? Ah, pai asta e simplu. Daca e vorba de o bataie intre masini, ii lasam pe cascadori sa conduca, normal. 03:08

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

The Wall Walk


Ieri ma plangeam ca unele zile sunt atat de plate si de nespectaculoase incat imi e greu sa umplu o pagina cu povestea lor. Altele insa, sunt atat de pline si de interesante incat as umple o gramada de pagini cu toate maruntisurile si toate detaliile care mi-au atras atentia. Bineinteles, cand e vorba de un proiect cat de cat de anvergura, care cere un pic de coordonare de la o zi la alta, interesul meu scade brusc si ma lovesc de aceeasi lipsa de motivare care ma mai tine cat de cat in frau de la a da drumul tuturor nebuniilor pe care le am in cap.

Dar consider ca e o idee buna ca in zilele in care n-am nimic de spus sa ma intorc la cele care-si merita singure cate un volum si sa mai pun caramizi. Asta e un joc in care noi facem regulile.

Ziua de astazi, asadar, a fost una tare spectaculoasa. Incep incet si-o sa ma opresc brusc. Mi-am propus sa fac The London Wall Walk, o plimbare de-a lungul zidului pe care romanii l-au ridicat in jurul cetatii Londinium la sfarsitul secolului II AD si care a fost granita oficiala a orasului pana la jumatatea secolului 17. Traditia urbanistica etrusca, preluata de romani, spunea ca un oras trebuie construit pe suprafata cuprinsa intre fasiile desprinse dintr-o piele de bou, si in aceasta traditie a fost fondata Roma, dar nu stiu daca in cazul Londiniumului s-a respectat ceva, iar placutele explicative pe care le-am gasit nu fac nici o trimitere la asta. Daca s-ar respecta, atunci din pielea boului sacrificat la fondarea orasului s-au scos curele care totalizeaza o lungime de aproape 5 km, cuprinzand pe 3 laturi o suprafata de 130 de hectare. A patra latura e hotarul natural de sud, raul Tamisa peste care romanii au construit primul pod cu putin inainte de infiintarea orasului.

Zidul incepe la Tower Hill, foarte probabil prelungind un fort care se afla pe locul actualului Turn al Londrei. Semnele sunt evidente in apropiere, terasarea terenului de la capatul de nord al Tower Bridge lasa loc suficient pentru un fort si e o indicatie clara ca initial aici s-a construit o structura care sa reprezinte capul de pod al Romei la nord de Tamisa. Tot la Tower Hill se afla una din cele mai bine conservate portiuni ale zidului, o bucatica pe care prima data cand am vazut-o am banuit-o a fi parte a fortificatiilor romane, dar n-am gasit nici o placuta explicativa si am amanat explorarea pentru alta data. Care s-a nimerit a fi azi.
Riguros, The Wall Walk incepe chiar de la baza Turnului Londrei, prima placuta fiind amplasata deasupra unui fost bastion de aparare care, desi e foarte probabil sa fi fost amplasat pe ramasitele vreunei foste constructii romane, pare mai degraba medieval, dupa topografie si dupa executie. De acolo se pleaca printr-un pasaj dinspre St. Katherine’s docks, pe sub Tower Hill, spre bucatica bine conservata de mai sus, care pleaca din apropierea soselei si se opreste in Pepys Bar.

Bucata asta are cam 25 de metri lungime, aproximativ 2 metri latime, si in ea se pot observa foarte bine tehnicile de constructie romane. Materialul de baza este piatra, lipita cu faimosul ciment roman despre care am aflat astazi ca era facut cu cenusa vulcanica. Un substituent bun pentru produsele de cocserie. La intervale regulate, pe zid se observa brauri drepte de caramida arsa avand probabil rolul de a nivela constructia, si poate si ca un soi de armatura, desi e clar ca rezistenta zidului e data de piatra.

Pe partea de nord a fragmentului, cea mai circulata, zidul este acoperit de un strat negru de gunoi industrial, rezultatul unei poluari de peste 4 secole. In rest, zidul isi pastreaza culoarea naturala si e surprinzator de bine conservat, mai ales daca luam in considerare toate evenimentele care trebuie sa se fi petrecut aici, avand in vedere importanta strategica a locului.

La baza zidului e o replica a celebrei statui a lui Traian de la Roma, dar despre ea voi vorbi probabil alta data. 02:48 

vineri, 27 ianuarie 2012

Miranda Young

Dupa ce mi-am dat seama ca nu ma pot rataci in Londra, am inceput sa haladuiesc cu mult curaj prin oras. Cand am mult timp de omorat si nici o destinatie prea clara, merg pur si simplu inainte, si fac stanga sau dreapta doar daca vad ceva ce-mi place. Sau daca-mi place pur si simplu strada. Daca am de ales intre mai multe directii, prioritate are intotdeauna strada pe care n-am mai fost. Sau pe care am fost de cele mai putine ori.

Beleaua apare in momentul in care, culisand intre doua puncte de pe harta, ajungi sa acoperi cam toate directiile posibile. Nu e ceva rau in sine, explorarea nu e neaparat o virtute asa cum nici rutina nu are vreun continut axiologic aprioric. Dar astazi, cand am plecat in sus pe Old Park Lane (singura directie in care nu mai fusesem) si in 40 de minute (cu tot cu schimbat directii aiurea, cascat ochii si facut poze) am ajuns la Euston pe un drum pe care il cunosteam, mi s-a facut putin frica.

Mi-am propus, cand am hotarat sa plec la Londra, sa scriu cate o pagina de MS Word pe zi, indiferent cu ce. Exercitiu creativ. Rutinare a degetelor, incercare de a le face sa tina pasul cu fluxul ideilor. Pana acum, dupa aproape doua luni, n-am reusit o pagina pe zi, dar MS Word imi spune ca am 57 de pagini intre 11 noiembrie si 26 ianuarie, ceea ce e destul de in regula.

Ah, trebuie sa nu fie nici mai mult nici mai putin de o pagina, sa invat sa-mi si organizez ideile, sa ma adaptez la oarecare rigori de redactare. Am ezitat ceva la inceput, dar relativ repede, dupa doar cateva zile, m-am hotarat sa le urc si pe blog. Imi imaginam ca o sa strice calitatea... hai sa nu spunem „calitate”. Imi imaginam ca o sa "slabeasca brandul", ca o deturneze destinatia blogului meu. Ceea ce s-a cam intamplat, dar traficul a crescut. E oarecum natural, traficul il aduce mai degraba frecventa postarilor decat continutul lor.

Candva pe la jumatatea lunii asteia, am hotarat ca la sfarsitul anului sa incerc sa pun cap la cap aceste pagini aproape zilnice si sa vad daca reusesc sa scot din ele ceva publicabil sub forma de carte. O sa fie greu, pentru ca o carte are nevoie de un fir epic, iar paginile mele curg foarte dezlanat si nu duc nicaieri. Vedem peste un an.


Si totusi am descoperit cateva lucruri noi azi. O bulina care imi spunea ca in casa aceea a locuit Thomas Young, un cercetator despre care am citit recent ca a descoperit, in paralel cu Helmholtz, cele trei culori principale percepute de retina (compunerea RGB a culorilor). Vad acum pe Wikipedia ca activitatea lui a fost mult mai vasta, a descifrat si hieroglife, a descoperit si constanta elastica (modulul lui Young imi suna a ceva, dar probabil ceva ce am invatat prin clasa a VI-a la fizica si am uitat tot cam pe-atunci) si a facut multe alte chestii despre care imi e lene sa citesc acum. Cu atat mai mult, ma simt ca intr-un mare muzeu pe strazile orasului asta in care te poti lovi in orice moment de cate un loc cu o incarcatura istorica mai mare decat poti cuprinde.
Am mai gasit o casa in care a locuit generalul Francisco de Miranda. Avea si statuia lui pe o latura. N-am stiut exact ce-a facut generalul Miranda, dar numele imi era cunoscut. Cred ca din „Generalul in labirintul sau” a lui Garcia Marquez. Oricum, stiam cu certitutdine ca numele lui e legat de cel al lui Bolivar, nu stiam si in ce fel. Si oricum, habar n-aveam ca a trait o vreme in Londra. Stiam ca Bolivar a stat ceva timp in Europa, dar pentru ca il admira foarte tare pe Napoleon, ma gandeam ca mai degraba prin Franta sa fi stat. Wikipedia spune ca cei doi s-au cunoscut la Londra. Asta inseamna ca am un nou obiectiv: casa in care a stat Bolivar in perioada petrecuta in Londra.

As vrea sa am timp si motivare sa citesc macar cate o carte despre fiecare dintre oamenii astia. 23:16

miercuri, 25 ianuarie 2012

Tizul din Canada


Leonard Cohen - Old Ideas (2012)

Foarte rar ascult albume intregi. Cand o fac, e tot timpul conjunctural. In epoca muzicii digitale, mi se pare ca oricum conceptul de album supravietuieste gratie mai degraba traditiei decat necesitatii.

Dar pentru ca The Guardian mi l-a oferit mura-n gura, am hotarat sa ascult si eu noul album al lui Cohen, Old Ideas . Leonard Cohen poate fi acuzat de multe lucruri. Ca nu inoveaza, ca de mai bine de 40 de ani canta la fel. Ca muzica lui e prea lenta, ca are, vorba doctorilor lui Moliere, proprietati dormitive. Mie nu-mi pasa. Lui nu-i pasa. La varsta si la realizarile lui, sa fie pe gustul altcuiva decat al lui insusi e cea mai neimportanta performanta. Nici fanilor lui nu pare sa le pese.

Suspectez ca de fapt Cohen nici nu e pasionat de muzica per se. Pur si simplu, daimonul lui se cere exprimat in cat mai multa manifestari creative cu putinta. Desi, mi se pare, se exprima cel mai deplin in poezie. Pentru ca de cate ori ma gandesc la muzica lui Cohen, imi vin in minte doar niste imagini create in primul rand de versuri, de cuvinte. Muzica e doar un fundal, doar paveaza drumul pe care poezia circula libera intre suflete.
Evident, albumul asta nu face exceptie. Sunt cateva poezii grozave. Preferata mea e Anyhow. Iar la unele versuri nu pot sa am decat reactia aceea de extaz cathartic, de uimire in fata frumusetii lumii: „I dreamed about you, baby, You were wearing half your dress, I know you have to hate me, But could you hate me less?

Going Home, prima piesa de pe album, e un soi de autobiografie esentializata si stilizata, plina de calm, detasare si cu arome de autoironie. Si versurile de acolo sunt impresionante, cu atat mai mult daca il credem pe maestru cand spune „He’s a lazy bastard Living in a suit

E de vreo trei zile pe repeat, dar inca n-am ascultat albumul de suficient de multe ori incat sa retin versurile. Oricum, pentru toate laudele pe care le-a primit memoria mea, e destul de nepriceputa in a retine versuri. Ma mai surprinde uneori cate un „Tell me again when the filth of the butcher Is washed by the blood of the lamb”, dar desi m-a captivat de la prima auditie, mai am de ascultat pana ca albumul sa ma patrunda complet.

Citind versurile, rezonez atat de puternic cu imaginile pe care le descriu incat le interiorizez si le resimt ca pe niste povesti personale pe care pur si simplu altcineva mai priceput mi-a facut favoarea de a le pune in cuvinte pentru mine.

Imi este foarte draga amintirea concertului din 2008, o mare surpriza pe care am avut-o, aceea ca Leonard Cohen poate fi spectaculos si live. Sper ca albumul asta sa fie ocazia unui nou turneu si sper sa apuc sa-l mai vad o data pe scena pe maestru. Imi pare extraordinar de rau ca n-am ajuns la al doilea concert pe care l-a avut in Romania.

Speram sa iasa o cronica de album in pagina asta. Habar n-am ce-a iesit. Normal ca nu stiu sa fac recenzii de albume, am spus ca nu ascult albume. Cert e ca in ianuarie 2012, Leonard Cohen a lansat albumul Old Ideas si ca se intampla ca acest album sa-mi placa foarte tare. Mai mult de atat, mi-a facut o pofta enorma sa ascult si melodiile vechi ale lui Cohen. Pare muzica trista, muzica pentru invinsi ceea ce face acest batranel, o eticheteaza ca atare el insusi in repetate randuri. Totusi, putine lucruri ma incarca mai tare cu optimism decat versurile astea care par a avea ca tema principala sexualitatea, ca un substrat mascat prost, dar care mie mi se pare ca vorbesc in primul rand despre dragoste. Aproape numai despre dragoste. Categoric e o perioada Cohen. 16:31

marți, 24 ianuarie 2012

Remember me, I used to live for music

In 2002, pe cand lucram la Cold Mountain, la una din petreceri Jack White a fost atat de dragut incat ne-a oferit un concert al trupei pe care o facuse impreuna cu sora lui. N-auzisem pe vremea aia de The White Stripes, si i-am ascultat cu o ureche foarte critica si cu o atitutdine foarte condescendenta. Abia dupa cativa ani mi-am dat seama ce favoare imensa ne-a facut Jack White si ce privilegiu am avut sa fiu intre cei vreo 300 de oameni din audienta concertului The White Stripes de la Aro Palace din Brasov.

Ben Howard e un pusti clasificat drept cantaret de folk de Island Records, casa care-l produce. Ce canta el e de fapt un soi de pop-blues cu ceva infuzii moderne, grunge si brit-pop (clasificarea asta, ca orice alta clasificare, e mai degraba aleatoare, bazata pe trupe pe care le stiu si despre care mi s-a spus c-ar canta respectivele genuri). L-am ascultat aseara si a sunat ok, muzica lui e placuta si are destul potential. Evident, habar n-aveam cine e pana de curand si nu multa lume are habar. Dar am vazut aseara mai multi oameni care se aflau acolo special pentru Ben Howard, care stiau versurile pieselor, faceau galagie si cereau bis, exact ca la un muzician in toata puterea cuvantului. Asa ca m-am gandit ca e foarte posibil ca, in cativa ani de acum sa imi aduc aminte cu incantare de seara de ieri, cand am vazut un concert Ben Howard „inainte sa fie la moda”. Visul umed al oricarui hipster care se respecta.

Si cum stateam asa, sprijinit de zid, cu capul pe chitara lui Brian May si cu ochii dupa gagica de facea armonia (la violoncel si bass), ma gandeam cat de norocos sunt si ce viata frumoasa am. Cumva, mi se pare neobisnuit pentru un om sa spuna lucrurile astea, dar ma simt in perioada asta atat de bine incat am tot timpul senzatia ca nu prea merit lucrurile bune care mi se intampla si ca ar trebui sa fac mai mult pentru ele.
Acum ceva vreme vorbeam cu Justin pe „Back in Black” al lui AC/DC si-i povesteam de concertele pe care le-am vazut. Mi s-a parut ciudat sa ma invidieze, ca om care traieste in Londra, un loc cu siguranta mult mai concertat decat Bucurestiul. Dar punand cap la cap mai multe lucruri pe care le-am observat pe aici, mi-am dat seama ca si fata de muzica live raportarea lor e cu totul alta decat a noastra. Ca pentru ei si concertele de club sunt mai importante si mai bine gustate decat pentru noi („There’s nothing like live music”, imi spunea cineva aseara), si marile concerte si festivaluri in aer liber sunt bifate cu mult mai putina emotie decat in Romania. Daca ma ia cineva la bani marunti, probabil ca n-o sa fiu prea coerent in ce incerc sa exprim, dar asta doar pentru ca nu inteleg exact despre ce e vorba.

Sper sa am o vara concertistica foarte bogata si sa pot sa am o intelegere mai clara a fenomenului. Pe langa prelungirea listei cu live act-uri, evident.

Cel de aseara a fost si primul concert pe care l-am vazut in Anglia, si primul pe anul asta, asa ca am incercat sa-l savurez la maxim. Cred ca mi-a iesit, m-am simtit foarte bine.

Am stat putin sa ma gandesc care a fost ultimul concert pe care l-am vazut. M-am oprit initial asupra oamenilor aia pe care i-am vazut in Jukebox Club in seara de milonga prin octombrie, dar apoi mi-am dat seama ca ultimul a fost Les Elephants Bizzzares in Expirat, pe 17 noiembrie. Si ala a fost un concert foarte frumos. Mi-am mai adus aminte de discutia cu Stefan in care ne-am impartasit motivele pentru care avem, fiecare, vibe-uri negative cu Expiratul, si am zambit. 15:17

luni, 23 ianuarie 2012

The beautiful game

Conjunctura a facut ca ieri sa nu vad nici unul din cele doua meciuri ale Super-Sunday-ului Sky Sports. Sky ii zice Super Sunday si cand joaca Wigan cu West Brom, dar ieri parca intr-adevar ziua si-a meritat numele, cu 4 din primele 5 echipe jucand intre ele.

Am urmarit pe livescore City – Spurs, speram sa se termine 2-2, sau poate chiar sa dea Tottenham vreun gol norocos in ultimul minut. S-a intamplat invers si se pare ca, in ciuda gargarei din ziare cu Spurs aproape de titlu, the Lilywhites se bat doar pentru un loc de Champions League sezonul asta. 3, cel mai probabil.

La United am vazut primul gol, m-am enervat cand am auzit ca au fost egalati, si am mai prins minutele de prelungire, cu doua ocazii mari de egalare la 2 ale lui Arsenal. As fi vrut sa fie mai clara diferenta, dar e bine ca sunt 3 puncte si ca am scapat de Arsenal sezonul asta.

Acum 2 zile vorbeam cu Nick, colegul meu din Manchester, despre fotbal. Greu, foarte greu sa-l trag de limba, mai ales in directia in care vreau eu. „Din momentul in care spun ca sunt din Manchester, urmatorul lucru pe care-l aud e ‚A, Manchester United!’ Ma bucur pentru oras, e grozav pentru turism. Cand munceam acolo si United juca cu o echipa germana, veneau multi nemti si faceam bani buni. Dar eu tin cu o echipa mica, numita Oldham.”

„Si nu urmaresti si rezultatele celor doua mari?”

„Ba da, ma bucur pentru amandoua in egala masura. E bine pentru oras cand ai doua echipe care joaca in Champions League. Dar pentru mine nu exista optiune. Maternitatea in care m-am nascut e lipita de stadionul lui Oldham. Si amandoua au acelasi nume, Boundary Park. Asa ca nu am alta optiune. Daca ar trebui sa aleg intre United si City as alege City, pentru ca am crescut ca anti-United. Cand s-a infiintat Premier League, Oldham era printre cele 22 de echipe. Aveam stadion sintetic, asa ca ne-au primit. Se pare ca singura conditie era sa stii cum sare mingea din plastic. Si in `94 mi se pare ca am retrogradat. United ne-a batut cu 1-0, am retrogradat in anul ala, iar in anul urmator am picat in liga a III-a. Totul din cauza unui gol.”

„Dar meciurile lui Oldham le urmaresti?”

„Poate fi destul de greu. Nu se televizeaza, iar sambata, cand joaca, de obicei nu sunt acasa. Asa ca poti sa spui ca nu sunt un fan adevarat, nu prea vad meciurile. Am vazut meciul de cupa, contra lui Liverpool, si am vazut semifinala Johnstone’s Paint Trophy. Stii de Johnstone’s Paint Trophy? Am castigat prima mansa a semifinalei, avem sanse bune sa ajungem in finala.”

Inca ma lupt sa inteleg felul in care se raporteaza englezii la fotbal. E clar ca jocul are o importanta enorma aici (am vazut doua discursuri de vanzari, si ambele au folosit metafore din fotbal ca un limbaj universal, inteles de toata lumea), dar se pare ca intelegerea fotbalului nu e nici pe departe la fel de pasionala ca in Europa de est. E clar ca a fi suporterul unei echipe inseamna mult, dar in feluri pe care nu le inteleg.
Cand stateam in statie la Angel asteptand-o pe Diana ma uitam la oamenii care se intorceau de pe Emirates, cu tricouri si fulare cu Arsenal. In Romania, suporterii invinsei ar fi fost fie tristi si tacuti, cu capul in pamant, fie foarte vocali, disecand meciul si erijandu-se intr-un antrenor mai bun decat cel de pe banca, cu toate cliseele care decurg din asta. Aici, am avut senzatia doar ca oamenii se intorc acasa bucurosi de spectacolul pe care l-au vazut. Si ca, daca as fi incercat sa fac misto de ei, ca suporter United, m-ar fi felicitat pentru victorie. 14:15

vineri, 20 ianuarie 2012

Sara si Kabbalah

Stiam eu ca e pierdere de vreme revolutia de-aici, din Londra. Bine, pana la urma a fost ok plimbarea prin Kensington. Pacat de cele vreo 2 ore pe care le-am pierdut cu revolutionarii aia care strigau doar cand se porneau camerele. Cum care camere?  Antena3, normal, sa vada lumea fata dictaturii. Sa informeze poporul. Nu sunt alde Gadea si Mircea Badea cea mai buna sursa de informatie?

In fine. Vazusem in ziarul de dimineata ceva despre o ora de initiere in Kabbalah. Sa vezi ca ma fac si mason. Era la 7, tocmai bine, ca la ora aia e intuneric si nu mai e la fel de distractiv sa ma plimb. Am mers, oricum, intre Kensington High Street si Bond Street, aproximativ o latura intreaga a Hyde Park. Adica vreo... 3-4 kilometri, am estimat eu. Distanta de 10 lire cu un taxi LTI.

Si-am ajuns la kabbalisti. O cladire bine asezata, imediat langa Regent Street, foarte aproape de toate magazinele scumpe. Langa ambasadele Tanzaniei si Botswanei. Inauntru, atmosfera de biserica protestanta. Toata lumea zambitoare, m-au intampinat din usa si mi-au vorbit frumos. Parte din motivul pentru care am ajuns acolo e si ca voiam sa ma falesc in fata lui Gabi, stiind ca ei ii plac evreii.

Dupa ce ne-am asezat si ne-am linistit, a venit o fata foarte draguta sa ne povesteasca lucruri. O chema Sara (sau Sarah) si dintr-un motiv sau altul m-am gandit imediat la nevasta lui Avraam. Probabil destul de potrivit. Pentru ca patriarhul al fi la originea intelepciunii kabbalistice, spunea ea, chiar daca a amestecat putin cronologiile. Si chiar daca a alunecat putin in greseala pe care o fac frecvent musulmanii, de a crede ca in cartile sfinte sunt informatii stiintifice. „In Zohar e descrisa structura atomului” a spus ea, „iar Isaac Newton a studiat kabbalah”. Cred si eu, cu un nume ca asta... numai ca-s curios care structura a atomului e descrisa. Aia pe care-o credeau valabila Newton si Leibnitz (in traditia atomista greceasca) , aia din amnualul de fizica de-a sasea sau aia pe care-o banuiesc domnii de la LHC?

Stia si de mitul pesterii fata chiar daca l-a folosit doar cat sa-i sustina ideile. Zicea ca si Platon ar fi studiat kabbalah. Tudosescu zicea ca Platon a citit si Vedele. Tare destept trebuie sa fi fost Platon.
Bineinteles, toata treaba era de fapt o vanzare. Pentru ca asta faceau, isi promovau niste cursuri de dezvoltare personala bazate pe principiile kabbalistice. Dar una din cele mai bune si mai oneste vanzari pe care le-am vazut vreodata. Pentru ca discursul de aproximativ o ora al fetei a fost foarte bun. Chiar am invatat lucruri noi. Si nici macar nu e foarte scump. 180 de lire un modul de 10 sedinte (a cate 2 ore) sau 360 de lire 3 module (28 de sedinte). Cu reduceri pentru studenti. Ajunge la un pret ridicol de mic, mai ales daca socotim ca o sedinta de career coaching de o ora face 120 de lire p-aici. Poate chiar o sa ma apuc din vara.

Cea mai frumoasa parte din discursul Sarei a fost o mica povestioara. Un meme prin care sa ilustreze o idee (si trebuie neaparat, mi-am dat seama, sa citesc studiile despre mituri ale lui Levi Strauss):

O batrana saraca a gasit in albia unui rau o piatra pretioasa. A luat-o, a pus-o in bocceluta si a mers mai departe. A intalnit un cersetor foarte sarac care a intrebat-o:
 - Iti poti face pomana de o masa pentru un biet sarac?
 - Sigur ca da, a raspuns femeia, si l-a invitat sa pregateasca pranzul impreuna. Pregatind mancarea, cersetorul a vazut in bocceluta ei piatra pretioasa. Gandindu-se ca o asemenea piatra l-ar scapa de toate necazurile, a cerut-o batranei:
 - Imi poti da mie aceasta piatra pretioasa?
 - Sigur ca da, a raspuns batrana fara sa ezite. Asa ca dupa masa cei doi s-au despartit, iar batrana i-a dat cersetorului piatra pretioasa. Dupa o bucata de vreme, cersetorul a inceput sa aiba tot felul de nelinisti. Asa ca s-a intors din drum si a inceput sa alerge inapoi s-o prinda din urma pe batrana. Cand a ajuns-o, i-a spus:
 - Iti dau piatra inapoi. Dar te rog, invata-ma ce anume ai tu care te-a facut sa renunti la aceasta piatra pretioasa atat de usor. 14:19

miercuri, 18 ianuarie 2012

Taste of India

La intersectia intre Burges Road si Altmore Arms, cea mai apropiata intersectie de mine, e un magazin indian, off-license (inca n-am reusit sa-mi dau seama ce inseamna asta, se pare ca e ceva legat de orele intre care au voia sa vanda alcool).

Prima data am intrat acolo dupa doar cateva zile de Anglia, cu amestecul de fascinatie, ezitare si fastaceala care probabil ca inca ma mai caracterizeaza intr-o oarecare masura. Voiam sa-mi cumpar un pachet de biscuiti. Imi plac biscuitii englezesti, chit ca sunt ambalati in pachete imense (n-am vazut sub 200 de grame) si ca au ceva, nu-mi dau seama ce, care face foarte dificil sa mananci un pachet intreg o data. Ori sunt prea dulci, ori au vreun soi de aroma sau vreun E straniu intr-o cantitate prea mare, ca dupa cca. jumatate de pachet simt nevoia ori sa beau apa, ori sa mananc altceva.

Un pachet de biscuiti era ocazia ideala sa scap de monezile care aici iti umplu imediat buzunarele. Monezile (monedele?) englezesti sunt in sine o poveste care pe mine ma amuza tare mult, dar mai multe despre ele in alta zi, in care o sa ma simt total in pana de subiecte.

M-am dus sa platesc. Am simtit nevoia sa-mi cer scuze ca ii dau numai monezi.
„Sorry for paying with these” sau ceva in genul asta, i-am zis.
„I don’t mind, it’s all money” mi-a replicat indianca cu o voce vesela care, dintr-un motiv sau altul mi-a ramas in minte. Si de atunci o vad mereu acolo. Tot timpul in picioare, la acelasi ghiseu, aproape acoperita de rafturile cu fructe intr-o parte, de revistele din fata si de bomboane si tot soiul de dulciuri in dreapta, spre iesire. Nici nu prea stiu cum s-o numesc. E o doamna, dar nu intra deloc in imaginea mentala pe care mi-o creeaza mie cuvantul asta. E indianca, dar nu are deloc atitudinea sfioasa si introvertita a indiencelor pe care ne-a cultivat-o Eliade cu Maytrei  care e destul de aproape de realitate. E pur si simplu o tanti din India, de varsta a doua, plina de veselie, jovialitate si exuberanta, gata oricand sa schimbe un zambet sau o gluma cu oricine ii calca pragul pravaliei.

Ma duc des acolo. De acolo imi cumpar seminte Magyi, e singurul loc in care am vazut. Seminte nu prea se gasesc pe aici, iar la magazinele romanesti au doar Nutline la suprapret. Alaltaieri cand am intrat, tanti statea de vorba cu un client care nu parea sa vrea sa cumpere nimic, statea pur si simplu in usa.
„Are you from India?” a intrebat el.
„Yes, the north.”
„Rajastan?” m-am bagat si eu in discutie. „No, Punjab.” „So, you are hindi?” „No, sikh. The ones with turban. But my husband does not wear a turban”. Sotul cu pricina statea alaturi, cu capul descoperit si cu un maiou de tractorist. A dat aprobator din cap.

Tot ce stiu despre sikhi e din Pacientul Englez al lui Ondaatje, mi-a placut mult de Kip, genistul. Ah, si poate dintr-o lectura in diagonala a articolului de pe Wikipedia. Stiu ca e ceva legat de un guru. Am fortat putin:
„So, do you have gods?” „Yes, we believe in God” a raspuns ea, dar probabil ca incerca mai degraba sa fie corecta politic si sa nu-mi jigneasca religia decat sa imi impartaseasca traditia ei.
„And what is your supreme God? Rama?” „Rama is for hindi. We just have the book.”
„Oh, so you don’t have gods. Like buddhism.” „I don’t know about buddhism. We go to the temple, and there we have, like, the book. Our holy book. This is Sikh. We are the ones with turbans. The fighter ones, with swords.” A conchis razand.
„That’s interesting...” „Is it?” a continuat sa rada.
„Yes, because for us, Christians, is very hard to imagine a religion without gods. This is why for us this is very... interesting” am incheiat eu, incurcat, incercand la randu-mi sa fiu cat mai respectuos si mai corect politic cu putinta. 13:40

marți, 17 ianuarie 2012

Parerolog

Ezit foarte tare, si ma enerveaza la culme sa scriu in continuare tot despre politica si prostiile care se petrec acum in Bucuresti decat despre lucrurile care voiam sa fie subiectul paginilor mele (aproape) zilnice. Totodata, ma frig degetele sa spun ce-am de spus si ma incearca un teribil sentiment de frustrare cand vad in cate feluri sunt gresite lucrurile care se intampla zilele astea in centrul Bucurestiului.

„Asta-i revolutie ma ce facti voi aici? Ma *ptiu* pe revolutia voastra” a fost primul meu gand duminica, dupa ce am auzit de iesirile in strada ale multimii care deja degenerasera in violenta la ora la care au ajuns la mine. Bineinteles, parafraza dupa Tugurlan, din Morometii al lui Stere Gulea, unul din cele mai bune filme romanesti care exista. M-am bucurat ca fix vorbele astea au fost raspunsul lu’ frati-miu cand l-am intrebat de „revolutie” si m-am linistit dandu-mi seama ca toata povestea e de fapt un mare fas.

Cel mai tare ma supara ca vad oameni care imi sunt dragi si oameni pe a caror opinie pun pret implicandu-se emotional in povestea asta. Si nu prea-mi dau seama de ce. Sau, ma rog, pot sa speculez, cam pentru fiecare in parte, dar pe orice parte as lua-o, tot imi da ca fac o greseala. Cateva idei:

  •          „sa schimbam ceva, asa nu se mai poate”. Refrenul anului, de cand cu miscarile „Occupy...” Si ce vreti fratilor sa schimbati? Sistemul? Da, sunt de acord ca e prost, dar aveti unul mai bun de pus in loc?
  •           „jos Basescu” Aceeasi poveste. E vreunul mai bun de pus in loc? Si eu am aderat si ader in continuare cu toata convingerea la povestea ca ne-ar sta bine monarhie, cu printul Charles al Marii Britanii pe post de rege (idee care circula acum vreo 2-3 luni, imediat dupa ce a iesit Wild Carpathia). Dar e clar ca e doar o poveste frumoasa. N-o sa se intample. Stati putin, ca mai sunt doi ani pana la alegeri, si probabil ajunge Ponta presedinte. O sa vedem atunci bogatie si belsug.
  •           „vrem un trai mai bun, vrem conditii decente etc.” Minunat. Si eu vreau. Si cine e responsabil de traiul meu mai bun? Statul? Pai asa era in comunism, de ce nu ne-a placut? E intr-adevar mult de lamurit si mult de dezbatut daca poti avea un nivel de trai „decent” (ce-o insemna asta?) in conditii economice nasoale, dar la criza financiara am contribuit cu totii, de cand cu „credit doar cu buletinul”. Pe atunci bancile erau vaci de muls, nu erau mafiotii si nenorocitii de azi. Acum bancile sunt aia care rad la urma, numai ca s-ar putea sa fi mers cam departe cu gluma chiar si ele.

Ah, si cel mai putin inteleg ideea asta cu protestul in strada, dar disocierea de actiunile violente. Pai atunci tot ce se intampla e o mare risipa. Actiunile pasnice nu schimba nimic. Gandhi e o mare exceptie, dar si el a murit asasinat. Ca sa se schimbe ceva prin miscari sociale, oricat de regretabil ar fi, e nevoie de violenta. Asa merge lumea. Oamenii sunt mult mai aproape de animale decat le place sa se imagineze, si numai violentele produc frica viscerala de care e nevoie sa se ia decizii conforme cu dorintele celor care au produs-o. Ah, ne disociem de cei platiti sa creeze violenta? Rezistam la manipulare. Asta da, e cu totul altceva, dar prin faptul ca esti prezent in momentul in care au izbucnit sau s-au produs violentele, cumva le girezi. Te pui la numar, esti luat la socoteala cand se scot cifrele despre numarul manifestantilor de la „violentele” din piata. E tot o forma de manipulare, doar ca mai subtila si mai monstruoasa. Macar „huliganii”, „gorilele de galerii” au luat bani pentru treaba asta. Si macar ei stiu ca sunt acolo cu alta treaba, nu sa „schimbe ceva”. Pentru ca nu se schimba nimic. 13:21

luni, 16 ianuarie 2012

Tara te vrea prost


Am auzit la un moment dat o vorba care mi-a placut tare mult. Initial credeam ca pe la Filosofie, la facultate, dar daca stau sa ma gandesc mai bine se prea poate sa fi fost pe la SNSPA, si cred c-a fost profesorul Bortun. Eh, nu conteaza prea tare. Vorba zicea asa: „parintii nostri ne-au lasat o republica si noi am transformat-o intr-o democratie”. Era, mi se pare un citat si sunt aproape sigur ca se refera la America. Oricum, astea-s detalii nesemnificative. Semnificativ e ca m-a facut sa ma gandesc si sa percep diferenta intre republica (treburile cetatii) si democratie (puterea poporului), si sa vad cu mai multa claritate neajunsurile celei din urma.

Un aforism destul de comun spune ca democratia garanteaza fiecarui om dreptul de a fi prost. Ceea ce, dincolo de structura aforistica a vorbei, e destul de adevarat. Mai mult inca, democratiile astea recente, care coaguleaza niste poli de putere destabilizatori si care-l fac pe Adam Smith sa se rasuceasca in mormant reconsiderand „mana invizibila”, chiar incurajeaza individul la a fi prost. La participare la productie si neparticipare la decizie. Eh, si aici e buba.

Intr-un soi de schimb destul de meschin, energiile fizice si intelectuale ale masei de oameni (ale celor 99% cum e la moda acum), se vand la pretul unui trai decent (cu limitele decentei modificate in functie de contextul socio-geografic) in slujba establishmentului. Ce nevoie sa mai avem de educatie critica sau de homo universalis, concepte de ev mediu?

Iar masa de oameni, needucata sa abordeze critic lucrurile, primeste tot ce i se da. Devine, adica, manipulabila. Asta inseamna ca cine controleaza sursele de informare ii pe cei informati. Asta inseamna ca pentru a castiga puterea politica ai nevoie de control asupra surselor de informare. Asta inseamna ca ai nevoie de bani. Asta inseamna ca ai nevoie de locurile care au coagulat banii (polii aia de putere de mai sus). Iar targul pe care-l fac acesti poli de putere economica este putere politica in schimbul unei legislatii favorabile fie mentinerii status quo-ului, fie accentuarii polarizarii economice.

Se ajunge astfel la o situatie in care cei care produc plus-valoarea economica (multimea) nu mai au nici un fel de control asupra ei, pentru ca acesta a devenit un joc intre puterea economica si puterea politica, in timp ce puterea sociala doarme. Cam asa mi se pare ca arata capitalismul acum, si chiar daca am vazut in cate feluri si cat de mizerabil esueaza de fapt comunismul, se pare ca Marx a vazut totusi ceva.

Bine, intreg sistemul asta sucit, care mie mi se pare ca este de fapt capitalismul in forma pe care-o traim noi azi, nu prea mai arata ca o democratie, chiar daca poarta in continuare numele asta. Pentru ca poporul nu mai are de fapt nici o putere. Abia curentele astea recente care promoveaza responsabilizarea corporatiilor, managementul etic al resurselor („etic” insemnand aici „echitabil”), antreprenoriatul social si restul mecanismelor de autoreglare sociala par pe de o parte sa trezeasca societatea civila si sa o faca sa participe pe picior de egalitate cu institutiile la impartirea puterii in societate si pe de alta parte sa dea o posibila solutie la criza in care se pare ca a intrat capitalismul si asa-zisele sisteme „democratice” de azi.  Cum ar veni, sa faca lucrurile sa curga asa cum vrea poporul, nu asa cum zice poporul. Asta e si un raspuns pentru oamenii care ma tot intreaba de ce ma pasioneaza lucrurile astea.

Sigur, ce fac eu aici nu e nici economie, nici filosofie politica, nu e nimic. E doar un soi de dat cu parerea, destul de primitiv si de empiric. Nu-mi permit sa-mi dau cu parerea prea documentat pentru ca am si eu de servit establishmentul. 22:43

vineri, 13 ianuarie 2012

Raed Arafat

Daca inca absorb cu nesat stirile din presa britanica si inca ma lupt sa-mi dau seama de felul in care se desfasoara lucrurile si de mersul evenimentelor pe aici, in media romaneasca doua evenimente par a fi capul de afis al acestei perioade: demisia doctorului Arafat si cainii vagabonzi. Despre ambele si-au dat cu parerea mult oameni mult mai priceputi si mai avizati decat mine, asa ca probabil n-o sa spun nimic nou. O sa marchez totusi o bucatica din felul in care vad eu lucrurile.

In privinta povestii cu doctorul Arafat, faptele sunt, pe cat inteleg, urmatoarele: doctorul Arafat s-a opus noii legi a sanatatii, in special punctului in care se sustine privatizarea sistemului de urgenta. Criticat public de Basescu, doctorul Arafat si-a depus mai apoi demisia, fapt ce a starnit indignare in randul societatii civile romanesti. Nimic iesit din comun pana aici, si daca ar fi fost doar atat, soarele ar fi rasarit azi fara sa ne intereseze prea tare treaba asta.

In treacat fie spus, eu vad lucrurile in felul urmator: trebuie facuta o demarcatie clara intre persoane si idei, si discutate lucrurile separat. La nivel de oameni, lucrurile stau asa: personalitatea, integritatea si meritele doctorului Arafat sunt incontestabile, iar popularitatea si reputatia lui sunt bine-meritate. Faptul ca SMURD-ul, pe care l-a inceput de la 0, e unanim laudat si s-a transformat intr-un substantiv comun cu conotatii in principal pozitive e absolut remarcabil, iar tenacitatea si priceperea necesare unui asemenea succes nu sunt la indemana oricui. Traian Basescu, presedintele Romaniei, are o cota de popularitate in cadere libera. Treaba justificata partial de suma de numarul de decizii proaste care pare sa sporeasca exponential pe masura ce ne apropiem de sfarsitul ultimului lui mandat, dar si puternic accentuata de imensa manipulare mediatica a carei victima este. Numai fraza asta, ultima, ar fi suficienta sa distruga reputatia unui ziarist roman daca ar avea vreunul tupeul s-o scrie pe undeva. Cert e ca Basescu nu e un personaj prea apreciat de vulg, mare parte din cei mai vocali critici ai lui fiind aceeasi care in 2008 au stat la coada cu orele sa-l voteze. In fine, vulgul...

Astia-s oamenii, asadar, si daca ar avea de ales intre ei, e suficient de clar pe care l-ar pastra si pe care l-ar arunca orice om normal. Ideile acum: pe cat inteleg, doctorul Arafat se opune privatizarii sistemului medical de urgenta asa cum e ea prevazuta de noua lege a sanatatii, spunand ca ar creste preturile, ar scadea calitatea si ar aduce prejudicii posibil ireversibile sistemului. Basescu, evident, e partizanul noii legi, probabil o creatie Cosa Nostra plina de neajunsuri si ineptii. Nu stiu, n-am citit-o. Nici nu ma pricep la functionarea unui sistem medical, asa ca habar n-am cum e mai bine. Nici la politica nu ma pricep, dar la capitolul asta suntem aproape obligati sa avem o parere. Ei bine, viziunea mea politica, recunosc, extremista si putin utopica, e in felul urmator: statul e un administrator prost si o institutie care incepe sa devina usor depasita, asa ca trebuie sa i se lase in grija doar strictul necesar. Parca Hayek e cu statul minimal, nu? Acest strict necesar inseamna administratia centrala si armata nationala. Atat. Nu educatie, nu sanatate, nu politie, nu utilitati publice. Pentru orice dereglare sociala, statul are la indemana instrumentul legislativ si eventual o rezerva bugetara strategica prin care poate interveni ca agent economic pentru reechilibrarea societatii, protectie sociala etc. La nivelul asta, asadar, tind sa nu fiu de acord cu doctorul Arafat. Repet, parerea si priceperea mea nefiind la genunchiul broastei fata de ale dumisale.

Dar ce cred ca a incercat sa faca Raed Arafat vorbind la televizor despre asta a fost o invitatie la dialog. Derapajul periculos se produce in momentul in care oamenii uita ca au urechi si judeca doar cu ochii. Cand vad doar Arafat vs. Basescu acolo unde ar trebui sa fie o dezbatere de idei. Cand nu conteaza ce sustine doctorul Arafat, ci doar ca il sustinem. Cand luam decizii emotionale acolo unde ratiunea ar trebui sa dicteze. Cand vrem revolutie, dar nu stim pentru ce sa luptam. Cand dam cu parul inainte de a sta de vorba. Parca prea des se intampla treaba asta. 11:52

joi, 12 ianuarie 2012

By night

All the scums come out at night...” Asa incepe Travis Bickle povestea aventurii lui din Taxi Driver, unul din filmele mele preferate, pe care l-am revazut de curand. Actiunea filmului lui Scorseze se petrece in New York, metropola prin excelenta, si te astepti sa se intample cam acelasi lucru prin toate metropolele lumii. Auzisem multe lucruri despre criminalitatea din Londra, destui englezi mi-au spus ca Bucurestiul li se pare un oras mult mai sigur decat Londra si ma gandeam ca, intr-adevar, intr-o asemenea giganterie de oras, noaptea e probabil la fel de tumultoasa ca si ziua.

Aiurea! Picadilly Circus, locul despre care English My Love m-a invatat ca e mereu supra-agolmerat, aproape pustiu azi-noapte pe la 1.30. Faimoasa reclama la TDK supraveghea peste statuia unui Cupidon stingher la baza caruia vreo 6 italieni beti isi faceau poze. Trafalgar Square? 4 englezoaice galagioase, probabil bete, in drum spre vreun loc de pierzanie. Ciudat lucru, nu stiu ce crasma or mai fi gasit ele deschisa la ora aia in Londra. Pe Picadilly Lane am vazut o chestie deschisa, probabil vreun club extrem de scump, in fata caruia era o mica coada cu domni eleganti si fete in rochii de seara. Habar n-am ce se intampla acolo. Pe trotuar, la cativa pasi, doi negri vindeau o chestie ilegala, nu mi-am dat seama ce. Dar asta nu-i nimic extraordinar, alaltaieri pe Romford Road un arab s-a oferit sa-mi vanda cocaina in plina zi. Am fost sfatuit sa nu cumpar, cica ar fi scumpa si de calitate indoielnica. Cica o amesteca cu amfetamine. Nurofen raceala si gripa de tras pe nas.

Poate „dupa blocurile gri”? Aiurea. Nici nu prea-mi dau seama care sunt stradute laterale si care sunt artere principale in orasul asta. Dupa 11, oricum e liniste si pace peste tot. Carierul meu e unul de imigranti, in majoritate indieni sau adicente (Pakistan, Bangladesh). Azi noapte la ora 3, pe o distanta de vreo 5-600 de metri cat am mers pe jos m-am intalnit cu o singura masina si cu un singur om, pe trouarul de vis-a-vis, probabil si el intors de la vreo slujba de noapte.

Poate prin zonele de africani sa se intample lucrurile altfel? Habar n-am, n-am ajuns inca prin Elephant & Castle si zonele din sud. Cert e ca Londra mi se pare un oras foarte sigur. Chit ca in ziare citesc despre criminalitate ridicata, despre consultanti din America adusi sa distruga bandele de delicventi, despre masuri de anti-terorism la olimpiada... Nu stiu. Poate vorbesc in necunostinta de cauza, poate am avut pur si simplu noroc ca nu mi s-a intamplat nimic. Si e suficient sa se intample o singura data... Doar ca Bucurestiul mi se pare un oras mult mai activ decat Londra, in special noaptea. Dar la fel de sigur. Cel mai periculos lucru din Bucuresti sunt cainii.

Pe undeva, e o idee foarte buna sa se inchida crasmele inaintea metroului. Doar ca 11 mi se pare totusi mult prea devreme ca ora de culcare a unui oras. In Romania, pana la 11 nu s-ar termina nici meciurile de Champions League, deci cel putin barurile sportive sunt inca pline. Noroc ca aici meciurile incep mai devreme.

In Trafalgar Square am asteptat autobuzul de noapte sa ma aduca acasa. Scria ca are prima cursa la 00:40, dupa aia din 15 in 15 minute. La 02:10 trebuia sa fie acolo. Era 02:05 cand am ajuns eu in statie. M-am uitat la ceas cand a venit autobuzul. 02:10. Mai scria in statie ca face 43 de minute pana la High Street North. Am mers cu doua statii mai mult, sa ma lase mai aproape de casa. Cand am coborat m-am mai uitat o data la ceas. 02:55

Mi se pare incredibil cat de bine pot sa estimeze timpii pe distante asa de lungi si cu atat de multe variabile pe traseu. Sunt in continuare reticent in a folosi route-plannerul de pe www.tfl.gov.uk , dar n-am vazut in viata mea estimari de traseu mai detaliate si estimari de timp mai exacte. 13:53

miercuri, 11 ianuarie 2012

Traseu

Mi-am propus sa incerc un traseu de acasa pana in centru dupa aproximativ o saptamana de stat aici. L-am incercat prima data de Craciun si am cedat cand, dupa vreo 3 ore de invartit printre doua cartiere m-am trezit la Canning Town. Drumul de intoarcere acasa a durat cam 40 de minute. Greseala pe care am facut-o atunci a fost ca nu m-am uitat pe harta inainte sa plec, crezand ca ma descurc doar cu hartile statiilor de autobuz. Si nu m-am descurcat pentru ca, desi sunt grozave in a descrie vecinatatea apropiata, hartile din statiile de autobuz iti pot da o perspectiva foarte inselatoare asupra orasului ca intreg. Mai ales cand ai in minte harta statiilor de metrou, cu liniile ei drepte si distantele aparente dintre statii care nu sunt in nici un caz proportionale cu distantele reale. Am crezut ca intre Mile End si Canning Town e cam aceeasi distanta ca intre Mile End si East Ham si ca m-am deplasat spre nord, cand de fapt mai aveam doar foarte putin pana la Mile End, iar traseul meu a urmat aproape constant estul. Atunci am invatat insa ca e de preferat urmarea arterelor principale, oricat de mult par ca ar ocoli. Via recta est semper bona functioneaza doar in cadrele rigurozitatii urbanismului roman, nu si cand ai de-a face cu stradute incovoiate si fundaturi de targ medieval.

Asa ca ieri am plecat mult mai de-a dreptul. De pe High Street North am taiat Plashet Park, apoi pe Romford Road pana la Stratford. Dupa ce am admirat complexul olimpic din toate unghiurile accesibile publicului pana la momentul asta, am intrat pe Mile End Road pana la Aldgate, iar de la Aldgate, pentru ca deja incepea centrul (care se recunoaste usor dupa dragonii care inlocuiesc vechile porti de intrare in oras), am improvizat. Asa ca am bifat The Gherkin, St. Paul’s (prima data cand o vad in acest al doilea sejur), Fleet Street, Strand, si am intrat la metrou la Charing Cross, aproape de Trafalgar Square. Google zice ca e un drum de 16.1 km, pe care i-am strabatut in aproape 4 ore, cu tot cu cascat gura.

Cel mai mult timp l-am pierdut la complexul olimpic, pe care l-am privit prima data de pe „2012 Olympics viewing platform” de la etajul I al mega-mallului Westfield. Probabil ca artificiile de la ceremonia de deschidere se vor vedea frumos de pe acea platforma, mie nu mi-a placut cum se vede stadionul. Oricum e inutil, la ceremonia de deschidere locul va fi ultra-aglomerat, si sper doar ca pasarela sa fie intarita suficient ca sa suporte suprapopularea de care va avea parte pe 27 iulie. Dupa revelion am invatat lectia, pentru artificii va trebui sa ma prezint foarte devreme la locul cu pricina. Efervescenta deja se simte prin oras, si mai sunt mai bine de 7 luni pana atunci.

Westfield Stratford e celebru in Londra. Pentru ca nu prea-mi plac mall-urile, nu-mi propusesem sa-l vizitez, iar faptul ca am ajuns ieri a fost contextual. Dar o sa mai merg acolo o data, e o structura arhitectonica impresionanta in primul rand prin dimensiune. Nu m-am uitat la cifre, dar din interior, daca te opresti putin sa te uiti in jur, iti dai seama cat e de gigantic. Nu zic ca AFI Palace e mic, dar acolo n-am avut acest sentiment greu de descris al micimii umane, pe care il am deseori in catedrale gotice si care nu s-a regasit in totalitate ieri in Westfield doar pentru ca luminile puternice, sticla si reclamele colorate creeaza o atmosfera mai familiara decat intunericul si tacerea catedralelor.

Romford Road mi-a dat impresia unei calatorii spre vest pe drumul matasii. Plecand din East Ham, un cartier in majoritate indian, Romford Road imi da impresia ca strabat intregul orient mijlociu, cu un mic salt peste teritoriile israeliene, substituite poate de o biserica anglicana rupta din filmele de groaza de inspiratie gotica si de un templu Sikh al carui minaret domina structurile de pe Upton Lane. Cartier eminamente arab, atat de arab cat poate fi un cartier londonez, peste care s-au grefat structuri arhitecturale islamice. Totul culminand cu East London Mosque, despre care o sa povestesc, poate, alta data. 11:52

marți, 10 ianuarie 2012

Godfather cosplay

Manchester City - Manchester United 2-3 (Kolarov '48, Aguero '64 - Rooney '10 '39, Welbeck '30), FA Cup 2012 3rd round, 2012-01-08, Al Etihad Stadium, Manchester

-          Hi, Mick!
-          Hi, Paulie! How are you?
-          What’s happened, Mick? Something wrong?
-          Why would you say that?
-          You wouldn’t just call me to ask me how I am now, would you?
-          Well, Paulie...
-          It’s the old man, isn’t it?
-          Well, it’s actually...
-          He made you call me, didn’t he?
-          He needs you, Paulie. We need you!
-          Is it that bad, huh?
-          It is bad. I haven’t seen the old man this worried since forever.
-          It’s that Italian guy, isn’t it?
-          Mancini is a pimp. He couldn’t have battled the old man. But he’s got the backing of the Sheikh.
-          There’s a lot of money in that black stuff, Mick. Well, maybe if I’d just show up...
-          I’m afraid it’s a lot more serious than that, Paulie...
-          You think he’ll want me in?
-          I’m pretty sure he will. Even more, though...
-          What do you mean?
-          He wants you to stay, Paulie!
-          God, it must be pretty damn serious then...
-          I told you, Paulie, I haven’t seen the old man this worried... Actually, I don’t think I ever saw him this worried. People are talking. On the corners. They’re saying he’s losing it. Nobody dares telling it straight ot his face, but you know how these things go...
-          People have been saying the old man is losing it for the past ten years now.  You should know better than that, Mick!
-          Times are changing, Paulie. You should come around, have a look for yourself.
-          How’s the boys? Ryan, Pat...
-          They’re all here, Paulie. All behind the old man. We’re all expecting you.
-          Gosh, Mick, if I’d have known it’s that bad...
-          So, Paulie, what should I tell the old man? Are you coming or not?
-          Yeah, of course I am, Mick. Just tell him I’m on my way.

He completed 69 of his 71 passes — only two players made more in the entire 90 minutes — and was eager to get involved at every opportunity. (ED)

He’s always in the right position, always seems to be at the end of the box when the ball drops in. The complete midfielder – when he’s fit, he’s the best. Some go missing but he’s in the right place at the right time. He’s my favourite player of all-time, unbelievable. If you give him a chance it’s a goal, isn’t it? (Micah Richards)

They will obviously be pissed off that they have only managed to beat us once [under Sheikh Mansour's ownership]. We have nicked the games with goals in the last minutes. I’ve done it, Michael Owen’s done it and Wayne Rooney did it last season. That’s maybe the difference between the two teams. (Paul Scholes)

What Paul says about Peter tells us more about Paul than about Peter. (Baruch Spinoza) 10:32

sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Corazon de paper


Sursa foto, de unde se poate si
cumpara manualul, aici.
Tot English My Love. Uite cum descoperim influente atat de obscure si atat de adanci! Eh, pe-asta o accept cu placere, imi aduc aminte ca a fost un manual foarte bun, chit ca l-am cam ignorat ca material didactic, engleza fiind o materie la care am cam luat notele din oficiu in scoala, si dormind in ore. Dar l-am lecturat in particular ca forma de distractie, se pare c-a contat mai mult. Nu-i vina mea, erau Beatlesii pe coperta!

Spunea acolo la un moment dat despre ziarele englezesti, despre cat sunt de groase si cum – tin minte foarte clar – editiile de duminica iti amintesc de enciclopedia Britannica. Am cercetat acum si vad ca English My Love a fost pentru clasa a IX-a, ceea ce se cam potriveste cu amintirile mele, si inseamna ca la momentul in care citeam asta aveam deja cele doua volume din Enciclopedia Britannica pe care le mai am si astazi. Cand au devenit populare in Romania, interesul meu pentru ele scazuse de mult, Encarta, enciclopedia interactiva pe CD era o jucarie mult mai frumoasa.

Si mi-am spus, tin minte: „Ei, cum sa fie cat Enciclopedia Britannica! N-are cum sa fie un ziar atat de voluminos!” Ei bine...

Sunt fascinat si amuzat in egala masura de publicistica britanica. Ziarul gratuit de dimineata, de la metrou („Metro”), are de regula 52 de pagini. De la 1 ianuarie are 56, i s-au adaugat coperti pline de reclama, probabil a sponsorilor olimpiadei, pentru ca deja e cel mai popular subiect din media. In prima zi am vazut o reclama la HSBC, apoi nu le-am mai recunoscut.

Dupa 16, tot in statiile de metrou dar si in multe puncte de pe strazi se distribuie gratuit, zilnic, The Evening Standard, 76 de pagini. Asta face, doar din ziare gratuite, 128 de pagini pe zi. Nemaipunand la socoteala ca din cand in cand au si tot soiul de suplimente, din care mi se pare ca cel de vineri, cel putin la The Evening Standard, e permanent. Si nu va imaginati ca ziarele care se vand pe bani, cele de specialitate sau revistele se lasa mai prejos. N-am vazut vreo revista sub 100 de pagini. Inside United, revista oficiala a clubului, apare lunar si are cam 120 de pagini, toate despre Manchester United. Evident, toate cluburile mari au revista proprie. Dar in tot cazul, va vedeti citind 128 de pagini de ziar pe zi? Mi se pare ca nu e omeneste posibil. Fituica pe care Rininger o distribuia la metrou in Bucuresti avea, daca tin bine minte, 16 pagini, si majoritatea oamenilor doar o rasfoiau si citeau titlurile, pe sarite. Evident, si pe aici tot cam asa se procedeaza, cu diferenta ca intr-un drum de metrou abia daca ai timp sa dai toate paginile, de la un cap la altul. Si-atunci, ma intreb, la ce bun atata efort?

Ah, pe langa asta, exista tot soiul de publicatii locale distribuite gratuit, cu diferite frecvente de aparitie: fiecare consiliu local are ziar propriu (de regula saptamanal), exista ziare ale comunitatilor hindi, arabe, evreiesti, slave etc. etc., majoritatea distribuite gratuit, fie din usa in usa fie in puncte volante, pe strazi.
Toate astea au in ele si indemnuri la reciclare, statiile de metrou sunt toate prevazute cu puncte de reciclare speciale pentru ziare, exista sisteme descrise amanuntit pe pereti pentru recircularea cat mai fluida a ziarelor, sunt prin oras nenumarate containere strict pentru reciclat ziare (alaturi de altele, speciale pentru hartie!), iar oamenii sunt in general educati si in general chiar recicleaza. Cu toate astea, sunt convins ca impactul environmental nu e nici el de neglijat, nu doar datorita procentului inerent de ziare care ajung in cosurile de gunoi menajer, ci si pentru ca procesul de reciclare in sine se face cu consum de energie.

E interesant de discutat si continul acestor ziare, dar asta e o alta poveste. 00:27

vineri, 6 ianuarie 2012

Tower

Fiind prima zi cu adevarat libera, adica prima zi in care, pe langa lipsa de planuri, n-am avut nici griji, astazi am inceput sa fac pe turistul prin Londra. Cu rucascul in spate si cu aparatul de fotografiat in mana, m-am plimbat fara tinta de cand m-am trezit pana s-a intunecat. Am vazut, in sfarsit, turnul Londrei si Tower Bridge. Mi-au trebuit 42 de zile delocuit in Londra ca sa vad, in sfarsit, cea mai reprezentativa imagine a orasului. E oarecum haios ca s-a intamplat asa, totodata e ilustrativ pentru cat de mare e Londra si pentru faptul ca, fiind la o distanta apreciabila de restul obiectivelor turistice majore, Turnul Londrei e de obice vazut doar de cei care vin special pana la el, la capatul zonei 1 de metrou.

Au fost cateva ore in care am inghitit senzatii ca un nou nascut, acelasi nou nascut care acum o luna si un pic ateriza pe aeroportul din Luton inca intrebandu-se ce cauta DE FAPT in tara asta. Cu ochi de broasca si urechi de elefant, cum zicea Luminita.

Am iesit la Monument, fara sa am vreo idee ce fel de monument e acela care a dat numele statiei de metrou. Dar odata ce ajungi la suprafata te izbeste, aproapte literalmente. Marele incendiu de la 1666 e cu siguranta unul din cele mai importante evenimente din istoria orasului, probabil cu repercusiuni grave in mentalul colectiv cel putin doua generatii dupa ce s-a petrecut. Ca sa fie sigur ca orasul isi va aminti de marele incendiu mai mult de atat, Charles al II-lea Stuart, fiul lui Charles I, cel asasinat de armata parlamentului condusa de Cromwell si care apare ca Charles Martirul pe monument, a construit un obelisc impresionant prin structura, dimensiuni si dispunere, fix alaturi de casa in care s-a iscat incendiul care a distrus orasul. Constructia e monumentala, gandita in asa fel incat sa creeze trecatorului sentimentul de micime pe care-l dau marile catedrale gotice, iar inaltimea de 202 feet (adica vreo 60 de metri) e suficienta sa-l faca remarcat si de la distante mari, in ciuda amplasarii lui fix in mijlocul cartierului financiar, paradisul zgaraie-norilor londonezi.
De la monument e o plimbare scurta pana la Southwark Bridge, iar de acolo o alee pustie care urmareste cursul Tamisei si care te scoate intr-un final la Tower Bridge e un prilej numai bun de reflectie asupra propriilor ganduri. Iar Tamisa  si ea un spectacol in sine, un soi de monstru domesticit care taie in doua un oras care, secol dupa secol, a invatat sa-l ignore.

Cand am ajuns la Tower Bridge se facuse deja intuneric, asa ca experienta nu a avut intreaga savoare de care e capabila. O sa ma intorc, cu siguranta, cu toate ca si azi am servit cu pofta din doza de arhitectura medievala care, dintr-un motiv sau altul, ma fascineaza tare mult. Poarta tradatorilor, pe unde se intra doar cu barca, groapa cadavrelor, toate turnurile, crenelurile si donjoanele zidurilor care inconjoara turnul, si tot ecoul mortilor din secolul XIV au supravietuit incredibil de bine in mijlocul unui oras cat se poate de pregatit pentru secolul XXI si cele care-i vor urma.

Urcand dinspre Tamisa spre Tower Hill sa vad monumentul marinarilor cazuti in al doilea razboi mondial, mi-au luat ochii un rand de ARRI-uri de 10 kilowati care luminau fatada unei cladiri construite in stil clasic grecesc, cu obisnuitele coloane dorice. Am trecut printre camioanele echipei, iar privelistea carucioarelor de camera si a stativelor de reflectoare m-a facut nostalgic dupa munca in cinematografie, desi e probabil nevoie de doar 2-3 ore din filmarea de noapte de care oamenii de acolo fara indoiala se pregateau ca sa-mi dispara toata nostalgia. As vrea totusi sa lucrez la cel putin un film aici, sa filmez la Battersea, pe malul Tamisei sau in vreo cladire istorica importanta din centrul Londrei.

Am vazut-o si pe Dame Judi Dench care mi-a facut cu mana din interiorul unui Jaguar, chestie care mi-a confirmat ca acolo era platoul pentru o secventa din urmatorul Bond,  Skyfall. Poate prind Sherlock Holmes 3. 01:23

joi, 5 ianuarie 2012

Omul negru

Newcastle United - Manchester United 3-0 (Ba '33, Cabaye '47, Jones o.g. '90), Barclays Premier League 2011/12, Matchday 20, 2012-01-04, St. James Park - Sports Direct Arena, Newcastle-upon-Tyne

Fiecare infrangere umilitoare (Swindon, Tranmere, York, Walsall, Rotherham, Wrexham) trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare. (Nick Hornby - Febra stadioanelor)

In minutul 25, cand Ba a cerut penalty, m-am uitat cu admiratie la felul in care a fost deposedat de Rio. Contact natural, plasament excelent, nici un fel de obstructie, nici un fel de lovitura. Nici vorba de penalty. M-am gandit ca astea sunt atributele care l-au facut pe Rio fotbalist. Plasamentul excelent, viziunea clara a jocului, calmul imperturbabil. Incepuseam sa ma gandesc ce fundasi am mai vazut care sa intruchipeze la fel de bine calitatile astea. Lista scurta. Roberto Carlos, Belodedici, poate John Terry...

Mai putin de 10 minute mai tarziu, a inceput dezastrul. Jones total depasit, Ba alearga dupa minge, Rio inchide culoarul, dar senegalezul are o executie grozava, demna de cele 15 goluri pe care le-a dat in cele 20 de meciuri pana acum, iar mingea il pacaleste pe Lindegaard. Ar fi putut Rio sa faca ceva? John Terry s-ar fi aruncat cu capul inainte, am auzit o voce pe langa mine. Posibil sa fi fost parabil sutul, dar pana la urma, oricum ai incerca sa abordezi o interceptie, ai 50% sanse de esec. Rio a blocat foarte bine unghiul, mingea era foarte greu de preluat si de indreptat spre poarta, aplauze pentru Ba c-a reusit. Park n-a reusit intr-o situatie similara, nemarcat, iar Rooney a scapat mingea in bratele lui Krul de doua ori, o data dupa sutul lui Nani, a doua oara dupa centrarea lui Giggs.

Daca mergem mai departe cu judecatile in oglinda, tot Rooney a fost cel care a executat singura lovitura libera periculoasa a lui United. A scos un corner. Imediat dupa inceputul reprizei a doua, Cabaye a avut o executie impecabila, una din cele care probabil ies o data in viata pentru fotbalisti ca el, dar suficient pentru 2-0.

United nu e echipa care sa se demoralizeze, nici macar la 0-2 in deplasare. Numai ca Newcastle a jucat foarte inteligent, a ramas sus, nu s-a ferit sa continue sa atace si au alergat grozav de mult si de disciplinat. Atacuri numerice si aparare pe doua linii in permanenta, reteta succesului. Se pare insa ca United are acum nevoie de vreo 16 fotbalisti pe teren ca sa reuseasca asa ceva.

Diavolii au aratat mai periculos la 0-0, cu incercari de verticalizare centrala din primul minut si o bara a lui Berbatov, decat la 0-2. Chicharito are toate atributele de care e nevoie pentru un fotbalist mare, dar trebuie sa fie mult, mult mai atent cu plasamentul. Eu unul, am obosit sa numar off-sideurile lui din sezonul asta, e cazul sa-i explice cineva ca ultima pasa se aseapta in linie cu ultimul fundas.

Audaces fortuna juvat. Pentru c-au indraznit mai mult, Newcastle si-au primit recompensa. Minutul 90, Jones a deviat in poarta o degajare lunga a portarului Krul dupa o tentativa de respingere care a aratat hilar pe tv. Jones a fost de departe omul negru al meciului, chiar daca, judecand strict dupa culoare pielii, Ba si Ameobi il surclaseaza net, cam cum au facut-o si pe teren. Sper doar ca momente ca asta sa il fortifice psihicul si sa il faca sa se dezvolte intr-un fotbalist mare. Altfel, o sa ajunga doar o alta mediocritate care populeaza Premier League, la fel ca Obertan sau Danny Simpson. A, stai ca...

Stiu ca e abia inceput de ianuarie si ca e sezonul discutiilor despre "worst United team in years". Ca aproximativ 28.000 de jucatori vor fi transferati de presa la United in luna care urmeaza si ca mai e destul timp pentru recuperat cele 3 puncte care ne despart de City. Ca presiunea dinspre suporteri creste odata cu nemultumirile, tot mai vocale. Ca si anul trecut s-a intamplat la fel, si am castigat titlul, plus finala ligii campionilor.

Anul asta, insa, am iesit deja din Liga Campionilor. La Carling Cup am renuntat de mult, nu mai poate fi trofeu de consolare, ca acum doi ani. City arata enervant de bine in campionat, si peste 4 zile jucam cu ei si in cupa. Incepe sezonul rece.