marți, 24 ianuarie 2012

Remember me, I used to live for music

In 2002, pe cand lucram la Cold Mountain, la una din petreceri Jack White a fost atat de dragut incat ne-a oferit un concert al trupei pe care o facuse impreuna cu sora lui. N-auzisem pe vremea aia de The White Stripes, si i-am ascultat cu o ureche foarte critica si cu o atitutdine foarte condescendenta. Abia dupa cativa ani mi-am dat seama ce favoare imensa ne-a facut Jack White si ce privilegiu am avut sa fiu intre cei vreo 300 de oameni din audienta concertului The White Stripes de la Aro Palace din Brasov.

Ben Howard e un pusti clasificat drept cantaret de folk de Island Records, casa care-l produce. Ce canta el e de fapt un soi de pop-blues cu ceva infuzii moderne, grunge si brit-pop (clasificarea asta, ca orice alta clasificare, e mai degraba aleatoare, bazata pe trupe pe care le stiu si despre care mi s-a spus c-ar canta respectivele genuri). L-am ascultat aseara si a sunat ok, muzica lui e placuta si are destul potential. Evident, habar n-aveam cine e pana de curand si nu multa lume are habar. Dar am vazut aseara mai multi oameni care se aflau acolo special pentru Ben Howard, care stiau versurile pieselor, faceau galagie si cereau bis, exact ca la un muzician in toata puterea cuvantului. Asa ca m-am gandit ca e foarte posibil ca, in cativa ani de acum sa imi aduc aminte cu incantare de seara de ieri, cand am vazut un concert Ben Howard „inainte sa fie la moda”. Visul umed al oricarui hipster care se respecta.

Si cum stateam asa, sprijinit de zid, cu capul pe chitara lui Brian May si cu ochii dupa gagica de facea armonia (la violoncel si bass), ma gandeam cat de norocos sunt si ce viata frumoasa am. Cumva, mi se pare neobisnuit pentru un om sa spuna lucrurile astea, dar ma simt in perioada asta atat de bine incat am tot timpul senzatia ca nu prea merit lucrurile bune care mi se intampla si ca ar trebui sa fac mai mult pentru ele.
Acum ceva vreme vorbeam cu Justin pe „Back in Black” al lui AC/DC si-i povesteam de concertele pe care le-am vazut. Mi s-a parut ciudat sa ma invidieze, ca om care traieste in Londra, un loc cu siguranta mult mai concertat decat Bucurestiul. Dar punand cap la cap mai multe lucruri pe care le-am observat pe aici, mi-am dat seama ca si fata de muzica live raportarea lor e cu totul alta decat a noastra. Ca pentru ei si concertele de club sunt mai importante si mai bine gustate decat pentru noi („There’s nothing like live music”, imi spunea cineva aseara), si marile concerte si festivaluri in aer liber sunt bifate cu mult mai putina emotie decat in Romania. Daca ma ia cineva la bani marunti, probabil ca n-o sa fiu prea coerent in ce incerc sa exprim, dar asta doar pentru ca nu inteleg exact despre ce e vorba.

Sper sa am o vara concertistica foarte bogata si sa pot sa am o intelegere mai clara a fenomenului. Pe langa prelungirea listei cu live act-uri, evident.

Cel de aseara a fost si primul concert pe care l-am vazut in Anglia, si primul pe anul asta, asa ca am incercat sa-l savurez la maxim. Cred ca mi-a iesit, m-am simtit foarte bine.

Am stat putin sa ma gandesc care a fost ultimul concert pe care l-am vazut. M-am oprit initial asupra oamenilor aia pe care i-am vazut in Jukebox Club in seara de milonga prin octombrie, dar apoi mi-am dat seama ca ultimul a fost Les Elephants Bizzzares in Expirat, pe 17 noiembrie. Si ala a fost un concert foarte frumos. Mi-am mai adus aminte de discutia cu Stefan in care ne-am impartasit motivele pentru care avem, fiecare, vibe-uri negative cu Expiratul, si am zambit. 15:17

2 comentarii:

Alina spunea...

Wow, ai lucrat la Cold Mountain?? Ce fain! Chiar mi-ai dat o idee, sa revad filmul.
O sa mai trec pe aici, as usual. Ai postari interesante, am mai zis.

Leonard Bacica spunea...

Hehe, a fost o jumatate de an tare frumoasa, la care ma gandesc mereu cu nostalgie.