Prima data am intrat
acolo dupa doar cateva zile de Anglia, cu amestecul de fascinatie, ezitare si
fastaceala care probabil ca inca ma mai caracterizeaza intr-o oarecare masura.
Voiam sa-mi cumpar un pachet de biscuiti. Imi plac biscuitii englezesti, chit
ca sunt ambalati in pachete imense (n-am vazut sub 200 de grame) si ca au ceva,
nu-mi dau seama ce, care face foarte dificil sa mananci un pachet intreg o
data. Ori sunt prea dulci, ori au vreun soi de aroma sau vreun E straniu intr-o
cantitate prea mare, ca dupa cca. jumatate de pachet simt nevoia ori sa beau
apa, ori sa mananc altceva.
Un pachet de
biscuiti era ocazia ideala sa scap de monezile care aici iti umplu imediat
buzunarele. Monezile (monedele?) englezesti sunt in sine o poveste care pe mine
ma amuza tare mult, dar mai multe despre ele in alta zi, in care o sa ma simt
total in pana de subiecte.
M-am dus sa platesc.
Am simtit nevoia sa-mi cer scuze ca ii dau numai monezi.
„Sorry for paying
with these” sau ceva in genul asta, i-am zis.
„I don’t mind, it’s
all money” mi-a replicat indianca cu o voce vesela care, dintr-un motiv sau
altul mi-a ramas in minte. Si de atunci o vad mereu acolo. Tot timpul in
picioare, la acelasi ghiseu, aproape acoperita de rafturile cu fructe intr-o
parte, de revistele din fata si de bomboane si tot soiul de dulciuri in
dreapta, spre iesire. Nici nu prea stiu cum s-o numesc. E o doamna, dar nu
intra deloc in imaginea mentala pe care mi-o creeaza mie cuvantul asta. E
indianca, dar nu are deloc atitudinea sfioasa si introvertita a indiencelor pe
care ne-a cultivat-o Eliade cu Maytrei care
e destul de aproape de realitate. E pur si simplu o tanti din India, de varsta a
doua, plina de veselie, jovialitate si exuberanta, gata oricand sa schimbe un
zambet sau o gluma cu oricine ii calca pragul pravaliei.
Ma duc des acolo. De
acolo imi cumpar seminte Magyi, e singurul loc in care am vazut. Seminte nu
prea se gasesc pe aici, iar la magazinele romanesti au doar Nutline la
suprapret. Alaltaieri cand am intrat, tanti statea de vorba cu un client care
nu parea sa vrea sa cumpere nimic, statea pur si simplu in usa.
„Are you from India?”
a intrebat el.
„Yes, the north.”
„Rajastan?” m-am
bagat si eu in discutie. „No, Punjab.” „So, you are hindi?” „No, sikh. The ones
with turban. But my husband does not wear a turban”. Sotul cu pricina statea
alaturi, cu capul descoperit si cu un maiou de tractorist. A dat aprobator din
cap.
Tot ce stiu despre
sikhi e din Pacientul Englez al lui Ondaatje, mi-a placut mult de Kip,
genistul. Ah, si poate dintr-o lectura in diagonala a articolului de pe
Wikipedia. Stiu ca e ceva legat de un guru. Am fortat putin:
„So, do you have
gods?” „Yes, we believe in God” a raspuns ea, dar probabil ca incerca mai
degraba sa fie corecta politic si sa nu-mi jigneasca religia decat sa imi
impartaseasca traditia ei.
„And what is your
supreme God? Rama?” „Rama is for hindi. We just have the book.”
„Oh, so you don’t
have gods. Like buddhism.” „I don’t know about buddhism. We go to the temple,
and there we have, like, the book. Our holy book. This is Sikh. We are the ones
with turbans. The fighter ones, with swords.” A conchis razand.
„That’s
interesting...” „Is it?” a continuat sa rada.
„Yes, because for
us, Christians, is very hard to imagine a religion without gods. This is why
for us this is very... interesting” am incheiat eu, incurcat, incercand la
randu-mi sa fiu cat mai respectuos si mai corect politic cu putinta. 13:40
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu