No Mario in the word team

Articol scris pentru www.manutd.ro

Manchester City - Manchester United 2-3 (Yaya Toure '60, Zabaleta '86 - Rooney '16 '29, van Persie '90), Braclays Premier League 2013, Matchday 16, 2012-12-09, Etihad Stadium, Manchester

Am vazut meciul abia azi-dimineata si pentru ca stiam deja rezultatul am putut sa-l privest ceva mai relaxat, fara tensiunea pe care o experimentezi cand il vezi live. A fost fara indoiala cel mai greu meci al sezonului pentru United si e o mare usurare ca am luat 3 puncte. Pentru ca lupta pentru titlu pare din ce in ce mai mult o afacere in doi. Chelsea e deja la 10 puncte distanta si cu Benitez la carma e destul de improbabil sa aiba vreo revenire spectaculoasa. Iar daca-l schimba pana la finalul sezonului, cu atat mai rau.

City in schimb are - spun asta de la inceputul sezonului - cel mai bun lot. Si se vede. Doar incapacitatea lor de a transforma o multime de fotbalisti valorosi intr-o echipa valoroasa ii face sa piarda puncte. Si asta a fost cazul si in meciul de ieri. Au inceput in forta, dominand si impingandu-i pe United spre propria poarta. Au incercat un prim sut, a prins De Gea. Dupa care a venit ratarea indolenta a lui Balotelli din minutul 11, despre care eu cred ca a fost momentul psihologic al meciului. E normal ca mijlocas, cand vezi atacantul atat de indolent, sa capeti un sentiment de redundanta, sa ti se para ca parca nu face sa muncesti prea mult daca omul din fata ta oricum isi bate joc de munca ta. In plus, pun pariu ca Balotelli nu castiga prea des concursuri de popularitate in vestiarul lui City.

Pare putin, dar intr-un joc cu asemenea miza si de asemenea intensitate, un detaliu ca asta e suficient sa schimbe raportul de forte din teren. Si s-a cam intamplat asta, mai ales ca United a reusit sa inscrie 5 minute mai tarziu. A fost un contra-atac rapid si cu o curgere buna, dar tot nu-mi explic cum s-a intamplat primul gol. In momentul ultimei pase, atacul era in 2 contra 5. Rooney a depasit doi jucatori din pasa si unul din dribling si a trimis mingea foarte inteligent, probabil si puternic, dar tot nu-mi explic lipsa de reactie a lui Joe Hart. Am crezut initial ca mingea a fost deviata, dar nu s-a intamplat asa. Posibil ca pur si simplu, Joe Hart sa fi avut si el un moment de deconcentrare, sau sa fi fost acoperit de fundasi.

La 1-0, United si-a permis sa schimbe tempoul meciului si sa puna conditii legate de cum le-ar placea sa joace. Si chiar daca atacul n-a rupt gura targului, apararea a avut mai mult timp sa respire. Iar United a fost, spre deosebire de alte meciuri, mult mai nemiloasa in atac, renuntand la prostul lor obicei de a irosi ocazii. Golul al doilea, spre deosebire de primul, n-a mai avut in el nici o doza de noroc, ci doar o executie ca la carte. Rafael stia ca Rooney va fi in zona aia, Rooney a reusit sa-l pacaleasca pe Kolo Toure si a trimis mingea la radacina barei stiind ca Joe Hart nu va avea timp s-o prinda. De data asta Joe Hart a reactionat, dar a trebuit sa-si schimbe piciorul de sprijin, iar sutul a fost dat in asa fel incat sa n-aiba timp.

Rooney mi-a cam iesit de la suflet de acum doi ani, de cand cu ideile lui despre plecat la City, dar vin momente ca asta in care importanta vreunui gol de-al lui, sau in cazul asta, a unei duble, te face sa te gandesti din nou la cifrele carierei omului astuia. La 27 de ani, Rooney e deja la al 8-lea sezon in tricoul lui United si e al patrulea marcator din istoria clubului, cu sanse bune sa urce in clasamentul asta. si usor-usor, alunecand in spatele varfurilor, Rooney pare ca se si redescopera, jucand din ce in ce mai mult intr-o pozitie care pare sa-l prinda mai bine acum, pe masura ce intra in anii de varf de forma fizica si mentala.

La pauza s-au schimbat portile, dar nu si directia de atac. Scapand de Balotelli si bagandu-l in locul lui pe Tevez, Mancini a reparat prostia pe care a facut-o la inceputul meciului. De fapt, cine stie... toata presa a spus ca Mancini a gresit lasandu-l pe Tevez pe banca, dar la cata liniste e in vestiarul lui City, cine poate sti daca Tevez n-a amenintat ca pleaca in Argentina inainte de meci, sau ceva? Sau daca nu cumva chiar o fi fost, pe neve, intorcandu-se sambata seara? Cert e ca, odata intrat pe teren, Tevez a inceput sa faca singurul lucru pe care-l stie: a inceput sa alerge ca un nebun, punand o presiune imensa pe apararea lui United, care s-au vazut din nou impinsi spre propria poarta si care au cedat cu buna stiinta teritoriu, linistiti probabil de avantajul celor doua goluri. Care avantaj n-a fost pana la urma suficient pentru ca, desi apararea a facut tot ce-a putut, pana la urma presiunea lui City tot s-a transformat in goluri. Doua goluri marcate de fundasi, dar si astea se pun. Fara indoiala ca De Gea a fost extrem de frustrat ca, dupa ce a avut doua parade extrem de bune in aceeasi faza, a primit gol din sutul lui Zabaleta.

In tabara rosie, toata lumea ar fi fost multumita cu un punct inainte de meci. Si chiar daca City a egalat cu 3 minute inainte de terminarea timpului regulamentar, la 2-2 United pleca cu avantaj de 3 puncte si cu cel mai greu meci al sezonului bifat cu bine. Dar Tevez, intr-o vendetta personala impotriva lui Rafael, l-a faultat pe brazilian intr-o pozitie ideala pentru lovitura libera a lui van Persie care, asistat de un picior al lui Nasri, a adus cele 3 puncte lui United. Castigator: 20, rosu.

Mai sunt cateva momente de discutat:

1. golul lui Ashley Young, perfect valabil, care ar fi facut 3-0. Daca City ar fi castigat, s-ar fi facut mare caz de el, si pe buna dreptate. Din fericire pentru toata lumea, la sfarsitul meciului n-a mai contat prea mult ca un potential 3-0 s-a transformat in 2-1. Dar ce e de invatat din asta e ca e inadmisibil, mai ales in fata unui adversar atat de periculos cum e City, sa te expui chiar si pentru cateva secunde. Arbitrul n-avea sa-si schimbe decizia oricum, Ashley Young trebuia sa fuga inapoi in aparare si sa-si vada de meci.

2. faultul lui Tevez la Rafael, mie mi s-a parut de rosu. Dar pentru ca treaba asta nu cantareste nicicum in rezultatul final al meciului, e o chestie pe care mai degraba as lasa-o in voia dreptatii divine.

3. Moneda de 2p. Din tribune s-au aruncat monezi si alte obiecte in teren pe tot parcursul meciului. City ar fi trebuit sa ia masuri impotriva chestiei asteia. Dar daca nu s-ar fi intamplat nimic, nici nu s-ar mai fi spus nimic despre asta. Rio a fost norocos ca a scapat doar cu arcada sparta, putea fi mult mai grav. Iar City au fost norocosi ca Joe Hart a intervenit promt cand idiotul cu fes albastru a intrat pe teren. Si pentru ei putea fi mult mai grav. Am o parere ambivalenta fata de huliganismul din fotbal. In principiu sunt de acord cu fenomenul, cu injuraturile de pe stadioane si cu bataile din afara lor. Sunt lucruri mutual consimtite, iar incurajarea propriei echipe si injurarea adversarilor, dincolo de faptul ca s-a convenit a fi parte din spectacol e singurul mijloc pe care il au la indemana spectatorii de a-si ajuta echipa. Limita pe care o trag eu este cand evenimentele din tribuna intra in contact direct cu cele de pe teren. Impotriva scandarilor rasiste sau de orice fel, jucatorii trebuie sa isi activeze protectiile mentale, sa-si vada de joc si sa le ignore. E drept ca e dificil si ca uneori se intrece masura, dar marea masa a suporterilor se cam opresc inainte de asta. Dar mi se pare absolut inadmisibil sa lovesti jucatorii cu obiecte contondente sau sa intri pe teren cu intentia de a agresa un jucator. In cazurile astea, nu mai vorbim despre fotbal, ci despre o alta forma de activitate umana despre care nu sunt sigur ca se incadreaza la sporturi. Daca il urasti asa mult pe Ferdinand, cauta-l acasa si rupe-i un picior. Sigur n-o sa mai joace o vreme. Dar in ritmul asta, in curand n-o sa mai avem deloc fotbal in scurt. Iar eu unul nu prea vreau asta.

In fine... mi-a fost frica de meciul asta, dar l-am trecut cu bine. 6 puncte in fata la jumatatea lui decembrie e foarte bine, dar in nici un caz suficient. Se pare ca am invatat cum sa-i desfacem pe City, victime ale egourilor fotbalistilor cu salarii de 7 cifre, trebuie sa invatam cum sa ne depasim si pe noi insine. Pentru ca pana acum, sezonul asta, United a gafait foarte tare. Trebuie sa schimbam asta, mai ales ca mie mi-e dor de un treble.

Supergrei

Chelsea - Manchester United 3-3 (5-4 AET; Luiz pen. '31, Cahill '52, Hazard pen '90, Sturridge '97, Ramires '116 - Giggs '22 pen. '119, Chicharito '43, Nani '59), Capital One Cup 2013 Round 4, 2012-10-31. Stamford Bridge, London

Eh, macar meciul asta n-a mai fost stricat de arbitru. Desi prevenit de prestatia infioratoare a lui Clattenburg de duminica si de belele care s-au napustit pe capul lui dupa meci, Lee Mason nu s-a sfiit sa ia cateva decizii curajoase intr-un meci destul de nebun, in care 3 din cele 9 goluri au fost inscrise din penalty. Chiar si asa, au fost in joc doua greseli majore. Chelsea trebuia sa primeasca inca un penalty la un hent clar facut, cred, de Keane, iar Chicharito a fost oprit pentru offside intr-o faza in care nici nu se punea problema si care l-ar fi lasat singur cu portarul.

Si decizia de a da un penalty lui Chelsea in ultima secunda din primele 90 de minute de joc a fost una extrem de curajoasa si poate putin fortata, dar cu destula acoperire regulamentara. Dar in tot cazul, e pacat sa stricam un meci asa de frumos ca cel din seara asta discutand despre lucruri atat de triviale ca deciziile de arbitraj. Daca duminica arnitrajul lui Clattenburg a fost mult prea ingrozitor pentru a mai putea fi atenti la orice altceva, seara asta a fost o pledoarie pentru fotbal, un meci dupa care personal nici macar nu sunt prea suparat ca United paraseste competitia dupa ce am vazut cat de eficient pot combina, cat de bine pot finaliza, si cu cata usurinta se poate intampla asta pe terenul liderului.

A fost un meci incredibil de deschis dar, dupa cum cei doi portari pot depune marturie sub juramant, nu se putea ajunge la un asemenea scor fara o adaptare post-moderna a vreunei variante din comedia erorilor. Oriol Romeu a deschis spectacolul oferind pe tava lui Anderson o minge pe care Cech nu o astepta inapoi atat de devreme. O simpla deviere pana la Giggs a fost de ajuns sa-l puna pe galez in situatia de a-l executa pe Cech cu un sut calculat cum numai experienta lui Giggs o poate face, cu stangul la coltul scurt.

Belgianul Alex Buttner a jucat bine in prima jumatate de ora si ramane un fotbalist extrem de promitator. Dar a platit destul de scump greseala de a-l fi faultat in careul propriu pe Victor Moses, Fergie schimbandu-l la pauza. In tot cazul, penaltyul din care David Luiz a egalat a fost cat se poate de corect, dar si la doar cativa centimetri de a fi scos de un Lindegaard in forma excelenta.

Si ca la un meci de box de supergrei, au urmat loviturile, una dupa alta, si de o parte si de cealalta. United a combinat, ca si in meciul trecut, mult mai eficient decat Chelsea, dar golul doi, al lui Chicharito, a fost tot rezultatul unei mingi pierdute extrem de usor de Chelsea la mijlocul terenului, pasa in fata gasindu-i pe albastri pe picior gresit in aparare. Chicharito a bajbait destul, dar a reusit sa inscrie al saselea gol impotriva lui Chelsea, primul cu piciorul stang.

Golul al treilea, al lui Nani, a fost de toata frumusetea. O circulatie a mingii ca de flipper in preajma careului de 16 metri al lui Cech l-a lasat pe Nani in pozitie ideala, iar executia portughezului a amintit de zilele in care nu i-ar fi fost nimanui rusine sa-i spuna fotbalist. Scarita care nu i-a dat prea multe sanse capitanului albastrilor. Nu era insa desprinderea decisiva a diavolilor pentru ca sapte minute mai devreme Gary Cahill a egalat dintr-o lovitura de cap rezultata in urma unui corner. Mingea nu a cazut si nu a atins plasa, dar s-a vazut destul de clar ca Rafael a respins-o din spatele liniei portii.

Cu un gol avans si o jumatate de ora de joc, diavolii au slabit ritmul si au inceput sa joace cu acea indolenta care ma scoate din minti in toate meciurile care se incheie cu doar un gol avans si cu echipa adversa atacand in valuri. Si, pentru prestatiile excelente din seara asta ale lui Anderson, Giggs, Chicarito, Nani sau Lindegaard, tanarul Wootton a facut o serie de greseli care au reusit pana in final sa anuleze tot ce au construit colegii lui. A inceput prin a-l faulta pe Ramires in careu in ultima secunda, dandu-i posibilitatea lui Hazard sa egaleze cu al doilea penalty pentru gazde.

Apoi, in prelungiri, i-a facut cadou lui Sturridge o minge cu care atacantul englez a reusit, in sfarsit, sa inscrie, desi a avut pana atunci un meci plin de balbailei care au inclus si o impiedicare in careu in pozitie de singur cu portarul, la 0-0. Iar la golul lui Ramires, de 5-3, United era atat de preocupata de atac incat aparatori mai erau doar doi pusti a caror varste adunate fac mai putin decat Ryan Giggs.

Nu mai avea sa schimbe nimic golul din penalty al lui Giggs, inscris cu un minut inainte de terminarea celor 120 regulamentare, ci doar sa incoroneze un meci atat de placut incat are toate sansele sa devina antologic. 01:05

Gafaieli de toamna

Manchester United - Galatasaray Istanbul 1-0 (Carrick '7), Champions League 2012-2013 Matchday 1, 2012-09-19, Old Trafford, Manchester

„Bineinteles ca nu mai joaca nimic. S-a ajuns, si-a adus toate rudele din Africa in Anglia si acum nu mai are nici un interes.”

„E portughez”

„Sigur, 'portughez'”

„Dumnezeule, nu-mi imaginam ca esti atat de rasista”

„Putin rasista”

Intotdeauna apar jucatorii nostri si ma abtin cat pot de tare din a-i critica, de multe ori dincolo de ratiune. Numai ca Rowanne avea dreptate. Nani n-a mai jucat nimic de mai mult de un sezon, iar in seara asta, ca si in ultimele meciuri, a fost execrabil. In prima repriza nici o minge n-a circulat in banda stanga a atacului lui United, prima combinatie in zona aia am vazut-o dupa o ora de joc. Problema lui e in cap mai mult decat in picioare. Are impresia ca talentul nesuplinit de munca e suficient, dar asta nu se intampla nici macar cand esti Cristiano Ronaldo, cel la a carui valoare Nani viseaza sa ajunga de vreo 4 ani. N-o sa se intample. Sper sa-l vad cat mai putin pe teren si sper sa plece in ianuarie. In mod normal as spune ca vreau sa-si revina, dar dupa atata timp mi-am cam pierdut increderea ca mai poate, sau ca daca in sfarsit face cateva meciuri bune n-o sa devina o primadona mai mare ca Ronaldo.

Inca n-am zis nimic de penaltyul ratat, pentru ca daca ajungem la penaltyuri ratate o sa iau la porcait tot atacul lui United, inclusiv pe Chicharito (penalty ratat cu Wigan) si pe Rvp (penalty ratat cu Southampton). Nu stiu exact cum sta treaba, dar executarea penaltyurilor pare o treaba destul de elementara in fotbal. Se practica pe maidan si, imi imaginez, cu atat mai mult la antrenamente, la grupele de copii, ca element de baza. Teoretic, un copil de 10-11 ani, daca executa bine un penalty ar cam trebui sa inscrie in fata oricarui portar. Or, daca esti ditamai atacantul la Manchester United si castigi sute de mii de lire pe saptamana, macar atat se asteapta de la tine. Pot sa inteleg miza si presiunea, desi eliberarea de ele face parte din arsenalul unui profesionist, dar vorbim de 3 penaltyuri ratate in 3 meciuri consecutive.

Ce-i drept, United a castigat azi, dar a lasat aceeasi impresie care avea sa ne coste pana la urma titlul sezonul trecut: de gafaiala, de facut doar cat trebuie si de prea putina implicare in ceea ce, pana la urma e meseria lor, aia de pe urma careia ajung vedete si sunt idolatrizati de milioane de oameni, oameni care platesc pentru casele mari in care locuiesc, pentru masinile scumpe pe care le distrug si pentru cluburile exclusiviste prin care se imbata. Sper ca in vestiar SAF sa fie cel putin la fel de dur ca mine si sa faca ceva sa ii trezeasca. Pentru ca in mai, cand o sa se termine campionatul – si cu siguranta o sa fie strans – o sa conteze si cele 3 puncte pierdute cu Everton in prima etapa.

Pana la urma, e adevarat si ca o echipa nu joaca singura. De multe ori poti juca doar cat de bine te lasa adversarul, iar Champions League, ca si Premier League de fapt, e o competitie foarte dificila. Galata sunt o echipa solida, curajoasa, si au jucat admirabil: deschis, ofensiv si foarte indraznet. Nu ma deranjeaza foarte tare scorul, pana la urma e o victorie si 3 puncte. Ma deranjeaza insa atitudinea, faptul ca, in afara de vreo 20 de minute pe final, United a juat mult sub nivelul la care poate sa joace. Scuza oboselii si a meciurilor la 3 zile nu tine, asa cum nu tine pentru nimeni care se duce dimineata la birou si ii spune sefului ca o sa munceasca la doar jumatate din capacitate, pentru ca trebuie sa vina si maine.

A fost un meci straniu, cu multe penaltyuri refuzate, dintre care merita sa ne oprim doar asupra unuia, cel pe care Galata trebuia sa-l primeasca in primul minut. Cu turcii conducand dupa 40 de secunde, altfel s-ar fi desfasurat meciul, iar baietii lui Fatih Terim au tot dreptul sa se simta putin nedreptatiti. Altfel, nici ei n-au fost tocmai usa de biserica de fiecare data cand a fost vorba de contacte in propriul careu, dar trebuie sa lucrezi cu deciziile pe care le primesti.

Acest 1-0 stabilit relativ devreme a lasat meciul sa atarne intr-o balanta dubioasa, cu ocazii la ambele porti si o impresie de fotbal deschis, placut ochiului. Doua bare si doua parade excelente ale lui De Gea i-au impiedicat pe turci sa inscrie, pe cand in partea cealalta, United a risipit cateva ocazii bune. Cand li se leaga pasele, Valencia – Kagawa – van Persie fac niste triunghiuri irezistibile, si sper ca odata ce joaca mai mult impreuna sa li se lege tot mai des. Scholes e in continuare cel mai bun playmaker din lot de la distanta, pasele lui din mijlocul terenului orienteaza tot jocul in directia buna. Si m-am bucurat sa-l vad din nou pe teren pe Fletch, mi-a parut tare rau anul trecut cand n-a mai putut sa joace.

Urata sau nu, o victorie e o victorie, dar o sa fie nevoie de mai mult decat ce-am vazut in seara asta ca sa mergem departe in Champions League. 22:35

Tough Toffees

Manchester United - Everton 4-4 (Rooney '41 '69, Welbeck '57, Nani '59 - Jelavic '34, Fellaini '67, Pienaar '85), Barclays Premier League 2011-2012 Matchday 35, 2012-04-22, Old Trafford, Manchester

Everton a fost in ultimii ani mai mereu o echipa artagoasa. Nu mai stiu exact momentul si contextul, dar imi amintesc de un 3-1 sec acum vreo 2 sau 3 ani si de o revenire de la 1-0 la 2-1 tot in urma cu ceva vreme, ambele impotriva lui United, ambele avandu-l printre protagonisti pe tanarul Jack Rodwell, in continuare rezerva la Everton pentru ca Moyes refuza cu incapatanare sa-l dea lui Ferguson ca sa incerce sa faca din el mijlocasul creativ dupa care plange Old Trafford cam de cand Paul Scholes a inceput sa se gandeasca la finalul carierei.

Dar pentru ca n-a mai castigat pe Old Trafford din 1992, pentru ca au o pozitie sigura in clasament si stau fix deasupra lui Liverpool si pentru ca cele 3 puncte puse in joc astazi erau atat de importante pentru United, ma asteptam, ca mai toata lumea, ca oamenii lui Moyes sa nu se prea omoare cu firea. Ei as! Il doare undeva pe Jelavic de titlul 20 si de avantajul de 5 puncte care ar face o victorie a lui City saptamana viitoare redundanta. El stie ca la trebuie sa-si respecte norma de la Rangers, de un gol la un meci si jumatate, si-si vede de treaba. Asa se face ca in minutul 34, profitand de un marcaj aproximativ al lui Rafael, a sarit in calea unei centrari nestingherit si a trimis spre poarta o minge inselatoare, care l-a sarit pe De Gea si s-a infipt in plasa laterala, pe interior. Caramelele dominasera oricum jocul pana in momentul ala, asa ca probabil a fost bun golul ca sa-i trezeasca si pe United, sa le aduca aminte ca sunt la cativa pasi de a castiga un nou campionat, cam ultima speranta de a nu se face total de ras sezonul asta.

Si au inceput sa vina golurile. Egalarea, inainte de pauza, gratie unei lovituri de cap a lui Rooney, trimisa excelent pe sub Howard, derutat de centrarea lunga. Welbeck, la vreo 10 minute dupa pauza, cu un sut de la marginea careului de 16 precedat de o fenta care a pus pe picior gresit adversarul direct si portarul. Nani, dupa o combinatie in viteza cu pase atata de precise incat dadeau impresia ca-s desenate pe calculator. Golul, lob peste portar din pozitie de 1 la 1.

Si discutam altfel. La 3-1 dupa o ora de joc ma gandeam ca meciul e incheiat si ca, sa nu ma plictisesc prea tare in jumatatea de ora ramasa, n-ar strica un scor cascada, prilej pentru United sa mai recupereze din diferenta de golaveraj in favoarea lui City, caz ca o sa fie nevoie. Putin probabil sa fie, totusi, cand te duci pe Etihad cu 5 puncte avans si doar doua meciuri ramase, din care ai nevoie de 2 puncte. Eh, dar sa fie goluri, totusi, sa nu ma plictisesc, mi-am zis.

N-aveam sa ma plictisesc, dar nici golurile n-aveau sa vina unde credeam. United a trecut pe langa 4-1 cu o bara, dar apoi terenul s-a inclinat inspre partea opusa. Johnny Evans o sa vrea sa uite cat mai repede ziua de azi si felul foarte aproximativ in care l-a marcat pe Fellaini care a redus diferenta de pe tabela cu un sut pe cat de sec, pe atat de spectaculos. Centrul careului, piciorul intins dupa o minge venita cam in spate si un vole care s-a infipt in plasa ca o racheta.

Nu-i nimic, Rooney avea sa faca 4-2 si urmau 20 de minute in care United trebuia sa conserve un avantaj de doua goluri. Atat de usor incat pana si Ferguson, furios pe arbitrul de rezerva inainte de pauza, a inceput sa faca glume cu el legate de ceas si de cine stie ce chestii atat de interesante incat l-au atras si pe Moyes. 4-3 Jelavic si doar vreo 10 minute ramase din joc, cu tot cu prelungiri. Oare cum sta treaba cu un singur punct? Avantajul ramane de 3, anulat de o victorie a lui City pe Etihad, ceea ce ar lasa ultimele doua etape deschise diferentei de golaveraj, dar cu un +4 in favoarea cetatenilor. Nu prea grozav. Poate totusi mai da United unul. Poate se termina asa, mai sunt doar 10 minute, nu? Nu si cand Rafael uita sa-si marcheze adversarul direct, Pienaar, care a egalat cu un sut la coltul scurt din apropierea unei porti de care fundasii lui United n-au avut prea mare grija azi. In ciuda celor 5 minute de prelungire si a atacurilor furibunde ale diavolilor din ultimele minute, s-a terminat 4-4, ceea ce inseamna ca ar fi tare bine ca City sa nu castige etapa viitoare. Mai inseamna si ca titlul n-o sa se decerneze pe Etihad. 21:45

Game over

Manchester United - Queens Park Rangers 2-0 (Rooney pen. '15, Scholes '68), Barclays Premier League 2011-2012. Matchday 32, 2012-04-08, Old Trafford, Manchester

Ei, da, n-a fost penalty. Mai mult, Ashley Young a sarit ca cel mai ordinar diver. Ce poti sa faci cand beneficiezi de ajutorul arbitrului? Acum toate lucrurile alea urate pe care le-am spus despre Barcelona se pot intoarce impotriva mea destul de urat. Ia uite, si United a beneficiat de un penalty. Ah, zici ca a juct mai bine, a avut de vreo 10 ori mai multe suturi la poarta, aproape 70 la suta din posesie si aproape jumatate din meci s-a desfasurat in jumatatea lui QPR? Asa, si? Golul din penalty inventat ramane. E drept, ramane, dar marea smecherie e ca golul ala n-a decis de fapt nimic.

Daca il scoatem de pe tabela, ramanem cu 1-0. Daca nu se intampla in minutul 15, si nu se intampla pana ceva mai tarziu, cu totul altfel ar fi jucat United. Si chiar daca United pierdea azi, nu era vreo drama. Oamenii par sa fie de acord ca in cursul unui campionat lung, de 38 de etape, ajutorul arbitrilor pica de suficiente ori de ambele parti ale liniei de centru incat sa nu conteze. It evens out, zic englezii. Cand o decizie majora este gresita intr-un sfert sau intr-o semifinala de Champions League insa, as vrea sa stiu si eu cam cate decizii favorabile trebuie sa primeasca jucatorii nedreptatiti in grupe pana sa simta ca s-a facut dreptate. Oare daca milanezii primesc la anul 3 penaltyuri gratuite impotriva unor adversari de prin Ungaria, Turcia, Polonia sau Grecia, or sa simta ca li s-a facut dreptate in contul penaltyului care i-a scos din sfertul impotriva Barcelonei?

E o disputa in care nimeni nu poate sa aiba dreptate, oricum, ceea ce o transforma intr-un consum inutil de energie. As merge pe mana unui editorial pe care l-am vazut acum vreo 3 zile in The Evening Standard si care zicea ca United e avantajata de arbitri de obicei, dar celelalte echipe ar trebui sa treaca peste asta.  Nici nu-mi pasa pana la urma urmei. A primit United un penalty cadou. Si? Imi pare rau de Ashley Young, nu e deloc fairplay sa cazi in felul ala si sper sa nu devina obicei.

Si imi mai pare rau ca penaltyul asta o sa eclipseze al doilea gol, cel al lui Scholes, care dupa parerea mea a fost o minunatie. M-am minunat pe tot parcursul meciului de cat de bine a putut juca Scholes, si cum naiba s-a gandit sa se retraga in conditiile in care de fiecare data cand a fost pe teren dupa revenire a fost motorul echipei. Intotdeauna demarcat, intotdeauna in centru, intre cele doua linii de atac, Scholes a fost cheia de bolta care a legat toate actiunile lui United de azi si toate mingile au trecut pe la el. Iar golul a fost o incununare perfecta a evolutiei de azi. Totul a fost ca la carte: sutul in diagonala, mingea trimisa cu multa forta, bolta care a sters pamantul chiar sub portar, se poate preda fotbal pe golul lui Scholes. Reprezentativa a fost bara lui Carrick. Fara sa faca nimic gresit, cu un sut foarte bun, mingea a scuturat doar laterala si a sarit inapoi. Asta este Carrick: un fotbalist cinstit, care munceste mult si face totul cum trebuie, care incearca de fiecare data sa joace cat se poate de bine, dar care pur si simplu n-are talentul lui Scholes. Iar talentul asta, fara sa pot sa spun ce este de fapt, stiu doar ca e o chestie innascuta. Nu-i vina lui Carrick ca nu s-a nascut cu talent, eu il apreciez oricum ca fotbalist si probabil ca multa lume o face. Dar nu o sa poata niciodata sa ajunga la nivelul lui Scholes.

O mentiune merita si Valencia, de care imi place din ce in ce mai mult. In mod deosebit l-am remarcat intr-un duel cu Tainio in careul lui QPR in prima repriza in care pur si simplu n-a vrut sa cedeze. Impins, trantit, lovit, s-a ridicat, s-a luptat, a dat din coate si pana la urma a castigat mingea. Busquets ar fi intrat probabil in moarte clinica in urma unui asemenea tratament de la fundasi.

Si cu victoria lui Arsenal, gaura s-a largit la 8 puncte, ceea ce inseamna ca United isi poate permite sa piarda relaxat meciul cu City de pe Etihad. Iar City si Mancini se afla in acel punct pe care Keegan, Wenger sau Benitez il cunosc prea bine: punctul in care nu mai ai ce sa faci decat sa dai declaratii acre si sa privesti neputincios cum United castiga titlul. Din nou. 05:33

Squeaky bum time

Blackburn Rovers - Manchester United 0-2 (Valencia '81, Young '86), Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 31, 2012-04-02, Ewood Park, Blackburn

Ma intreb daca mai exista in momentul asta vreun dubiu asupra castigatoarei Premier League 2012. Lucrurile sunt atat de limpezi incat pe United si pe City nu le-as mai pune sa joace ca sa-si odihneasca jucatorii pentru europene. Era clar acum 3 ani si jumatate ca seicul Mansour o sa aiba nevoie de o perioada egala cu aproximativ un ciclu de performanta (despre care se zice ca dureaza intre 4 si 6 ani) ca sa transforme o echipa mediocra intr-una de top. A durat, iata, ceva mai putin, fapt absolut laudabil. La fel de clar era ca abia sezonul asta City va putea sa atace primul loc si sa intre cu sanse reale in lupta pentru titlu. Ajutati de forma proasta a lui Chelsea si Arsenal, au fost chiar favoritii caselor de pariuri pentru mai bine de jumatate din sezon. Nu imi era clar la inceputul sezonului daca or sa si castige campionatul sau nu. Acel 6-1 de pe Old Trafford ii indreptatea cu siguranta sa spere.

Imi este clar in momentul asta ca s-a cam decis campionatul. Cu 7 meciuri ramase si 5 puncte avans, United are si posibilitatea de a pierde meciul direct cu City si sa castige in continuare titlul 20. Asta in timp ce City are un traseu mai dificil, saptamana viitoare primindu-i pe Arsenal, in foame de puncte dupa ce infrangerea de la QPR i-a lasat la egalitate cu Spurs, iar aceste ultime 7 meciuri vor fi pentru ambele echipe un sprint cu aspect de mars fortat pentru locul 3.

Cat despre City... daca vor insista, vor ajunge cu siguranta sa si castige Premier League la un moment dat. Ar fi distractiv sa ramana pentru ei un soi de Fata Morgana, cum este Champions League pentru Chelsea, dar au un contracandidat serios in Liverpool pentru visul asta. Oricum, evaluarea lui SAF a fost corecta cand a spus ca derbyurile Manchesterului din sezoanele viitoare vor ajunge sa cantareasca mult in economia campionatului.

United a jucat azi la Blackburn, si a dominat cam de la cap la coada. Dupa prima jumatate de ora am vazut o posesie de vreo 65% si putin probabil sa se fi schimbat mult pana la final. Prima ocazie a venit prin minutul 3, si se punea doar problema cand si de cate ori. Numai ca, dupa 40 de minute fara gol, amintirile meciului din tur, de pe 31 decembrie, au inceput inevitabil sa bantuie. Si atunci City se impiedicase si United avea nevoie de victorie sa treaca pe primul loc, si atunci United a jucat mai bine, dar Blackburn au transformat doua ocazii in 3 goluri pentru cel mai glorios rezultat al lor din sezonul asta, 3-2 pe Old Trafford. M-am gandit din nou si la perioada in care Blackburn erau sperietorile lui United, cand imaginea lui Pedersen sau a lui Shefki Kuqi ma ingrozeau. In plus, pe finalul primei reprize, Rovers au inceput sa indraznesca si De Gea a trebuit sa scoata doua goluri aproape facute ca sa se intre la pauza la egalitate.

Dupa 80 de minute lucrurile nu erau cu nimic mai roze, iar calculele incepeau sa se faca pentru un egal. Ceea ce ar fi insemnat 3 puncte avans fata de City si nevoie de un punct in meciul direct. Ferguson a incercat sa dinamizeze jocul, in primul rand cu Welbeck pentru Chicharito. E clar insa ca nici unul din cei doi nu se simte foarte comfortabil atata vreme cat nu primeste destule mingi pe centru. Lipseste in continuare mijlocasul de creatie, omul de ultima pasa, iar retragerea lui Rooney ca al doilea varf nu a facut decat sa-i inhibe exploziile din sezoanele trecute, fara sa transforme acele goluri in pase de gol. Giggs si Scholes sunt foarte solizi pentru a bloca atacuri, dar eu trecut de varsta la care pot scoate cu usurinta fundasi din joc si pot destabiliza o aparare ultra-aglomerata.

Asta s-a intamplat doar pe flancuri, de unde au venit principalele amenintari ale diavolilor si pana la urma si golurile. Valencia a fost fara indoiala omul meciului, cel mai activ si cel mai tehnic jucator de pe teren. Primul gol a fost o executie de maestru, extrem de inselatoare pentru portar, si am impresia ca ecuadorianul nu a avut pana acum curaj sa incerce mai multe de acest fel. Golul lui Young, intrat in locul lui Scholes, a venit la scurt timp dupa, cand Blackburn incercau sa se adapteze la noua realitate de a fi condusi cu un gol cu 10 minute inainte de final. A fost pana la urma un 2-0 mai complicat decat pare cand e citit de pe tabela, dar sunt acum 5 puncte distanta fata de City. Iar duminica United joaca cu QPR, City cu Arsenal. 03:08

Sports Bar

Manchester United - Fulham FC 1-0 (Rooney '42),  Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 31, Old Trafford, Manchester

Abia a treia sau a patra oara cand am intrat in Sports Bar din Haymarket, adica astazi, am vazut tricoul semnat de Pele pe care il au la intrare. Cu tot cu o carte despre mondialul din `70, prima mare ciocnire a civilizatiilor fotbalistice sub ochii intregii planete, odata cu raspandirea televiziunii. Si tot astazi am vazut ca au si manusi semnate de Jake LaMotta, si un bilet de la un meci Cassus Clay – Sonny Liston. Parca Sonny Liston.

Destui oameni adunati sa vada United, iar baiatul de la intrare ne-a ghicit si pe noi din prima. Ce altceva sa faci intr-un bar de sport din centru luni seara? Ma enerveaza ca de cand am venit aici ma uit mai rar la meciurile lui United si am pierdut mai multe decat mi s-ar fi parut admisibil sezoanele trecute. Pe de alta parte, sentimentul ca distanta fizica intre locul in care sunt si locul in care se joaca meciul a scazut atat de mult este savuros. Si, daca in Romania s-ar fi intamplat doar foarte rar ca la un meci banal de campionat sa mai intalnesc cel mult unul-doi indivizi interesati, aici barul era exact cum trebuie sa fie: nu foarte plin, cateva mese libere, dar cu destul de multa lume ca exclamatiile mele de la bara lui Giggs sa capete ecou si sa-mi dau seama ca in ritm cu mine si intre aceiasi pereti respira o mica parte din eterogena armata de milioane a suporterilor lui United.

Am vazut un tricou cu Giggs, un tricou cu Ferdinand, venit cu un prieten de-al lui in tricou cu City, probabil amandoi mancunieni, cateva tricouri negre cu sigla lui United si chiar si unul de-al lui Fulham. Ma bucur ca Londra e suficient de mare incat sa cuprinda si suficienti suporteri United, dar iata, chiar si cand joaca cu o echipa de dimensiunile lui Fulham proportiile de suporteri dintr-un bar londonez sunt enervant de apropiate. Cand City a revenit de la 0-1 si i-a batut pe Chelsea cu gol din penalty in minutul 90, in ziarele londoneze de a doua zi titlurile pareau sa descrie o tragedie. „Ai nostri” pierdusera. Iar pentru Metro si The Evening Standard „ai nostri” sunt Arsenal, Chelsea si Tottenham, si doar rareori celelalte echipe londoneze (Fulham si QPR mai sunt in prima liga, dar ele nu prea au suporteri de la distante mai mari de o statie de metrou). West Ham, pe primul loc in liga a doua, primeste si ea destula atentie, iar Big Sam Allardyce are rubrica zilnica (sau aproape zilnica) in The Evening Standard.

Tot in Sports Bar eram si cand United batea pe WBA cu 2-0 in timp ce City, chinuindu-se sa desfaca apararea atat de bine organizata a lui Swansea, primea un gol cu totul neasteptat pe final de la revelatia galeza. Probabil ca si atunci, cand barul era mult mai aglomerat decat in seara asta, procentul de londonezi bastinasi prezenti era foarte mic. Asa ca publicul englez era impartit in rosu si albastru. Ciudat lucru, golurile lui United au fost intampinate cu mai putina bucurie decat golul lui Swansea, ceea ce inseamna ca – intr-un fel sau altul – ura fata de City era cel mai puternic sentiment. Distractiv a fost atunci si ca erau doua grupuri mari de italieni – unii care se bucurau ca Milan batea la Genova, ceilalti care ii injurau pe milanezi si care isi rodeau unghiile pentru ca Juve inca se chinuia sa desfaca un 0-0. O chibitzeala mult mai galagioasa decat cele englezesti, pe teritoriul strain al unei crasme din Haymarket.

United a castigat chinuit astazi, dar clasamentul arata cum trebuie cu 8 etape inainte de final. City au de recuperat 3 puncte si ii asteapta un traseu mai greu. In plus, chiar daca meciul direct e pe Etihad, Fergie va vrea cu siguranta sa razbune acel 1-6 de pe Old Trafford si – mai ales daca United are si optiunea egalului – City va resimti presiunea unei mize imense. City au demonstrat multe lucruri sezonul asta, au surprins pe multa lume si merita aplaudati pentru traseul de anul asta. Dar sunt convins ca autobuzul deschis care ii va plimba pe campioni prin Manchester peste doua luni va fi rosu. 02:29

Flowers of Manchester

Ultima fotografie, la plecarea spre Yugoslavia

Ziua de 6 februarie a ajuns sa se inscrie in calendarul timpului meu sacru ca una din cele mai importante date ale anului. E fara indoiala una din cele mai importante zile din istoria clubului Manchester United, probabil ziua cu cea mai puternica semnificatie. Sigur, 26 mai e o zi grozav de importanta. Data finalei magice din 1999 si ziua de nastere a lui Sir Matt Busby. Mai sunt multe date notabile, si cred ca fiecare din suporterii lui United isi fixeaza cumva anumite zile de „cruce rosie” marcand diverse evenimente care apropie istoria personala de istoria clubului. Pentru unii poate sa fie cel mai frumos meci pe care l-au vazut; meciul dupa care au devenit suporteri; ziua celei mai importante victorii; prima vizita pe Old Trafford etc. Dar pentru toti fanii United pasionati suficient de mult incat sa urmareasca un numar cat mai mare de meciuri ale echipei, 6 februarie are o semnificatie speciala.

E greu sa gasesti in istoria unui club de fotbal o zi cu o semnificatie atata de puternica. Daca e vorba de un club mediocru atunci da, poate ziua celei mai importante performate din istorie sa capete statut legendar. Asta se intampla la Steaua, de exemplu, unde 7 mai e sarbatorit in fiecare an. Pe buna dreptate si, oricat de multe mistouri ar face suporterii echipelor rivale sau oricat de multe prostii ar spune presa, in Romania exista o invidie reala pe acea cupa a campionilor castigata, si o mandrie reala si justificata a stelistilor. Posibil sa se intample la fel si in Serbia, cu Steaua Rosie Belgrad.

Dar la un club ca Manchester United, nu prea exista performanta inegalabila. Recordurile, performantele de care sunt cei mai mandrii suporterii, provin din recurenta trofeelor, sunt doar niste numere si nu se leaga de niste zile ale calendarului: X numar de titluri, X cupe europene, X cupe interne etc. Orice trofeu, orice victorie, oricat de importanta, este atacata in fiecare an. Toate competitiile in care este inscris clubul au fost castigate cel putin o data.

Dar nu exista tragedie mai mare pentru Manchester United decat cea din Munchen de la 6 februarie 1958. Si sunt atat de multe motive care fac lucrurile sa stea asa. Acea echipa a avut la dispozitie un timp mult prea scurt, dar in care a reusit totusi sa demonstreze maretia lucrurilor de care era capabila. Tommy Taylor are inca una din cele mai bune rate de goluri pe meci din istoria clubului (a doua dupa van Nistelrooy). Duncan Edwards a avut o cariera profesionista de doar 4 ani, dar e in continuare retinut in istoria fotbalului ca o figura importanta. Supravietuitorii de la Munchen (Bobby Charlton, Dennis Viollett, Billy Foulkes sau Harry Gregg) si-au confirmat potentialul si au avut cariere prodigioase dupa accident.

Stiu ca istoriile alternative sunt contraproductive si ca apropierea mea de orice e legat de Manchester United e foarte subiectiva. Nu se poate spune daca acea echipa a lui Matt Busby ar fi oprit intr-adevar sirul de 6 succese europene consecutive ale Realului de la sfarsitul deceniului 6, cea mai mare echipa din istoria fotbalului. Nu se poate spune daca Duncan Edwards ar fi iesit victorios din infruntarea cu marele Pele la mondialul suedez din 1958. Dar cred ca n-am gresi prea mult daca am spune ca acea echipa, oamenii pe care i-am pierdut la Munchen, erau destinati pentru lucruri marete.

Probabil cea mai potrivita evaluare e cea pe care am citit-o pe un forum englezesc, de la un individ care i-a vazut pe Babes live: „cand ma gandesc la Fergie’s Fledgings, la generatia fratilor Neville, a lui Beckham, Scholes si Giggs si la performantele pe care le-au avut, imi aduc aminte de Busby Babes si de performantele de care a fost privata generatia noastra odata cu accidentul de la Munchen.” 16:28

Godfather cosplay

Manchester City - Manchester United 2-3 (Kolarov '48, Aguero '64 - Rooney '10 '39, Welbeck '30), FA Cup 2012 3rd round, 2012-01-08, Al Etihad Stadium, Manchester

-          Hi, Mick!
-          Hi, Paulie! How are you?
-          What’s happened, Mick? Something wrong?
-          Why would you say that?
-          You wouldn’t just call me to ask me how I am now, would you?
-          Well, Paulie...
-          It’s the old man, isn’t it?
-          Well, it’s actually...
-          He made you call me, didn’t he?
-          He needs you, Paulie. We need you!
-          Is it that bad, huh?
-          It is bad. I haven’t seen the old man this worried since forever.
-          It’s that Italian guy, isn’t it?
-          Mancini is a pimp. He couldn’t have battled the old man. But he’s got the backing of the Sheikh.
-          There’s a lot of money in that black stuff, Mick. Well, maybe if I’d just show up...
-          I’m afraid it’s a lot more serious than that, Paulie...
-          You think he’ll want me in?
-          I’m pretty sure he will. Even more, though...
-          What do you mean?
-          He wants you to stay, Paulie!

-          God, it must be pretty damn serious then...
-          I told you, Paulie, I haven’t seen the old man this worried... Actually, I don’t think I ever saw him this worried. People are talking. On the corners. They’re saying he’s losing it. Nobody dares telling it straight ot his face, but you know how these things go...
-          People have been saying the old man is losing it for the past ten years now.  You should know better than that, Mick!
-          Times are changing, Paulie. You should come around, have a look for yourself.
-          How’s the boys? Ryan, Pat...
-          They’re all here, Paulie. All behind the old man. We’re all expecting you.
-          Gosh, Mick, if I’d have known it’s that bad...
-          So, Paulie, what should I tell the old man? Are you coming or not?
-          Yeah, of course I am, Mick. Just tell him I’m on my way.

He completed 69 of his 71 passes — only two players made more in the entire 90 minutes — and was eager to get involved at every opportunity. (ED)

He’s always in the right position, always seems to be at the end of the box when the ball drops in. The complete midfielder – when he’s fit, he’s the best. Some go missing but he’s in the right place at the right time. He’s my favourite player of all-time, unbelievable. If you give him a chance it’s a goal, isn’t it? (Micah Richards)

They will obviously be pissed off that they have only managed to beat us once [under Sheikh Mansour's ownership]. We have nicked the games with goals in the last minutes. I’ve done it, Michael Owen’s done it and Wayne Rooney did it last season. That’s maybe the difference between the two teams. (Paul Scholes)

What Paul says about Peter tells us more about Paul than about Peter. (Baruch Spinoza) 10:32

Omul negru

Newcastle United - Manchester United 3-0 (Ba '33, Cabaye '47, Jones o.g. '90), Barclays Premier League 2011/12, Matchday 20, 2012-01-04, St. James Park - Sports Direct Arena, Newcastle-upon-Tyne

Fiecare infrangere umilitoare (Swindon, Tranmere, York, Walsall, Rotherham, Wrexham) trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare. (Nick Hornby - Febra stadioanelor)

In minutul 25, cand Ba a cerut penalty, m-am uitat cu admiratie la felul in care a fost deposedat de Rio. Contact natural, plasament excelent, nici un fel de obstructie, nici un fel de lovitura. Nici vorba de penalty. M-am gandit ca astea sunt atributele care l-au facut pe Rio fotbalist. Plasamentul excelent, viziunea clara a jocului, calmul imperturbabil. Incepuseam sa ma gandesc ce fundasi am mai vazut care sa intruchipeze la fel de bine calitatile astea. Lista scurta. Roberto Carlos, Belodedici, poate John Terry...

Mai putin de 10 minute mai tarziu, a inceput dezastrul. Jones total depasit, Ba alearga dupa minge, Rio inchide culoarul, dar senegalezul are o executie grozava, demna de cele 15 goluri pe care le-a dat in cele 20 de meciuri pana acum, iar mingea il pacaleste pe Lindegaard. Ar fi putut Rio sa faca ceva? John Terry s-ar fi aruncat cu capul inainte, am auzit o voce pe langa mine. Posibil sa fi fost parabil sutul, dar pana la urma, oricum ai incerca sa abordezi o interceptie, ai 50% sanse de esec. Rio a blocat foarte bine unghiul, mingea era foarte greu de preluat si de indreptat spre poarta, aplauze pentru Ba c-a reusit. Park n-a reusit intr-o situatie similara, nemarcat, iar Rooney a scapat mingea in bratele lui Krul de doua ori, o data dupa sutul lui Nani, a doua oara dupa centrarea lui Giggs.

Daca mergem mai departe cu judecatile in oglinda, tot Rooney a fost cel care a executat singura lovitura libera periculoasa a lui United. A scos un corner. Imediat dupa inceputul reprizei a doua, Cabaye a avut o executie impecabila, una din cele care probabil ies o data in viata pentru fotbalisti ca el, dar suficient pentru 2-0.

United nu e echipa care sa se demoralizeze, nici macar la 0-2 in deplasare. Numai ca Newcastle a jucat foarte inteligent, a ramas sus, nu s-a ferit sa continue sa atace si au alergat grozav de mult si de disciplinat. Atacuri numerice si aparare pe doua linii in permanenta, reteta succesului. Se pare insa ca United are acum nevoie de vreo 16 fotbalisti pe teren ca sa reuseasca asa ceva.

Diavolii au aratat mai periculos la 0-0, cu incercari de verticalizare centrala din primul minut si o bara a lui Berbatov, decat la 0-2. Chicharito are toate atributele de care e nevoie pentru un fotbalist mare, dar trebuie sa fie mult, mult mai atent cu plasamentul. Eu unul, am obosit sa numar off-sideurile lui din sezonul asta, e cazul sa-i explice cineva ca ultima pasa se aseapta in linie cu ultimul fundas.

Audaces fortuna juvat. Pentru c-au indraznit mai mult, Newcastle si-au primit recompensa. Minutul 90, Jones a deviat in poarta o degajare lunga a portarului Krul dupa o tentativa de respingere care a aratat hilar pe tv. Jones a fost de departe omul negru al meciului, chiar daca, judecand strict dupa culoare pielii, Ba si Ameobi il surclaseaza net, cam cum au facut-o si pe teren. Sper doar ca momente ca asta sa il fortifice psihicul si sa il faca sa se dezvolte intr-un fotbalist mare. Altfel, o sa ajunga doar o alta mediocritate care populeaza Premier League, la fel ca Obertan sau Danny Simpson. A, stai ca...

Stiu ca e abia inceput de ianuarie si ca e sezonul discutiilor despre "worst United team in years". Ca aproximativ 28.000 de jucatori vor fi transferati de presa la United in luna care urmeaza si ca mai e destul timp pentru recuperat cele 3 puncte care ne despart de City. Ca presiunea dinspre suporteri creste odata cu nemultumirile, tot mai vocale. Ca si anul trecut s-a intamplat la fel, si am castigat titlul, plus finala ligii campionilor.

Anul asta, insa, am iesit deja din Liga Campionilor. La Carling Cup am renuntat de mult, nu mai poate fi trofeu de consolare, ca acum doi ani. City arata enervant de bine in campionat, si peste 4 zile jucam cu ei si in cupa. Incepe sezonul rece.

Sport de domni

Fulham - Machester United 0-5 (Welbeck '5, Nani '28, Giggs '43, Rooney '88, Berbatov '90), Barclays Premier League 2011/12 Matchday 17, Craven Cottage, Londra

S-a intamplat, in sfarsit. Incepuse sa-mi fie frica, pe la inceputul sezonului, cand United batea la scor, jocul functiona, nu aveam accidentari si noi uitasem de problemele de la mijloc si de golul creativ ramas in urma retragerii lui Scholes. Credeam ca asta o sa fie sezonul in care recordul, foarte, foarte greu de egalat de acum inainte, o sa isi opreasca contoarul.

Pentru mine, de vreo 3 ani, ziua asta a capatat o conotatie aparte, asa cum suporterii lui Arsenal sarbatoresc St. Totteringham, si cum probabil alte echipe de prin Anglia or mai avea traditii ciudate. Cam mult, nu? Ar trebui sa zic despre ce e vorba inca de acum doua pasaje, este?

Ryan Giggs a devenit aseara singurul fotbalist care a marcat in 19 sezoane consecutive de Premier League. Tot ce face Ryan Giggs e exceptional, omul are mai multe intrari in Guiness decat o sa aiba Torres goluri pentru Chelsea, si sunt convins ca, la 38 de ani, Giggs inca mai are lucruri de aratat si mai poate ajuta United foarte mult inca. In plus, 19 nu suna foarte rotund, este? Speram ca ziua din toamna lui 2012 in care acest record se va transforma in 20 va veni ceva mai curand decat 21 decembrie. Si, asa cum ar fi normal, atunci ar trebui sa fie vorba de Sir Ryan Giggs.

Altfel, foarte recomfortant meciul de aseara. Dupa seria de victorii chiinuite cu 1-0 care a urmat "zilei despre care nu vorbim" (numita ca atare de RoM), 4-1 cu Wolves, 2-0 fara emotii cu QPR, iar acum, acest categoric 5-0 in ceea ce se anunta a fi un meci dificil, ne face un Craciun destul de fericit noua, fanii lui United. Sigur, nu era deloc rau ca Stoke, cu care n-am reusit decat un 1-1 acasa si care sunt cam principalul giant killer din Premier League sa ii incurce si pe City, dar nu e duminica in fiecare zi. Mos Craciun trebuie sa vina si pentru seici, chiar daca vara s-ar putea sa le schimbe perspectiva asupra a cum stau lucrurile de fapt.

Echipa mica, dar greu de abordat Fulham, care stiu sa incurce mai pe oricine in zi buna, se apara bine, nu se feresc sa atace si schimba antrenorii fara sa se resimta prea tare. Greu de uitat acel 0-2 de acum doi ani, venit imediat dupa o alta infrangere, cu Liverpool. Motive suficiente sa ne fie frica de ei.

Dar, ca suporter, e unul din cele mai grozave sentimente, sa ratezi inceputul meciului, iar in acele cateva minute pe care nu le-ai vazut echipa ta sa conduca deja. S-a intamplat si cu QPR, s-a intamplat si acum, cu Fulham, cand am apucat sa urmaresc meciul abia de prin minutul 8 (mai am de invatat despre felul cum se difuzeaza meciurile in Anglia si care sunt barurile de frecventat).

Am vazut asadar golul lui Welbeck doar in reluare, nimic exceptional, dar linistitor pentru ca a venit atat de devreme. Altfel, United a atacat aproape incontinuu, la fel, urmarind latirea frontului de atac si cam fara inspiratie la ultima pasa, dar parca cu o pofta de joc, de atac si de gol in crestere de la meci la meci. S-a intamplat sa vina si golul lui Nani (pe care l-am crezut al lui Rooney pana am ajuns acasa, nu mi-am dat seama ca Rooney n-a mai apucat sa atinga mingea), dintr-o buluceala in careu, genul de faza care functioneaza cand ataci o echipa care nu spera la mare lucru. E insa greu si periculos sa ne bazam pe asemenea goluri in meciurile importante, cand echipa pe care o atacam nu numai ca stie sa se apere foarte bine, dar poate sa si atace, si are si oameni capabili de un contra-atac rapid, si nici nu se sperie de numele lui United in aceeasi masura ca Fulham, de exemplu.

La golul lui Giggs am avut o explozie de bucurie, destul de deplasata avand in vedere ca eram in Islington, intr-un bar plin de suporteri ai lui Arsenal, destul de tensionati de golul egalizator al lui Albrighton de pe Villa Park, langa un perete de unde ma pazeau doua tricouri si o minge cu semnaturile "invincibililor", echipa care a castigat, in 2004, ultimul campionat pentru Arsenal.

A fost o combinatie de pase in careu, cu Nani, Valencia si Young facandu-si de cap printre fundasii londonezi. Nefericita devierea sutului lui Giggs, dar intr-o prima faza am avut impresia ca vrajitorul galez a facut o scarita. In tot cazul, golul a aratat bine, cu atat mai mult cu cat, am zis, incepuse sa ma angoaseze ideea ca Giggs n-o sa mai inscrie sezonul asta.

Fara sa joace extraordinar, United conducea cu 3-0 la pauza si, chiar daca visez inca la meciul in care vom face double digits (10-0), SAF a considerat ca putem reduce putin viteza in a doua repriza. Ocazii au mai fost, Welbeck a mai apucat sa il testeze serios pe portarul londonezilor in vreo doua ocazii, si chiar ma bucur ca a fost pedepsit pentru ratarea pe care a avut-o cu cateva minute inainte de a fi schimbat.

Dar au venit si cateva ocazii de la Fulham, cea mai periculoasa parandu-mi-se a lui Dempsey, la care Evra si Lindegaard s-au imbrancit unul pe altul s-o scoata. In continuare imi place mult de Lindegaard si, chiar daca De Gea a capatat siguranta, are cele mai bune cifre, e mult mai tanar si probabil si mai valoros, ma bucur sa vad ca danezul joaca si ma bucur sa vad ca, dupa ce van der Sar devenise atat de important si de neinlocuit pentru United, avem acum doi portari pe care ne putem baza. Trei, daca il punem si pe Kuszczak. Dar de ce-am face-o?

Golurile 4 si 5 au fost doar un soi de bonus, cireasa de pe tort, o distractie si pentru jucatori, si pentru spectatori. Ghiuleaua lui Rooney de la aproape 30 de metri a avut un efect de ocolire atat de bun si o forta atat de mare incat te face, ca portar, sa-ti urasti meseria, si mi-a amintit de golul lui de debut in PL, cel din 2000, pentru Everton, care a pus capat unui sir record de meciuri fara infrangere pentru Arsenal.

Imi place de pustiul Welbeck, dar imi pare rau pentru pozitia in care il pune pe Berbatov, aceea de a fi multumit daca prinde din cand in cand 15 minute de joc. M-am bucurat sa-l vad pe bulgar intrand si am sperat sa aiba o evolutie buna. Ah, si ce evolutie a avut! Golul pe care l-a dat a fost genul de gol in urma caruia eu unul as opri meciul si as declara pur si simplu invingatoare echipa care l-a inscris. Cu spatele la poarta, cu fundas in spate, tras de tricou, cu pasa receptionata intr-o pozitie incomfortabila, ai nevoie de mult fler, ca atacant, ca sa lasi mingea sa treaca si sa o impingi apoi cu calcaiul, pacalind portarul si uluind audienta.

Similar cu fabulosul gol al lui Crespo din finala Cupei UEFA din 1998, este genul de executie care il caracterizeaza pe bulgar si face o frumoasa reclama sportului asta. "Gentleman first, footballer second" se spune despre Berbatov, si exact asa a aratat golul lui de 5-0.

E trist sa fii Martin Jol intr-o seara ca cea trecuta, e posibil ca diferenta de scor sa fie cam dura fata de diferenta de joc, dar nu se pot savura placerile zeului fotbal fara sa-i suportam din cand in cand capriciile.

Cabral si Shakira

FC Basel - Manchester United 2-1 (Streller '9, A. Frei '84 - Jones '89), UEFA Champions League 2011/12, Matchday 6, 2011-12-07, St. Jakob Park, Basel

Asa am zis, da, ca faza grupelor e depasita dinainte sa inceapa. In repetate randuri. Si culmea, imi mentin afirmatia, chiar daca United tocmai a iesit din grupe. Pentru ca asa e NORMAL sa fie. Este intru totul normal ca United sa iasa din grupe indiferent de adversari, mai ales ca UEFA ne rezerva grupe relativ usoare de ceva ani incoace. Numai ca, pentru ca lucrurile sa se intample asa cum e normal, si United ar trebui sa joace asa cum e normal. Ceea ce deocamdata nu se intampla si e adevarat ca, daca am judeca dupa calitatea fotbalului, United n-ar merita nici locul 2 in campionat pe care il ocupa acum.

Omeneste, atunci cand lucrurile nu se intampla asa cum e de asteptat, ar trebui sa ne intrebam de ce. De ce United nu joaca asa cum e NORMAL sa joace? Cel mai probabil, dupa parerea mea, este ca avem o problema de atitudine. Se vede cu claritatea gaura creativa din centrul echipei, se vedea chiar si anul trecut cand juca Scholes, iar un mijlocas creativ valoros ar schimba cu totul fata echipei, dar asta poate fi o scuza in campionat, cand muncesti 90 de minute sa bati Swansea cu 1-0 si cand e nevoie de victorie in fiecare sapatamana, ceea ce inseamna ca e nevoie sa vina goluri. In grupele CL, cand joci cu Otelul sau Basel, e cam jenant sa ne plangem ca nu exista servanti pentru Rooney sau Chicharito.

Vorbind strict de meciul de aseara, asta este capitolul decisiv si asta este punctul la care s-a pierdut meciul. United a avut majoritatea posesiei, a dominat teritorial, a presat si a avut ocazii, dar daca Rooney ar fi constientizat ca de preluarea lui depinde calificarea, e posibil sa fi prins mingea aia pe care si el si Park au balbait-o in fata portii goale.

Publicul lui Basel merita si el toate laudele. Si aseara a fost la
inaltime, atmosfera a fost grozava.
Poza e din 2006, sferturi UEFA.

Admirabili in schimb Basel, excelenta atitudinea lor si foarte tonica increderea cu care au intrat pe teren. Si nu numai ca au crezut ca pot invinge pe United, au stiut si cum sa faca asta. 90 de minute s-au aparat in 8 oameni, dar au avut suficienta mobilitate incat pe faza de atac sa aduca 4-5 oameni spre poarta lui De Gea. Nu s-au grabit si n-au fortat deloc pe contraatacuri, au avut suficienta maturitate incat sa construiasca pozitional si sa astepte optiunile de ultima pasa. Pe langa asta, mi-a placut foarte tare tare de pustiul ala blond, cu numele ca al Shakirei, da' scris ceva mai ciudat (Xaqiri?), stia ce sa faca cu mingea si i-a incurcat ceva pe-ai nostri.

Sper ca accidentarea lui Vidic sa nu fie prea serioasa, vazuta la televizor mie mi s-a parut putin cam stupida.

Am fost acuzat in ultimele zile c-as fi nerealist. Ei bine, de obicei am incredere ca echipa mea preferata poate sa bata pe oricine, oricand. Asta se intampla si cu Steaua prin 2005-2006 si de-asta m-am racit asa de tare fata de ei acum. Nu mai joaca cu increderea ca ar putea bate pe oricine, iar rezultatul e un fotbal meschin si marunt, pe masura rezultatelor.

Cred ca secretul succesului in fotbal sta in antrenament si in atitudine, mult mai putin in talent. Iar astea doua sunt la indemana oricui. De-asta si echipele mele preferate au capatat statutul asta datorita atitutdinii lor. "Not arrogant, just better"? Cu siguranta United n-a aratat aseara aroganta aceasta care merge mana in mana cu rezultatele bune.

Nu i-am putea bate pe Barcelona? Ar trebui sa jucam cu ei sa vedem. N-am putut sa-i batem in mai, nu-mi dau seama cat de mult s-au schimbat lucrurile in ultimele 6 luni. Deocamdata n-am putut sa-i batem pe Basel.

Realism este a intelege ca United a iesit deocamdata din Champions League si din Cupa Ligii, si a ramas in cursa pentru trei trofee, din care doua sunt relativ irelevante. Castigarea Europa League ar fi doar o scuza frumoasa, dupa parerea mea, iar din FA Cup ar putea sa iasa oricand, mai putin etapa urmatoare, cand jucam cu City.

Dincolo de asta, nu stiu daca Sneijder ne-ar rezolva problemele, de exemplu. Sau Schweinsteiger, sau amandoi, sau altcineva, sau orice alta combinatie de vedete pe care United ar putea s-o cumpere in ianuarie. Sezonul asta va ramane se pare in istorie ca sezonul atacului decisiv al lui City la dominatia lui United asupra fotbalului din oras si din campionatul englez. Deocamdata n-aratam bine, dar in mai se trage linie.

Spunea aseara comentatorul ca United are obiceiul sa revina in ultimele minute. "Nu le iese intotdeauna", spunea Clive Tyldesley, "dar uneori le iese. Datile in care le iese sunt cele de care ne amintim." Aseara n-a iesit, si probabil memoria noastra selectiva o sa faca tot posibilul sa stearga aceasta data, la fel ca si clasarea pe ultimul loc in grupa din 2005. Bineinteles, avem cu totii prieteni ABU-s, care or sa aiba grija sa ne tot aduca aminte de eliminarea asta, ca si de aia din 2005. De cate ori se intampla, sa ne amintim ca atunci a mai durat 3 ani pana am castigat Champions League. Si sa speram ca acum va dura mai putin.

Six and the City

Bineinteles ca voiam sa inscrie catralioane de goluri si sa joace cu verva si trairea a unsprezece George Best, dar asta n-avea sa se intample, in orice caz nu in viitorul imediat. Nu eram in stare sa apar neajunsurile echipei mele in fata lui tata - le vedeam si eu, si le uram - asa ca dupa fiecare tentativa slaba de a inscrie, dupa fiecare pasa gresita, ma invartosam in asteptarea oftaturilor si mormailelilor venite de pe locul de langa mine. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)

Manchester United - Manchester City 1-6 (Fletcher '81 - Balotelli '22 '60, Aguero '69, Dzeko '90 '90, Silva '90), Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 9, 2011-10-23, Old Trafford, Manchester

Cred cu tarie in karma in fotbal. Cred ca bucuria fiecarei victorii e anulata de tristetea urmatoarei infrangeri si invers, ca tristetea unui sir de infrangeri, oricat de lung si de umilitor, e rascumparata cu varf si indesat la urmatoarea victorie, sau macar la urmatoarea victorie importanta.

Dupa meciul asta, sentimentele mele sunt destul de confuze. Ma uit peste pozele cu tabela de marcaj pe care scrie Manchester de doua ori si scorul de 6-1 pentru City si ma gandesc imediat la 8-2-ul impotriva lui Arsenal.  In general ma doare mai tare o infrangere in fata lui Arsenal sau Liverpool decat in fata lui Chelsea si mai ales City. Asta tine probabil de momentul la care am inceput sa urmaresc United, iar in momentul ala Arsenal erau echipa de batut. Dupa ce generatia de invincibili ai lui Wenger a disparut, United n-a mai avut decat de luptat cu recordul de titluri al lui Liverpool, care a cazut abia in vara asta. In afara de scurtul moment Mourinho, United a fost de cand o stiu eu cea mai buna echipa din Anglia, iar principalul rival i-a fost istoria mai mult decat  vreo alta echipa. Chelsea n-o sa ajunga la palmaresul lui United in timpul vietii mele, City cu atat mai putin. In plus, cand vine vorba de infrangeri in fata lui City, primul lucru la care ma gandesc e magnificul calcai al lui Dennis Law si povestea din spatele lui mai mult decat la milioanele seicului Mansour, la mercenarii din fotbalul mare sau la tampeniile lui Super Mario.

Mai mult, dupa rapida lor ascensiune m-am uitat la City condescendent, exact atitudinea pe care a incercat s-o induca Ferguson de cand cu faimosul noisy neighbours. Si, chiar daca am sustinut de mult, aproape imediat dupa ce-a venit seicul, ca asta va fi anul in care City va fi in sfarsit o echipa demna de luat in serios, in continuare nu ma pot abtine sa ma uit la City altfel decat condescendent. La fel de adevarat e insa si ca atunci cand pierzi atat de categoric in fata unei rivale, atitudinea e dictata strict de ce se intampla in teren, de bragging rights-urile de a doua zi, nicidecum de istorie, implicatii, clasamente sau orice altceva.

O metoda prin care putem sa incercam sa indulcim amaraciunea acestei infrangeri ar fi contextualizarea. Am putea sa spunem ca la pauza era abia 1-0, ca fara greselile lui Evans City n-ar fi dat primele doua goluri iar United n-ar fi jucat o repriza in 10, ca in minutul 90 era doar 3-1 etc.

Dar toate astea suna a scuze si dincolo de ele pentru istorie ramane doar scorul. Pentru United, ar trebui sa ramana in plus cateva lectii importante, macar pentru c-au fost invatate in cel mai dureros mod cu putinta: City a organizat excelent apararea, iar United doar a mimat patrunderile; Welbeck a fost absent aproape total din meci; jumatatea de sus a echipei e speriata de ideea de a trage la poarta (asta s-a vazut cel mai bine la golul lui Fletcher, destul de intamplator: uneori e suficient sa incerci, nu trebuie sa cauti pozitia perfecta, unghiul perfect, pasa perfecta); Evans nu e deloc ce-ar trebui sa fie, iar un fundas nu are voie sa fie atat de nesigur. Practic, dincolo de meritele evidente ale lui City, Johnny Evans le-a cam facut cadou victoria asta.

Iar daca vrem sa fim in totalitate cinstiti si sa recunoastem meritele celor care le au, ar trebui sa spun ca am fost impresionat astazi de Richards si de Silva, care au jucat fabulos. Super Mario are si el niste merite, dar inainte de a i le recunoaste ar trebui sa reusesc mai intai sa-l identific cu o creatura cat de cat apropiata de om pe scara evolutiei, ceea ce deocamdata nu se intampla. Cat despre mesajul lui ("De ce intotdeauna eu?"), printat cu fontul oficial al tricourilor lui City, mi s-a parut cel putin la fel de rizibil ca stirile pentru care o gramada de ziaristi prosti castiga bani de pe urma lui.

Si nu in ultimul rand, Mancini merita o runda de aplauze la scena deschisa, si pentru mine el e eroul zilei. Nu l-am crezut in stare sa duca in spate o sarcina atat de mare ca cea de a transforma City intr-o forta in Anglia, nu l-am crezut un antrenor bun si am crezut ca titlurile castigate in Italia au fost doar rezultatul unei conjuncturi favorabile. Dar locul unde United a pierdut azi meciul a fost apararea lui City, organizata atat de bine si de ermetic incat ai nostri au fost vizibil descumpaniti. Iar asta e in totalitate meritul lui Mancini.

Ei, dar asta n-a fost nici pe departe vreo finala de Champions League. A fost doar o etapa si, dupa ce o sa se aseze praful peste poza aia cu tabela o sa ramana faptul ca mai e inca destul din campionat, ca United sta mult mai bine decat anul trecut si ca e nevoie doar de un mic declic mental pentru a ne intoarce la scorurile ravasitoare din debutul de sezon.

Eu sunt mandru de echipa mea, mandru de faptul ca dupa golul lui Fletch, la 3-1 in minutul '83, credeam realmente ca meciul nu e pierdut si ca United are forta sa revina si deocamdata nu am nevoie de scuze sau de indulcitori. Tristetea infrangerii asteia va fi rascumparata cu siguranta la un moment dat si am invatat pana acum sa gasesc consolare in propria-mi tristete in situatii ca asta. Sufletul va mai plange putin, dar gura a inceput deja sa zambeasca fals, ca antrenament pentru victoriile ce vor veni si dupa care vom rade cu gura pana la urechi.

"Toate isi au vremea lor, si fiecare lucru de sub ceruri isi are ceasul lui [...] Plansul isi are vremea lui, si rasul isi are vremea lui; bocitul isi are vremea lui, si jucatul isi are vremea lui." (Eclesiastul, 3:1,3)

PS: Poanta cu Six and the City e inceputa de un pusti de-al lui Arsenal pe twitter, iar poza de deasupra exprima perfect o incertitudine cu care-am trait si eu pe tot parcursul meciului. :)

Inabordabil

Barcelona - Manchester United 3-1 (Pedro '27, Messi '54, Villa '69 - Rooney '34), Champions League Final 2011, 2011-05-28, New Wembley, London

At 23 Messi is already running out of records and milestones and after failing to find the net at Anfield, Old Trafford, the Emirates and Stamford Bridge he chose the greatest stage to write another chapter in his extraordinary story. (The Independent)

The new Wembley Stadium, opened in 2007, came of age. It has staged some memorable games but whereas the old stadium resonated with the sprit of Ferenc Puskas, Sir Stanley Matthews , Johan Cruyff and Diego Maradona, the modern incarnation lacked a sense of history. Now men and women will tell their grandchildren of how they watched the great Leo Messi beneath the stadium's grand arch. (The Mail)

There was no disgrace in being beaten by a team that deserves to be ranked beyond Pele's Santos, Di Stefano's Real Madrid, Cruyff's Ajax and Gullit's AC Milan. (Sunday Mirror)

Rather than investing time needlessly in a ranking of teams spanning so many eras in the game, much better to just appreciate Barcelona define this one. (Eurosport)

Evident, intreaga prea sportiva a planetei vuieste astazi, si va vui inca niste zile de-acum incolo (zile ce vor parea, tocmai din cauza asta, enervant de multe) cu elogii la adresa Barcelonei. Si pe buna dreptate, pentru oricine a vazut meciul aseara este incontestabil meritul Barcelonei, care si-a castigat in mod categoric dreptul de a mai urca o treapta pe scara ce duce spre Olimpul fotbalului. Dar permiteti va rog sa nu ma alatur corului de osanale, sau cel putin sa nu le impartasesc tonul.

E imposibil, evident, sa spun ca spaniolii nu meritau sa castige. E redundant sa-mi aduc aminte ca si anul asta, ca si in 2009, trupa lui Guardiola s-a folosit de greseli enorme de arbitraj ca sa treaca de cate o echipa englezeasca (Chelsea in 2009, Arsenal in 2011), pentru ca aseara nici Chelsea si nici Arsenal n-au stat intre Barcelona si cel mai ravnit trofeu din fotbalul de club. Acolo a fost Manchester United, si de la ei ma astept de fiecare data la o evolutie mai buna decat a oricui altcuiva.

Nu s-a intamplat aseara, si senzatia pe care am incercat-o, care abia acum se decanteaza si pentru care n-am gasit inca un cuvant, am cautat-o indelung in arhiva trairilor mele. Si la un moment dat, astazi, a aparut. Am mai simtit asta in 1989, a doua zi dupa ce o echipa fantastica a AC Milanului care includea magnificul trio olandez Guullit - van Basten - Rijkaard zdrobea cu 4-0 Steaua Bucuresti tot in meciul care urma sa decida castigatoarea Cupei Campionilor. Si atunci, prin analogie, pot sa-mi clarific putin senzatia de azi. Privind retrospectiv de nenumarate ori acea seara in intervalul de 22 de ani care a trecut, mi-a devenit evident un lucru: nimic nu se putea face pentru a schimba soarta acelui meci. Iar aceasta evidenta e total nedigerabila pentru noi, rasfatatii suporteri ai lui United, cel putin atata vreme cat a intrat in natura noastra ideea ca - indiferent de adversar si indiferent de rezultat - United este echipa mai buna, iar infrangerile ocazionale, oricat de importante, sunt doar niste concesii facute echilibrului universal.

In cheia asta imi explic de altfel si finala din 2009. A fost cea mai stearsa evolutie a diavolilor din acel sezon si chiar si asa, era nevoie doar ca bara lui Cristiano Ronaldo din minutul 3 sa intre in plasa pentru ca soarta partidei sa fie radical diferita.

Deosebirea evidenta dintre finala din 2009 si cea de aseara a fost ca de data asta United nu intra in meci ca favorita. Deja asta e o chestie inedita, o situatie atat de rara incat sa nu stiu s-o intampin. Dar nu-i nimic, favorita conteaza oricum doar pentru pariori, iar statisticile isi pierd valabilitatea in momentul in care cei 22 de barbati intra pe gazon.

SAF a avut la dispozitie doua saptamani exclusiv sa pregateasca meciul asta, si este cel mai priceput om pe care-l stiu in a gasi metodele prin care se poate invinge o echipa de fotbal. Asta imi dadea sperante inainte de meci. In plus, vulnerabilitatea Barcelonei era atat de evidenta incat o vedea toata lumea: catalanii nu au plan B, nu stiu sa joace altceva decat ce joaca in mod obisnuit. Oricat de teribil ar fi sufocantul lor joc de pase interminabile la mijlocul terenului, e unica strategie de joc a trupei lui Pep Guardiola, iar orice masinarie care functioneaza in baza unui algoritm inflexibil poate fi contracarata.

Evident ca e greu sa faci fata enervantului lor tiki-taka, imposibil chiar pentru cele mai multe echipe, dar aici e cheia, asta e adversarul, arhicunoscut, oricat de inspaimantator. Si da, United a facut fata cu brio. Cu toata presiunea Barcelonei, cu toata posesia lor care batea spre 70%, United s-a pregatit pentru asta si s-a pregatit bine. Chiar si golul lui Pedro, venit in urma unei combinatii tipice, a fost inclus in planul de damage management al lui Ferguson si pana la urma anulat dupa 7 minute.

Cand am vazut echipele si asezarea in teren, exact de Pedro m-am temut cel mai mult. Dispus in flancul stang al atacului catalan, anihilarea spaniolului a picat in sarcina lui Fabio. Oricat de tare mi-ar placea de fratii Da Silva, speram sa nu-i vad pe nici unul dintre ei pe teren aseara, apetitul lor ofensiv si felul in care nu-i pot rezista fiind cu totul inutile impotriva Barcelonei. Mult mai utile mi s-ar fi parut, in dreapta apararii, calmul si experienta lui O'Shea, cu toate limitarile lui tehnice.

Si intr-adevar, la primul gol Pedro se afla in dreapta, un loc unde n-ar fi avut ce cauta in mod obisnuit. Fabio nu era de gasit nicaieri primprejurul lui, iar pasa lui Xavi si finalizarea au fost de pe alta planeta. van der Sar a reactionat foarte bine, incercand sa acopere coltul lung, pentru ca este si cel mai usor si cel mai normal ca atacantul sa trimita mingea in unghi ascutit, spre directia din care a venit. Nu i se poate reprosa nimic nici lui si nici vreunui alt portar de pe planeta, pentru ca nimeni n-ar fi aparat acest gol decat printr-un noroc incredibil.

Ei, dar 1-0 sau 0-0 sunt, intr-un meci de totul sau nimic, mai mult sau mai putin acelasi lucru. 0-0 oricum nu-ti aduce nimic, asa ca trebuie sa inscrii. Iar daca inscrii la 0-1, poti pastra atitudinea ofensiva si dupa egalare, iar asta confera un oarecare avantaj la 1-1. Cam asa s-a si intamplat. Chiar daca pe Barcelona nu ii poti ataca fara sa fii suicidal, United a rezistat bine iuresului combinativ al celei mai bune linii de mijloc din sportul asta, pastrand amenintarea la distanta rezonabila de poarta lui van der Sar.

Numai ca dupa pauza s-a intamplat ceva inimaginabil, ceva la care probabil nici Guardiola nu s-ar fi gandit inaintea fluierului de start: Barcelona au venit cu o solutie de rezerva. Cu SOLUTIA de rezerva: au inceput sa traga de la distanta. De unde in prima repriza si Villa, si Pedro, si Messi se codeau sa suteze din afara careului, si singur Iniesta a trimis vreo doua suturi razlete pe mijlocul portii, in a doua repriza au devenit curajosi. Au inceput sa traga.

Si se vede treaba ca si la asta se cam pricep. Nici la sutul lui Messi, nici la cel al lui Villa nu poate fi imputata vreo vina cuiva. Messi a avut trei oameni in fata in momentul sutului, iar mingea a trecut exact pe la radacina barei, fizic imposibil de ajuns. Villa a avut un lob incredibil - copiat parca dupa o plansa inginereasca, genul de sut care iese o data la cateva zile la antrenamente, atunci cand lovesti de pe loc, nu te ataca nimeni si e liniste in jur.

Si atunci, ce putea face United? Ce poti face cand singura vulnerabilitate a adversarului dispare? Ce sansa ar fi avut Hector daca lui Achile i-ar fi fost scaldat si calcaiul in apa Sfinxului? Ce sansa David daca Goliat n-ar fi avut un os moale in frunte? Ce sansa Alexandru daca nodul din Gordium ar fi fost mai solid decat sabia?

Sigur, United trebuia sa mai inscrie, numai ca realitatea e mai complicata de atat. Chiar si fara Puyol, defensiva Barcelonei a functionat impecabil. Nu intamplator Chicharito a stat in offside majoritatea jocului. Catalanii si-au pastrat linia defensiva foarte sus, chiar si la golul lui Rooney se putea acuza un usor offside la Giggs. In plus, fundasii lor n-au gresit. Nici o minge, pe tot parcursul meciului. Iar prea multe sanse era oricum clar ca n-or sa fie.

Jim White spunea cu o zi inainte de meci ca cea mai buna metoda sa invingi Barcelona e sa joci peste cea mai buna forma a ta si sa ai noroc. Mai spunea insa si ca metoda asta nu prea se gaseste in manualele de antrenori de fotbal. Ei bine, United a facut asta si n-a fost suficient. Si-atunci?

Fiecare infrangere [...] trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)

Ole!

Wigan Athletic - Manchester United 0-4 (Chicarito '17 '74, Rooney '84, Fabio '87), Barclays Premier League Matchday 28, 2011-02-26, DW Stadium, Wigan, Greater Manchester

"Dar trebuia sa ne veselim si sa ne bucuram, pentru ca acest frate al tau era mort, si a inviat, era pierdut si a fost gasit" (Luca 15:32)

Ramane o discutie libera cat de mari sunt asemanarile dintre Chicarito si Ole si, pentru ca n-am urmarit United in primul sezon al lui Solskjaer(1996-1997), dar e sigur ca daca tanarul Chicarito va continua sa joace si sa inscrie in acelasi ritm pentru United inca vreun deceniu si-un pic, bannerul care ii va gratula recunostinta Old Traffordului va fi mai mare decat acel "2O LEgend" care impodobeste acum inelul doi al celui mai mare stadion din Premier League. Pentru ceva mai putin de un sezon, de cand e pe Old Trafford, Chicarito a dovedit deja ca e unul din cei mai valorosi fotbalisti pe care Ferguson ii are la dispozitie in momentul asta. Iar daca, in afara de Solskjaer, ar mai fi cineva caruia i s-ar potrivi porecla de Babyface killer, acel cineva cu siguranta se numeste Javier Hernandez Balcazar.

Wigan a inceput bine meciul, curajos, si gandurile negre au aparut relativ repede. United a castigat doar de 3 ori in deplasare sezonul asta, si in nici un caz n-ar avea nevoie sa piarda puncte in meciul asta, cu 3 zile inainte de vizita pe Stamford Bridge, in conditiile in care Arsenal e la doar un punct in spate, iar perioada imediat urmatoare ii poate propulsa spre un careu de trofee nemaivazut in Anglia pana acum, incepand cu Cupa Ligii, a carei finala o joaca maine impotriva Birminghamului lui Alex McLeish, si trecand de United in drumul lor spre Cupa Angliei (etapa urmatoare - daca trec de Leyton Orient), titlul Premier League si Champions League. In plus, Wigan e o echipa cu sclipiri sudamericane, Hugo Rodallega e un varf bun si tot timpul periculos, iar la mijloc il au pe N'Zogbia, unul din mijlocasii valorosi ai Premier League. Sigur, sunt pe locul 19, dar asta e o chestie foarte inselatoare, ca doar aici nu-i Spania.

Din fericire, a durat doar vreun sfert de ora. Lucru mai rar in ultima vreme, atacurile lui United au fost ceva mai decise decat de obicei, iar al doilea ceva mai serios s-a finalizat cu gol. Pasa Nani din lateral stanga, Chicarito a aparut la coltul scurt in 6 metri si a deviat spectaculos in poarta. Wigan merita aplaudati pentru ca au jucat deschis, mult pentru capacitatile lor, si au avut o mare sansa sa egaleze imediat dupa acest prim gol. Noroc ca Moses l-a luat la tinta pe van der Sar, iar olandezul nu s-a ferit, chiar daca a parut pentru un moment c-ar fi fost impuscat. Cu asta si cu inca o parada ceva mai tarziu, veteranul lui United a contribuit probabil decisiv la cele 3 puncte de azi. Pentru ca altfel, United a intrat timp de aproape o ora in aceeasi letargie pe care am tot vazut-o in ultima vreme, cel mai recent marti in dull-festul de pe Velodrome-ul din Marseille. Numai faptul ca Moses, atacantul lui Wigan, e complet lipsit de simtul golului a facut ca scorul sa ramana 1-0.

Abia cu vreun sfert de ora inainte de final s-au limpezit treburile. Fortele au facut sa fie tot Chicarito, care mai ratase o ocazie singur cu portarul ceva mai devreme. O pasa excelenta a lui Rooney care a depasit apararea gazdelor l-a lasat pe mexican singur in fata lui Al Habsi, cu suficient timp sa-si calculeze tirul, iar executia a fost nemiloasa. Si, pentru cei care asteptau mai mult de la Rooney, cel mai bine platit fotbalist al planetei a inscris al treilea sau gol din actiune in acest sezon de Premier League, dupa o pasa a lui Berbatov care l-a lasat singur la 6 metri de poarta goala. O simpla formalitate, ca si ultimul gol, al patrulea, al lui Fabio, nu foarte important pentru cele vreo cinci minute care ramasesera de jucat, dar de referinta pentru tanarul fundas brazilian, care n-a mai reusit pana azi sa inscrie la echipa mare.

90 de minute mai tarziu, sentimentele intunecate de la inceput isi schimbasera cu totul coloratura. 4-0 e un rezultat incurajator in orice conditii, chiar daca jocul a fost pe alocuri suparator de echilibrat. A fost un meci placut, si asta e important, nici o echipa n-a refuzat jocul, chiar daca Wigan ar fi avut toate motivele s-o faca. Rooney pare in revenire de forma, Chicarito e o certitudine, iar Nani castiga in constanta pe zi ce trece. Cat despre Arsenal... poate se mobilizeaza si Birmingham maine!

Not another Manchester derby

Manchester United - Manchester City 2-1 (Nani '41, Rooney '78 - Silva '65), Barclays Premier League 2011 Matchday 27, 2011-02-12, Old Trafford, Manchester

Corupt de consumul excesiv si aproape exclusiv de presa sportiva engleza si de multe nopti pierdute cu FIFA, imi e de multe ori mai usor sa ma exprim in streotipiile acestora. Una din frazele preferate ale comentatorilor englezi - aproape o emblema pentru Andy Gray - este "We all know what he's capable of". E usor ca, atunci cand un fotbalist iesit din forma - recte Rooney - reuseste cate-o executie exceptionala, sa spui: "Ah, dar stim cu totii de ce e capabil. Stiam ca e bun, era doar o problema de timp pana cand si-ar fi revenit." Dar adevarul e ca... nu prea stiam. Rooney poate sa faca multe. Alearga, e tehnic, are sut, are viziune, loveste bine cu capul, intra in combinatii, joaca pe 2-3 posturi simultan, dar asemenea executii... n-am mai vazut. Minge dificila, semiinaltime, spatele la poarta, si o foarfeca executata 1 la 1 dupa figurile din manual... asta e mai degraba treaba de vreun van Basten sau Rivaldo, nu de atacant englez indesat, urat, artagos si muncitor. Joe Hart nici macar n-a urmarit mingea. Nici el nu stia de ce e capabil Rooney.

Poate aici e cheia succesului lui United. Ca sa reiau o metafora la moda, United e o echipa plina de pianisti, dar fiecare isi cara singur pianul. Nu zic, City au incropit o echipa mai mult decat decenta relativ repede, chiar si raportat la muntii monstruosi de bani pe care i-au cheltuit. Numai ca, dincolo de povestile cu echilibrul intre tineri si batrani, intre crescuti de club si mercenari, e nevoie ca cei 11 de pe teren macar sa se cunoasca intre ei inainte de a putea spera sa se bata pentru vreo chestie facuta din argint. La anul o sa fie candidati seriosi la orice, si or sa aiba un loc de Champions League aproape garantat, si chiar daca bannerul care numara anii de cand n-au mai castigat nimic mai are ceva de numarat, senzatia e ca sunt mult mai multi in spate decat in fata. Deocamdata, cu tot locul lor 3, or sa depinda probabil, la fel ca anul trecut, de un meci decisiv cu Tottenham pentru locul 4.

Meciul asta, si in general intalnirile cu United, are importanta pentru suporteri, dar sunt convins ca cei mai cerebrali dintre ei nu si-au tatuat "Machester City - 2011 Champions League winners" pe nicaieri. Am mai spus, ca suporter United n-am avut nici o emotie legata de rezultat. Diavolii n-au nimic de demonstrat in fata vecinilor in albastru si, chiar daca intalnirile cu City au devenit dintre cele mai grele meciuri ale sezonului, rivalitatile si tensiunile locale mai degraba ii ajuta pe oamenii lui Sir Alex.

Ratarea lui Silva din primele minute a fost intampinata de zambetul condescendent al zeilor fotbalului in timp ce manau mingea prin exteriorul barei din stanga, ca atunci cand un lup adolescent il provoaca un pic prea devreme pe masculul alpha al haitei. Luati, spre comparatie, faza in care Anderson a reusit sa scoata mingea spre poarta chiar daca Vincent Kompany avea clar prim-planul, si apucase sa ii ia fata total in duelul pentru acea minge. Sigur, City a avut mai multa posesie si a jucat poate ceva mai fluid, dar siguranta de sine si sangele rece nu se pot cumpara, oricat de mult petrol ar zace sub desertul saudit.

Nani, chiar daca e departe de talentul lui Ronaldo, a capatat seriozitate englezeasca si o maturitate in joc care probabil va face ca, atunci cand se va trage linie, lista lui de trofee sa fie mai lunga decat a pustiului din Madeira. Fara prea multe floricele, Nani a inceput sa joace foarte pragmatic, cautand intotdeauna centrarea decisiva, sutul letal, ultima pasa. In plus fata de majoritatea fotbalistilor britanici, flexarea naucitoare a gleznelor e si ea acolo. Numai ca, fata in fata cu Joe Hart, Nani n-a apelat la nici un truc, n-a incercat nici un giumbusliuc, n-a avut nevoie de nici o artificie. Tare si pe jos, minim de efort, maxim de eficienta, un gol care-a linistit galeria albastrilor mai mult decat ar fi putut-o face orice dribling. Cat despre tumba pe spate de dupa gol, marca inregistrata, sunt convins ca nici SAF nu s-a suparat.

Si da, pentru City nu pot avea cuvinte mai bune de-atat. Pentru ca, in ciuda fotbalistilor valorosi pe care i-au cumparat, in ciuda echipei care incepe sa se formeze pe City of Manchester stadium si in ciuda unei aparente de fotbal mai inchegat astazi, au avut nevoie de o deviere norocoasa ca sa marcheze. Si n-au parut in nici un moment ca ar putea pleca acasa cu 3 puncte. Poate au nevoie de inca un Denis Law.