 |
| Ultima fotografie, la plecarea spre Yugoslavia |
Ziua de 6 februarie a ajuns sa se inscrie in
calendarul timpului meu sacru ca una din cele mai importante date ale anului. E
fara indoiala una din cele mai importante zile din istoria clubului Manchester
United, probabil ziua cu cea mai puternica semnificatie. Sigur, 26 mai e o zi
grozav de importanta. Data finalei magice din 1999 si ziua de nastere a lui Sir
Matt Busby. Mai sunt multe date notabile, si cred ca fiecare din suporterii lui
United isi fixeaza cumva anumite zile de „cruce rosie” marcand diverse
evenimente care apropie istoria personala de istoria clubului. Pentru unii
poate sa fie cel mai frumos meci pe care l-au vazut; meciul dupa care au
devenit suporteri; ziua celei mai importante victorii; prima vizita pe Old
Trafford etc. Dar pentru toti fanii United pasionati suficient de mult incat sa
urmareasca un numar cat mai mare de meciuri ale echipei, 6 februarie are o
semnificatie speciala.
E greu sa gasesti in istoria unui club de
fotbal o zi cu o semnificatie atata de puternica. Daca e vorba de un club
mediocru atunci da, poate ziua celei mai importante performate din istorie sa
capete statut legendar. Asta se intampla la Steaua, de exemplu, unde 7 mai e
sarbatorit in fiecare an. Pe buna dreptate si, oricat de multe mistouri ar face
suporterii echipelor rivale sau oricat de multe prostii ar spune presa, in
Romania exista o invidie reala pe acea cupa a campionilor castigata, si o mandrie
reala si justificata a stelistilor. Posibil sa se intample la fel si in Serbia,
cu Steaua Rosie Belgrad.
Dar la un club ca Manchester United, nu prea
exista performanta inegalabila. Recordurile, performantele de care sunt cei mai
mandrii suporterii, provin din recurenta trofeelor, sunt doar niste numere si
nu se leaga de niste zile ale calendarului: X numar de titluri, X cupe
europene, X cupe interne etc. Orice trofeu, orice victorie, oricat de
importanta, este atacata in fiecare an. Toate competitiile in care este inscris
clubul au fost castigate cel putin o data.
Dar nu exista tragedie mai mare pentru
Manchester United decat cea din Munchen de la 6 februarie 1958. Si sunt atat de
multe motive care fac lucrurile sa stea asa. Acea echipa a avut la dispozitie un
timp mult prea scurt, dar in care a reusit totusi sa demonstreze maretia
lucrurilor de care era capabila. Tommy Taylor are inca una din cele mai bune
rate de goluri pe meci din istoria clubului (a doua dupa van Nistelrooy).
Duncan Edwards a avut o cariera profesionista de doar 4 ani, dar e in
continuare retinut in istoria fotbalului ca o figura importanta.
Supravietuitorii de la Munchen (Bobby Charlton, Dennis Viollett, Billy Foulkes
sau Harry Gregg) si-au confirmat potentialul si au avut cariere prodigioase
dupa accident.
Stiu ca istoriile alternative sunt
contraproductive si ca apropierea mea de orice e legat de Manchester United e
foarte subiectiva. Nu se poate spune daca acea echipa a lui Matt Busby ar fi
oprit intr-adevar sirul de 6 succese europene consecutive ale Realului de la
sfarsitul deceniului 6, cea mai mare echipa din istoria fotbalului. Nu se poate
spune daca Duncan Edwards ar fi iesit victorios din infruntarea cu marele Pele
la mondialul suedez din 1958. Dar cred ca n-am gresi prea mult daca am spune ca
acea echipa, oamenii pe care i-am pierdut la Munchen, erau destinati pentru
lucruri marete.
Probabil cea mai potrivita evaluare e cea pe
care am citit-o pe un forum englezesc, de la un individ care i-a vazut pe Babes
live: „cand ma gandesc la Fergie’s Fledgings, la generatia fratilor Neville, a
lui Beckham, Scholes si Giggs si la performantele pe care le-au avut, imi aduc
aminte de Busby Babes si de performantele de care a fost privata generatia
noastra odata cu accidentul de la Munchen.” 16:28
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu