miercuri, 15 februarie 2012

Up

Nirad e nepalez. Emotionat sa aflu treaba asta, ia-m povestit despre planul meu de a ma urca pe Himalaya.

„Nu e asa usor”, m-a dezumflat Nirad imediat. „In primul rand ai probleme cu oxigenul, aerul e mult mai rarefiat acolo. Apoi, urcusul e foarte abrupt. Ai nevoie de antrenament special de alpinist, care costa o gramada de bani. Si de echipament special, la fel, foarte scump. Numai alpinistii profesionisti se pot urca. Pentru voi, europenii, e mult mai greu, pentru ca voi traiti la altitudini mici. Acolo e foarte sus.”

Am simtit in acest „voi, europenii” tot dispretul de care e capabila smerenia lui hindusa. Un dispret latent, retinut, amestecat cu un soi de condescendenta suverana fata de neputincioasa noastra rasa de ses. Cum as putea eu, un european, sa-mi imaginez ca as rezista aerului de pe acoperisul lumii?

Ce caraghiosi trebuie sa le fi parut natiilor din zonele cu conditii naturale potrivnice expansionistii europeni. Englezii in special. „Halal cuceritori”, trebuie sa-si fi spus rand pe rand zulusii, arabii si indienii. Cu costumele lor rosii si caciulile caraghioase, indivizii astia aproape ca nu merita efortul de a le opune rezistenta. Revolutia lui Gandhi e un mare hohot de ras oriental la tot ce inseamna forta culturii vest-europene.

Poate am renuntat prea repede la impunatoarele armuri medievale cu care Cortez sau Pizzaro au supus lumea noua. Aia au fost cuceritori seriosi, pana intr-acolo incat acum abia cu greu mai gasim urme ale marilor civilizatii ale lumii noi pe care conquistadorii le-au impins brusc in afara istoriei.

Nepalul? Cine ar putea spera sa impinga vreodata Nepalul in afara istoriei careia i-a intors voluntar spatele? De la inaltimea campiilor lor de la 5000 de metri, nepalezii sau bhutanezii au asistat nepasatori cum imprejurul lor se desfasurau impresionantele forte ale unora din cele mai infricosatoare imperii pe care le-a cunoscut omenirea.

„Asa sta, deci, treaba, cu noi europenii”, am spus, mai mult pentru mine. „Traim prea jos. Uite, Jan traieste chiar sub nivelul marii.”

„Da, la 6 metri”, a replicat promt si complet dezinteresat Jan, olandezul. „Dar sa stii ca treaba cu presiunea atmosferica e reala. E ceva legat de circulatia sangelui. Cand traiam in Columbia, Bogota e la 2000 de metri altitudine. Acolo oboseam doar daca ma spalam pe dinti. La un moment dat, de revelion, am vrut sa urcam pe munte. Undeva intr-un sat, la o altitudine chiar mai mare. Era o traditie locala, urcatul pe munte. Si dupa vreo 20 de minute am cazut in genunchi si am crezut ca o sa am efectiv un atac de cord. Dar, bine, e drept ca pana la urma te obisnuiesti...”

Aha, normal ca te obisnuiesti, e vorba doar de un efort de vointa, o pregatire fizica buna si ceva antrenament. Pana la urma, la dracu’, primul care a ajuns pe Everest a fost tot un european.

„Nu, nu, a fost neozeelandez” a venit imediat corectura. „E altceva, si ei au munti acolo”

Ca si cum, vezi Doamne, cei 4000 de metri ai Mont Blancului ar fi doar un soi de magurice, prea putin ca sa ne incepem sa ne entuziasmam aiurea si sa aruncam cu cuvinte mari, gen „munti”.

Iar ideea ca Sir Edmund Hillary, doar pentru faptul ca s-a nascut in emisfera vestica, ar avea un soi de avantaj genetic, mi s-a parut si ea destul de intriganta. Doar privilegiul de a te fi nascut acolo, fara nici un soi de diferenta fiziologica, te plaseaza cumva mai bine, deasupra celorlalti. Ce sa stim noi, europenii... 03:13

2 comentarii:

edd spunea...

Am impresia ca te-a cam suparat putin ala cu asta cu "europenii". Sau mi s-a parut mie?

Leonard Bacica spunea...

M-a amuzat, mai degraba. Venind aici, m-am trezit brusc ca fac parte din rasa minoritara. Acum am vazut cum e sa faci parte si din rasa inferioara. M-am simtit, da, putin victima a rasismului, si i-am spus. Cand a auzit, a incercat sa dreaga busuiocul, da' nu era cazul.