White Noise

Football? Bloody Hell!!

Frumos ce se intampla zilele astea pe Bernabeu. 50.000 de oameni la Kaka, 80.000 la Ronaldo, 30.000 la Benzema... asteptam sa mai vina si Ribery si dracu' mai stie cine... Cum s-a facut transferul, se anunta prezentarea oficiala, lumea vine, cumpara bilete, cumpara tricouri, cumpara, cumpara... De aplaudat se aplauda, se fac speechuri, se felicita fiecare cu fiecare, clubul prospera si peste toate astea, figura vrajitorului-salvatorului-afaceristului deghizat in presedinte Perez care spera ca atunci cand fotbalul va mai produce vreo mare vedeta pentru care nu vor mai suficiente cele 80.000 de locuri de pe Bernabeu, noul stadion care se va construi in asa fel incat magazinul clubului sa poata sa serveasca mai multe mii de oameni simultan se va numi Florentino Perez.

Dar pentru c-am adus vorba... cu fotbalul ce se mai aude pe Bernabeu? Dupa 0-4 cu Liverpool si 2-6 cu Barcelona, adica 10 goluri de la doua rivale traditionale, ar fi trebuit sa fie o vara trista pentru Real Madrid. Ei bine, se pare ca vreo 200 de milioane a costat o injectie colectiva de serotonina, suficienta cat sa-i scoata din depresie si sa-i arunce intr-o euforie mai tare ca orice tripping pe cei vreo 65.000 de abonati si de vreo doua ori pe atat socios. Nemaivorbind de multele milioane de suporteri imprastiati pe tot globul, cu precadere in locurile unde tricourile sunt ceva mai ieftine, neimpunandu-se plata taxelor de import/export.

Care criza? Mai sunt vreo 100 de milioane disponibili si, in ritmul de 10.000 de tricouri cu Ronaldo pe zi, pana sa se hotarasca Bayern cat mai lasa la Ribery, aproape se pun la loc sutele astea doua cheltuite pana acum. Iar pana vara viitoare, Realul ar putea cumpara intreg campionatul Spaniei - cu tot cu ingamfatii aia care pretind ca n-ar fi tocmai Spania si patetica lor colectie de arginatrie - si - stiu eu - Africa.

Plus ca, daca ne gandim bine, Ribery asta parca nici nu e asa atractiv. Pai cu cicatricea aia cat toata fata, ar putea el sa aduca la stadion atatea fete cate a adus Ronaldo? Si cu driblingurile lui fara floricele, cati pusti ar putea sa impresioneze? Nu, nu, categoric Ribery nu pare asa de potrivit pentru Real. Vedeti voi... nu e comercial!

Bine, e bun fotbalist... Hai ma, iar incepeti? Ce treaba are fotbalul in toata povestea asta? Pe cine dracu' intereseaza de-alde Zaragoza sau Valladolid? Prin Asia nici n-au auzit de-alde astia. Pellegrini, achizitia aia pentru care nu s-a facut prezentare cu public, sa faca bine sa-si vada de treaba lui si sa-i bage in teren pe Ronaldo, Kaka si Benzema tot timpul. Nu sunt in forma? Nu se potrivesc intr-o formula de echipa? Serios, pe cine intereseaza asta? Mult mai grav ar fi sa nu-si mai faca lumea poze cu cartoanele cu Ronaldo, pentru doar cativa euro poza. Lasa, ca de jucat joaca ei...

Ar mai trebui un fundas? Da' ce fundas poti sa gasesti care sa aduca macar 10.000 de oameni la prezentarea oficiala? Nu prea, este? Pai si-atunci de ce sa dam banii aiurea?

Rezultate? Ar fi frumos sa vina si ele, dar daca nu se intampla nu e asa mare problema. De fapt, poate ar fi mai bine sa nu fie, pentru ca daca ar fi o sa trebuiasca sa vindem la vara tot tricouri cu Raul si Ramos. Si pentru marketing nu e indicat sa reciclezi vedete... Lasa, sa ia altii Liga Campionilor, cine stie ce vedete mai apar. Iar pana la urma, si Messi are pretul lui, cu siguranta.

Iar aici, pe Santiago Bernabeu (viitorul Florentino Perez, cine stie?), nu tinem asa mult la tacklinguri, la efort la mijlocul terenului, la defensiva impenetrabila, la sange si sudoare scurse pe iarba. Nu, toate astea sunt niste chestii primitive si dizgratioase. Noi suntem Real Madrid, noi vindem povesti de succes cu mult sclipici si baieti frumosi.

Fotbal? Nu stim exact, noi suntem de la marketing...

Shaman

Santana are o putere pe care, pentru ca scapa capacitatii mele de a o intelege, tind sa o numesc magica. Chitara este un obiect compus din cateva bucati de lemn, 6 corzi de nylon sau metal si cateodata cativa electromagneti. Nimic special, nimic nemaivazut. Dar in mainile lui Santana, o chitara prinde viata, la modul cel mai propriu posibil. Acel instrument compus din lemn, metal si nylon devine o fiinta vie, care simte si comunica. Atingerea mexicanului face diferenta intre o chitara obisnuita si o chitara care TRAIESTE, in mod similar cu diferenta intre un cadavru si un om viu. Probabil ca asa arata si legatura intre om si divinitate.

Credeam ca puterile lui Santana se rezuma la a face chitara sa planga, dar aseara, pe scena B'estfestului am vazut mult mai mult de atat. Am vazut chitari trecand printr-o gama larga de trairi umane, si prin alte cateva necunoscute mie. Chitarile lui Santana au plans, au ras, au strigat, s-au bucurat, au fost vesele, triste, nostalgice si, intr-un final, la ceva mai mult de doua ore dupa ce magicianul a aparut pe scena, s-au intors cu toatele, cuminti, la locurile lor, redevenind niste simple chitari, fara constiinta faptului ca un tir le va purta spre o alta scena unde alti oameni le vor vedea capatand viata.

Patetic? Fals? Exagerat? Tot ce se poate. Eu asta am vazut.

Prima piesa a concertului a fost Into the Night, si deja incepusem sa ma lamentez ca vocile (in numar de doua pe toate melodiile - alternand pasajele sau in duet) sunt prea jos. Dar mi-am dat seama ca asa trebuie si ca melodia asta si - aveam sa vad mai tarziu - toate care au bucati importante de voce nu pot fi complete decat cu vocile cu care au fost inregistrate. In cazul asta Chad Kroeger, de la Nickelback. Varianta de album la Into the Night imi place foarte mult, mai mult decat ce s-a cantat aseara, unde a fost doar jumatate din ea. A fost totusi interesant sa aud doar partea de chitara, si m-a facut sa inteleg melodia cu totul altfel. Si m-a facut sa-i apreciez inca si mai mult pe Nickelback, si sa ma simt mandru ca i-am simtit ca trupa puternica inca de la prima auditie a lui "How You Remind Me".

Remarcabile din playlistul de ieri au mai fost Ya Ya Do (pe care eu n-o stiam), Europa - la care peste cele cateva mii de spectatori s-a asternut linistea si singurul sunet ramas era glasul unei chitari care spunea o poveste pe care n-am reusit s-o pricep, dar care m-a lasat foarte tulburat, si Oye Como Va - o explozie hispanica de ritm si veselie pe care Carlos a performat si vocal. Majoritatea pieselor insa, desi le-am recunoscut usor, nu erau cele de pe album, ci era doar chitara care ni le aducea aminte. Vocea si mesajul imi rasunau in interior.

Pe Maria, Maria am inteles ce e cu acel - credeam eu - decontextualizat "Ahora vengo, mama chola, mama chola". Departe de a fi ceva legat de parintii lui Carlos, vorbele au un puternic continut sexual. Gesturile lui Santana cand a spus vorbele astea au fost destul de explicite. Pentru ca, asa cu si spune de multe ori, despre asta canta Santana. Muzica lui e plina de spiritualitate si de sexualitate (senzualitate). Adica dragostea in toate formele ei.

Iar pe Smooth, spre final, primul refren a venit din pamant, mi-a intrat prin calcaie si mi-a urcat pana in crestet, deschizandu-mi toti porii, sa las LUMINA sa intre. Exact ca oceanul sub luna...

Este Santana un virtuoz al chitarei? Pana aseara as fi spus fara ezitare ca da. Poate nu are tehnica lui Hendrix, Vai, sau a multor chitaristi foarte buni care au inceput sa cante ascultand Santana, dar este de domeniul evidentului ca batranelul stapaneste tehnica instrumentului extraordinar de bine. Numai ca mi-am dat seama ca nu asa trebuie judecat. Santana nu e preocupat de virtuozitate in primul rand. El nu are cu chitara o relatie erotica - asa cum facea Hendrix, nici nu se lupta cu ea - asa cum am vazut la chitaristul lui Cohen - si nici nu se foloseste de ea ca de un instrument, convins ca-i stapaneste toate tainele si ca ar putea scoate orice din el - asa cum l-am vazut pe Mick Box de la Uriah Heep. Relatia lui Santana cu chitara, asa cum am spus si mai sus, e una demiurgica. Cand atinge corzile, Santana nu canta, ci insufla viata. Nu cred ca asta e cuantificabil sau clasificabil.

Largind putin focusul, cateva vorbe ar trebuie spuse si despre trupa lui Santana. 11 muzicieni, probabil toti talentati, pentru ca fundalul muzical a fost nu doar imepcabil, ci si foarte bine coregrafiat, stiind cand sa iasa in prim plan si cand sa se retraga de tot, mulandu-se perfect pe chitara care doar prea rar avea nevoie si de o voce s-o intregeasca. Carlos a facut asta, numai ca n-a folosit o bagheta de dirijor, ci sunetele chitarii lui, care treceau de la imperativ la elegiac fara prea mari dificultati.

Doua clape, dintre care una era probabil featured artist pentru ca respectivul clapar nu apare pe siteul oficial si a avut si un moment solo. Doi suflatori, un trombon si o trompeta. "Funky guitar", un domn mare si gras, care a avut si el un moment in show. Trei percutionisti, numiti de maestru congas, battery si percussion, doi dintre ei deliciosi ca aspect: incasul mare cu coada de la congas si negrul scund si foarte gras care m-a dus cu gandul la Roger Mayweather si care a tinut sa demonstreze ca stie sa faca un solo de toba bun. Bassistul - cu un mic numar de contrabass - un americano-olandez specializat probabil in backing, cu tricou cu "I like girls that like girls" pe care l-a traspirat complet pana la final. Si in final, cei doi vocali - unu' alb si-unu' negru - al caror rol nu a fost neaparat sa fie vocea de pe melodiile cu voce, ci mai degraba sa recite versurile si sa anime publicul. Si asta desi negrul cel putin (Tony Lindsay) a avut un moment in care a demonstrat ca are reale calitati vocale. Poate ar trebui mentionat, desi nu a avut o particpare activa la show, si Isus Hristos, care a supravegheat intreaga activitate de pe un procesor de chitara. Intr-un anumit registru, cred ca se poate spune ca Isus Hristos a cantat la Santana.

Personal mi s-a parut ca si visuals-urile au fost bine potrivite, in momentele in care au intrat. Uneori au fost videclipurile pieselor, alteori au fost colaje cu Santana in diverse momente ale carierei, alteori au fost colaje grafice ale unor motive reprezentative pentru muzica batranelului care se desfasura in fata noastra. In tot cazul, au servit bine spectacolul.

Largind contextul si mai mult, cateva vorbe ar intra aici si despre restul showului.

In primul rand, organizarea mi s-a parut foarte buna. Avand in spate E!Magic, niste oameni despre care se aud lucruri rele dar de la care sa vad lucruri bune, B'estfestul chiar miroase a festival muzical mare. Zonele auxiliare erau multe si variate, cat sa nu se plictiseasca cei care au venit exclusiv pentru o trupa sau doar de dragul iesitului la festival, partea tehnica nu a avut nici o scapare si, cu totul uluitor pentru Romania, orele de pe desfasurator chiar s-au respectat. Ceea ce e admirabil.

Eu am ajuns cand performa ultima trupa romaneasca, si nu m-a interesat prea tare cum s-au prezentat. Mi-au placut in schimb Ting Tings, un duo britanic (un el cu chitara, tobe, voce si camera video si o ea cu voce, chitara si multe alte chestii care faceau ting-ting). Pasionati, talentati, inspirati si destul de originali. Singurul minus al lor mi s-a parut c-ar fi abilitatile tehnice, pe care le-am simtit destul de limitate. Dar pentru ca sunt tineri, asta e complet remediabil. La un moment dat au pus Walk This Way al lui Aerosmith, care s-a potrivit la fix.

Pe Charlatans nu prea i-am bagat in seama, pentru ca ar fi trebuit sa schimb scena. Iar eu ma pregateam pentru Santana, care n-a cantat pentru urechi, ci pentru suflet.

Sa asist la magia lui Santana a fost un mare privilegiu, pe care l-am resimtit in unelee momente ca sacrilegiu. Nimic nu m-a facut demn sa fiu martorul unui asemenea act creator. Intr-un fel, a fost ca si cum Isus Hristos ar ceda rugamintilor lui Irod Antipa si s-ar apuca sa faca minuni de balci.

All About Eve

Irina Szasz - CuMinte la Dalai Lama, Editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti, 2008

Sarcasmul e o salbaticiune pe care m-am tot straduit s-o infranez si, pe cat se poate, s-o imblanzesc. Dar cartea asta a fost o ispita prea puternica, asa ca bestia a scapat. Sper ca doar pana termin aici.

Asadar, aceasta nu este o carte pe care o recomand, dimpotriva. Am facut in schimb greseala s-o cumpar, intr-o prima faza, iar mai apoi s-o si citesc. In naivitatea mea - e drept - pacalit si de titlu si de poza cu Dalai Lama de pe coperta, credeam ca e o carte despre Dalai Lama. Si n-o sa fiu nedrept cu ea: este despre Dalai Lama. Sfintia Sa e prezent in aceasta carte incepand cu pagina 319 si sfarsind cu pagina 342, din cele 374 de pagini pe care le are aceasta editie. Iar pe langa asta mai apare din cand in cand mentionat, de fiecare data cu respect, de fiecare data in treacat.

Ei, bine, sa zicem, nu e despre Dalai Lama. Ar putea, totusi, sa contina ceva interesant? Hmm... ar mai fi interviul cu Mattieu Ricard - traducatorul de franceza al Sfintiei Sale, in dublu exemplar. Unul in regula, dupa normele gazetaresti, altul neconventional, facut dupa normele cretine din capul autoarei. Inca vreo 20 de pagini, ambele. Chiar si-asa, raman vreo 330 de pagini despre Irina Szasz.

Dar cine este Irina Szasz? Personal n-am nici o idee, si pot sa o caracterizez doar dupa autoportretul pe care si-l face cu generozitate in aceasta carte la capatul careia m-am simtit escrocat. Si-o caracterizez asa: o femeie la 40 de ani la momentul scrierii (2004), plata si stearsa, probabil necasatorita, singura si neimplinita personal. Golurile din viata personala si le-a umplut refugiindu-se partial intr-un fel aparte de religiozitate, cu un Dumnezeu careia ii face singura regulile, si partial intr-o cariera de televiziune cu un succes dupa toate probabilitatile moderat. Dar aceste goluri si-au lasat amprenta in caracterul acestei femei, pe care il intuiesc a fi destul de uracios. Nu se intelege cu nimeni, totul e rau iar vina e intotdeauna a altcuiva, pe cand parerea-i despre sine e undeva la nivelul Sfintei Fecioare - desi parca mai ceva.

Firul epic - pentru ca aceasta carte are si un vag fir epic - e asa: autoarea imagineaza un proiect - interviul cu Dalai Lama pe fondul unui reportaj despre existenta in exil a comunitatii tibetane - a carui finantare nu e acceptata de televiziunea la care lucreaza. Isi da demisia si ia proiectul pe cont propriu, incropeste o echipa cu care pleaca spre manastirile budiste din nord-vestul Indiei si incearca sa aranjeze interviul. Reportajul despre Tibet este ingreunat de variile necazuri pe care i le fac cei doi membri ai echipei ei - cameramanul si fotograful - necazuri detaliate si impodobite cu toate ocaziile. La intoarcere, cateva luni mai tarziu, ia in sfarsit interviul si se simte o femeie implinita. La tot pasul, actiunea e intrerupta de vaste dialoguri ale autoarei cu duhovnicul ei - un calugar orb denumit Padre in carte - si cu adjunctii lui - fratele Gabriel si sora.

Sunt nenumarate detaliile care mi-o fac neplacute pe aceasta femeie descrisa in carte, atat de multe incat ar fi necinstit sa ma opresc asupra a doar cateva. As mai mentiona, ca elemente importante ale scrierii, flexibilitatea lui Padre, usor incompatibila cu pozitia lui monastica, descrierea amanuntita a unei nopti petrecute in casa saraca a unei refugiate tibetane, prezentata ca extrema dovada de nebunie, libertate, bunatate, compasiune si, in ultima instanta, sfintenie a autoarei si atractia sexuala foarte transparenta a eroinei fata de mai toate personajele masculine cu care se intersecteaza - exceptand poate calugarii batrani.

Scriitura nu e nici ea pe placul meu. Un stil dezlanat, dezordonat, cu imagini alcatuite din indicii si sugestii vagi fac din cartea asta o lectura pe care personal am gasit-o dificila, fiind de multe ori tentat sa merg pe repede inainte. Chiar daca n-am facut-o, lungi pasaje s-au sustras fixarii in memoria mea din cauza absentei oricarei atractii pe care ar putea-o oferi scrierea.

Sunt prea dur cu cartea? Nu si dupa parerea mea. Poate pentru ca intr-o carte cu "Dalai Lama" in titlu si cu poza acestuia pe coperta ma asteptam sa citesc mai multe despre conducatorul budismului tibetan si mai putin despre neimplinire erotice ale unei femei de varsta a doua.

Faptul ca ma leg de neimplinirile erotice ale Irinei Szasz spune ceva despre propriile mele neimpliniri erotice? Nu stiu. Asta ramane intrebare deschisa, iar raspunsul cred ca puteti sa-l aflati doar dupa ce cititi cartea asta. Dar din nou, nu va recomand sa faceti asta decat daca sunteti absolut siguri ca nu aveti nici o alta carte la indemana si ca nu aveti absolut nimic mai bun de facut. Cum ar fi sa va sinucideti, de exemplu.

Am extras totusi si niste citate remarcabile, in numar de unu. Iata care:

"Daca Domnul nostru ar reveni si si-ar asculta cuvintele, n-ar putea sa le recunoasca"

Pusa frumos aceasta critica la adresa denaturarii mesajului religios odata cu trecerea timpului. Vorbe atribuite lui Padre.

Necastigator

FC Barcelona - Manchester United 2-0 (Eto'o '10, Messi '70), Champions League Final 2008-2009, 2009-05-27, Stadio Olimpico, Roma

United ramane cu 3 cupe ale campionilor, Barcelona face tot atatea si realizeaza si in Spania tripla istorica pe care adversarii lor din seara asta au facut-o in Anglia acum 10 ani.

Toate indiciile aratau spre United inainte de startul meciului, si putin dupa. Guardiola a inceput cu apararea improvizata pe care o anticipa toata lumea dupa absentele lui Alves si Abidal: Puyol in dreapta, Silvinho in stanga, Toure retras fundas central si Piquet singurul titular pe postul lui. Busquets, la umbra magnificilor Xavi si Iniesta, iar in atac clasicul Henry - Messi - Eto'o. Singura diferenta, Messi in mijloc si Eto'o pe stanga. A ghicit bine Guardiola. Evra ar fi fost periculos acolo daca n-ar fi fost sufocat de atacuri, iar Eto'o stie sa tina un om mult mai ocupat decat Messi.


Sir a inceput clasic in aparare, O'Shea - Ferdinand, Vidic - Evra. Si la United, doua triplete: Carrick, Anderson, Giggs la mijloc si Rooney, Ronaldo, Park in atac. Un 3-3 care se putea transforma oricum, in 4-2 sau in 5-1, chiar in 2-4 daca ar fi fost necesar. Cu o singura mentiune. Park poate fi jucat atacant, e disciplinat si poate sa invete orice, dar in viata lui n-o sa aiba instinctul de marcator care defineste un fotbalist de linie ofensiva.

Meciul a inceput intr-o dominare teribila a lui United, catalanii trezindu-se destul de inghesuiti inca din start. Mare ocazie in minutul 2, la lovitura libera a lui Ronaldo respinsa greu de Valdes si trecand apoi milimetric pe langa o reluare decisiva a lui Park. Una din cheile meciului. Daca Tevez ar fi fost acolo, probabil altfel s-ar fi desfasurat faza.

Pana in minutul 10, United trasese la poarta de 5 ori, iar Barca inca nu apucase sa vada bine cum arata mingea! Dar cam atat a durat pana s-au dezmeticit elevii lui Pep. Prima incursiune a lor in jumatatea lui United a insemnat si primul gol. Iniesta, din pozitie centrala, a pasat lui Eto'o in stanga, iar camerunezul l-a depasit dintr-o miscare pe un Vidic consternat de viteza cu care se desfasura faza si a tras exact inainte ca tacklingul lui Carrick (care intarziase pentru dublaj) sa-l ajunga. Tare si pe jos, moartea portarilor. 1-0 pentru Barca si - fara s-o stim noi - mare parte din istoria meciului se scrisese deja. Superbe reluarile incetinite ale camerelor HD. Faza ne e prezentata atat de incet incat avem timp ca, inainte de tacklingul lui Carrick, sa vedem gandul lui Carrick. Am vazut astfel, ca daca alunecarea mijlocasului englez ar fi ajuns putin mai devreme, altfel s-ar fi scris istoria acestei finale. Cat de putin? Inca n-avem cuvant pentru fractia aia de secunda. Dar istoriile alternative sunt paguboase, realitatea nu e optionala, iar scorul a devenit 1-0 dupa singura aparitie in joc a unui jucator pe care mi-l amintesc de acum doua sezoane, cand plangea pentru ca Barca nu reusea sa sparga un 0-0 la Malaga.

United nu e echipa care sa se sperie ca e condusa cu 1-0, nici daca adversarul se numeste Barcelona. Dar United n-a jucat in meciul asta. Cel putin nu United aia pe care o stiam eu. Asa ca, dupa ce Barcelona a reusit sa aduca mingea in terenul diavolilor, cam aici s-au desfasurat ostilitatile in continuare. Foarte putine mingi interceptate la mijloc, un procent de reusita a paselor suparator de mic, toate mingiile lungi gresite si serii nimicitoare de combinatii ale adversarilor, cam astea au fost coordonatele unui meci foarte slab al lui United, care a avut doar vreo 2-3 ocazii reale tot meciul: cele doua reluari ratate de Park si sutul pe langa al lui Ronaldo, imediat dupa golul Barcei.

Anderson a fost principalul punct nevralgic al lui United, si sunt per ansamblu dezamagit de sezonul slab al brazilianului - caruia asta vara ii pronosticam o explozie de forma asemanatoare cu a lui Ronaldo. Nu s-a intamplat, atat Anderson cat si Nani au avut un sezon foarte slab. Dupa ce s-a impiedicat cu Rooney de vreo doua ori, l-am vazut pe Anderson realizand o premiera: un fotbalist al lui Manchester United se ascundea de minge. Iar inlocuirea lui cu Scholes la pauza, desi fireasca, n-a adus consistenta care le trebuia diavolilor. Poate si pentru ca Scholes nu mai poate sa alerge ca Iniesta. Tin minte ca putea odata...

Golul lui Messi din minutul 70 a fost deznodamantul care ne-a scutit de un punct culminant, venind cand mai era totusi destul din actiune. Continui sa cred ca a fost realizarea lui Xavi mai mult decat a lui Messi. Spaniolul a aruncat o minge intr-o zona libera, pe pozitie viitoare, cu exact traiectoria, efectul si viteza care-i trebuiau lui Messi ca sa ia Balonul de Aur de anul asta. Lob peste van der Sar, poate singurul care nu se face vinovat de nimic in meciul asta.

Daca i s-ar fi spus la inceputul sezonului lui Vidic sa-s aleaga doua momente in care sa greseasca capital in schimbul constantei la un nivel excelent in tot restul sezonului, probabil ca ar fi avut o inspiratie mai buna decat Liverpool pe Old Trafford si Barcelona in finala CL. Dar nu cred c-a fost alegerea lui, pentru ca tocmai astea au fost cele doua scapari ale unui sezon extraordinar pentru sarb. Iar Rio probabil ca avea nevoie de meciul cu Hull ca sa-si dea seama ca atunci cand Puyol iti ia fata la o reluare cu capul in careul tau sau cand Messi primeste o centrare tot acolo, in careu, intr-o zona cu destul spatiu incat sa puna acolo un heliport, se cheama ca nu performezi la nivelul tau maxim.

Evra a evoluat surprinzator de sters, poate si pe fondul evolutiei excelente ale lui Puyol in flancul drept. La cum a jucat Puyol, nu numai ca l-a ajutat pe Eto'o, dar am impresia ca daca Puyol ar fi juca cu Eto'o in carca, desfasurarea ostilitatilor in zona aia ar fi aratat tot cam la fel. Fenomenal a fost capitanul Barcei, demonstratie pura de cum se joaca cu sufletul. Mutat din centru in dreapta, recunoscut pentru inaptitudinile lui tehnice, capitanul Barcei a facut de toate in meciul asta. Urcari, centrari, atacuri, incursiuni pe banda, incursiuni in centru, si-a si tras pe poarta de doua ori. Oare cat valoreaza asemenea devotament?

Pe partea lui Sheasy a avut o misiune mult mai usoara, cu expiratul Silvinho si Henry, cel care duce prea multi ani in spate pentru a mai avea sprintul dezarmant care a construit Emirates Stadium. De-asta s-a si vazut in joc mai mult. Pacat ca intre el si Park n-a existat pic de comunicare in banda dreapta, ca si cum n-ar fi vorbit aceeasi limba! :)

De Carrick mie mi-a placut. Numai ca fara mana moarta Anderson si Giggs urcat aproape de atacant, Carrick a ramas practic singur la mijloc. Iar a expune un singur om unui mijloc cu Xavi si Iniesta e cruzime. Xavi: doua pase de gol si 92% procentaj de reusita a paselor!!! Iar colegul lui mai palid a facut un meci care singur i-ar asigura un loc in istoria fotbalului.

In timpul asta, Busquets - oricine-ar fi el - a facut treaba buna in a-i bloca pe Giggs si, dupa pauza, si pe Scholes. Tentativa lui Scholes de a-l scoate din joc la inceputul reprizei a doua a esuat.

Nici in ultima celula a lui United, cea ofensiva, separata total de mijloc si defensiva, lucrurile n-au fost mai roze. Din cauza aceluiasi Puyol, Rooney n-a reusit mare lucru in stanga. In dreapta, Park s-a zbatut ca pestele pe uscat iar in centru Ronaldo, desi a avut un joc bun si a fost probabil cel mai bun om al invinsilor s-a lovit de o defensiva incapatanata, formata din impertinentul de Piquet, care anul trecut ii incalzea locul iar acum a jucat aproape fara greseala in finala Champions League, si din Yaya Toure, chitit sa-i bata p-astia care l-au batut pe frati-su.

Pe langa fotbal, punerea in scena a meciului a fost foarte frumoasa. Coregrafii la ambele tabere de suporteri si mult mult fair-play in gesturile si declaratiile de dupa meci. De Guardiola imi place oricum foarte mult. Dar a crescut in ochii mei cand l-am vazut ca s-a dus sa stranga mana tuturor jucatorilor lui United. Culoarul cu invingatorii aplaudand invinsii... Ronaldo imbratisandu-se cu Messi... Plus recunoasterea unanima a faptului ca Barca a fost mai buna in aceasta finala, primita de Pep cu un superb "Am invins cea mai buna echipa din lume".

Doua mari pete negre: peste transmisia de toata minunea a celor de la UEFA s-a suprapus comentariul inapt, neprofesionist, ultrasubiectiv si per ansamblu foarte-foarte prost al protevistilor, comentariu care ma face sa ma bucur ca Liga trece la TVR de la anul. Apoi, arbitrajul fara personalitate al elvetianului Busacca, arbitraj care - fara sa fi facut greseli mari - a lasat in permanenta impresia ca le poate face.

Altfel, United a ratat un moment unic. Ar fi fost prima echipa care isi apara trofeul CL, la fix 10 ani dupa minunata seara din Barcelona, si la o zi dupa sarbatorirea lui Matt Busby, cel care a privit meciul de pe 16.000 de bucati de carton. N-o sa mai existe niciodata momentul asta. Niciodata n-or sa se mai implneasca 10 ani de la finala din '99, niciodata Matt Busby n-o sa mai faca 100 de ani. Din pacate, istoriei nu-i pasa de coincidente, iar momentele de glorie sunt intotdeauna pe apucate, niciodata pe alese.

Dar nimeni nu-i mai potrivit decat Ferguson in a gestiona momentul asta. Asa cum a zis imediat dupa meci, dintr-o infrangere se invata mai mult decat dintr-o victorie. United trebuie sa plece capul, sa invete bine lectia acestei finale, sa se uite la toate cele bune ale sezonului asta cu mandrie si la toate cele bune ale sezoanelor viitoare cu speranta. Vara asta va fi una linistita. Petrecerea e la Barcelona.

Steps

Manchester United - Manchester City 2-0 (Ronaldo '18, Tevez '45), Barclays Premier League 2008-2009 Matchday 36, 2009-05-10, Old Trafford, Manchester

United continua marsul spre titlu cu un presupus derby la fel de neremarcabil ca, de exemplu, antepenultimul pas spre Everest al lui Sir Hillary.

Era de presupus o victorie a lui United, dar probabil ca una asa de plictisitoare avea cota mare la casele de pariuri. United n-a vrut sa se epuizeze, si n-a facut-o, in timp ce City... nu-mi dau exact seama ce-a vrut. Nu mult, oricum.

Fara Rooney, Ferdinand si Carrick in primul 11, United a inceput sus, presand si incercand poarta timid, de reglaj, la inceputul meciului. Dar pana la golul lui Ronaldo nu s-a intamplat de fapt mai nimic.

Minutul 18. Lovitura libera de la vreo 25 de metri, usor lateral stanga. Fara fite, fara cracanare, fara 5 pasi, sut la semiinaltime, mingea trece de zid, cade in fata lui Given care a vazut-o tarziu si capata o traiectorie suficient de ciudata incat irlandezul s-o scape in plasa. 1-0. Se putea fluiera finalul meciului, pentru ca de-aici incolo treaba a semanat cu un fel de miuta ceva mai elaborata. Adica cu 75.000 de spectatori.

De la City, doar Robinho a avut oarece reactii in intreaga prima repriza, cand l-a tavalit putin pe Rafael. Da' cu sutul la poarta n-a fost deloc prieten azi.

Inimosul Tevez, in schimb, a fost singurul care a incercat pe tot parcursul meciului. Prima data dupa vreo jumatate de ora, lansat de un calcai smecher al lui Evra. 15 metri, lateral stanga, sut sub incheietura barelor, dar din bara mingea ricoseaza la fundasii cetatenilor. Golul o sa vina un sfert de ora mai tarziu, cand fanii albastrilor sperau ca Sparky Hughes sa aiba o idee stralucita pentru repriza a doua. Degajare fletcher pana la Berbatov, in coltul stang al careului. Berbatov se intoarce si paseaza la Tevez, iar Carlito isi face culoar cu o atingere scurta si suteaza napraznic cam in acelasi punct in care lovise prima data bara, numai ca de data asta mingea ricoseaza in poarta. Noapte buna.

Dupa o posesie de circa 66% pentru United in prima repriza, raportul se inverseaza, iar City incepe sa preseze steril. Vidic insa a facut un meci foarte bun, cu intrari sigure si decise de fiecare data, fara sa lase prea mult sanse albastrilor. Van der Sar a fost incercat de vreo doua ori, iar pe final diavolii au mai avut o repriza de tir in care l-au folosit pe Given ca tinta. In ultimul minut regulamentar Carlito cel ambitios a mai dat o minge in bara, dar e data asta era mai usor s-o trimita in poarta. Un corner care a plutit peste tot careul pana la coltul lung, unde astepta Tevez, care a trimis mingea in bara de la vreo 30 de centimetri.

Si atat. Cam astea au fost cele mai pasionante momente ale unei reprize in care schimbarile au fost momente palpitante. E drept ca in mare parte datorita lui Ronaldo, care a protestat vehement, in stilul lui de copil nebatut, cand Sir l-a inlocuit cu Rooney, dupa o ora de joc. Oricum e golgeter cu 2 goluri avans si un meci mai mult de jucat.

Urmeaza Wigan miercuri, si-mi amintesc ca anul trecut in meciul cu placintarii s-a castigat titlul, si tot pe JJB. Ceea ce s-ar putea intampla si acum, daca United bate, iar Liverpool nu reuseste sa treaca de West Brom sambata. Cred ca Liverpool ar trebui sa se dea la o parte, West Brom are mai mare nevoie de puncte. In plus, ar fi cu totul spectaculos ca West Brom, lanterna rosie in cea mai mare parte a sezonului, sa se salveze de retrogradare iar Hull, care invatase sa pronunte Champions League asta-toamna, sa se intoarca in Championship, insotita de penibilii Middlesbrough si de ghinionistii Geordies.

One for sorrow

Chelsea - Barcelona 1-1 (Essien '9 - Iniesta '90+3), UEFA Champions League 2008-2009, Semi-final 2nd Leg, 2009-05-06, Stamford Bridge, London

Pe jumatatea pasionanta de tablou a Champions League, fotbalul isi vede nestingherit de meciurile memorabile

Inainte de dubla asta n-as fi putut spune ca am o preferata dintre cele doua, asa cum n-as fi putut spune care dintre cele doua ar fi un pericol mai mare pentru United in finala.

Dupa primul meci, hartia de turnesol mi-a aratat albastru. Asa ca mi-am pus baza in Chelsea, care au obtinut exact ce-au vrut pe Nou Camp: liniste si posibilitatea ca in a doua mansa sa puna muzica pe care sa joace elevii lui Pep. Care elevi au atacat mai mult, e drept, dar nu cumva pentru ca in careul lui Valdes se plasase o sperietoare mare, neagra, pe spatele careia scria Drogba?

Si sperietoare e cel mai potrivit apelativ pentru Drogba pentru ca in seara asta, cand fundasii Barcei au vazut ca animalul mare si negru e de fapt inofensiv daca ai curaj sa te apropii de el. Si-au inceput sa se apropie, chiar sa-l loveasca, iar Drogba a avut vreo 3 mari ocazii in care a demonstrat ca de fapt el nu poate face rau Barcelonei.

Pericolul a venit din adancurile liniei de mijloc, de la Essien - repet, cel mai bun inchizator din fotbal - care a trimis o torpila imparabila in minutul 9, perforand poarta unui Valdes neputincios. 1-0 repede, suficient pentru a-i oferi lui John Terry ocazia sa mai alunece o data, de data asta pe Olimpico.

Iar de aici inainte, chiar daca Barca incepuse lansat, cu vant in pupa, Chelsea s-a asezat la carma jocului, pe care l-a condus calm, cu viteza de croaziera, evitand cu atentie orice fel de pericole. Iar in restul meciului n-au mai fost amenintati serios de nimic. Fara accidentatul Henry, catalanii s-au bazat doar pe Eto'o, care a aparut in meci in doar doua ocazii (un sut mult peste si o pasa in lateral), si pe ubermegagigasupercalifragilistiespialedolces Messi (l-am urmarit atent: 6 pase bune si 4 suturi proaste in tot meciul. Nici o minge utila pentru echipa, 10 mingi pierdute. Unica lui contributie a fost pasa de gol din ultimul minut care, desi esentiala, e destul de putin pentru cuvantul ala lung pe care i l-am pus in fata numelui). Terry si Alex au avut o viata usoara - nu ca cei din cantecul de la Mafia - iar albastrii au putut sa se scalde in ocazii. In afara de cele vreo 3-4 penaltyuri refuzate de arbitru (impingere in careu la Malouda, Drogba faultat din spate, Anelka tras de tricou, hent la Piquet), Drogba a mai ratat doua ocazii colosale (devierea pe care n-a putut s-o preia la 0-0 si sutul in portar dupa doua driblinguri consecutive, in repriza a doua). Chelsea a vrut distractia mai mult decat siguranta, si pentru asta trebuie sa-si asume deznodamantul meciului si sa nu planga in ziare ca furaciunile arbitrului i-au descalificat. Nu. Indolenta lui Drogba i-a scutit de un drum pana in Italia.

La ce meci mare au facut Malouda, Essien sau Lampard si la cat de anemic au atacat Barca, Pep parea resemnat cu infrangerea spre finalul meciului, cand - intre doua reprize de urlat in Braille - s-a dus la Hiddink sa-l felicite pentru victorie. Iar la vremea cand barurile din Fulham se pregateau de o noapte plina, singuri Iniesta si Xavi, neobositele motoare ale Barcei, mai credeau in sansa lor. Si-au facut bine, pentru ca ocazia a aparut.

O data in viata, Messi s-a hotarat sa dea drumul repede unei mingi, in spate la Iniesta. Mijlocasul cu ten laptos a observat ca Cech avea un plasament dubios, de tipul "hai spre vestiar ca nu mai e mult", si a sutat cu sete in partea opusa vestiarelor. 1-1 si bilete la finala in minutul 93, in timp ce lu' Cech ii revenise pofta de alergat acum, pe final.

Ultimul penalty refuzat lui Chelsea mi s-a parut si prima decizie buna a arbitrului Overod in zona aia de teren. Poate minge l-a lovit in mana pe Toure, dar in situatia aia si pentru faza aia nici un arbitru nu da penalty nici daca e alergat de 10 Ballack-i.

Ca sa vezi, Barcelona va fi finalista. Iar Chelsea, dupa ce-si ineaca amarul intr-un fel sau altul, n-ar trebui sa se cramponeze de multele penaltyuri refuzate. Beleaua a fost in gradina proprie, si a avut forma indolentei lui Drogba, care nu si-a imaginat ca un gol pe final, impotriva cursului jocului, poate aparea din nimic. Uite c-a putut.

Stick to the Script

Arsenal FC - Manchester United 1-3 (van Persie ' 76 - Park '8, Ronaldo '11 '61), UEFA Champions League 2008-2009, Semi-final 2nd Leg, 2009-05-04, Emirates Stadium, London

Diavolii fac oficiala accederea in finala pe care tragerea la sorti le-a facut-o cadou.

Cred ca in seara asta asta nu s-a jucat pentru vreo miza, pentru ca soarta dublei s-a hotarat in varful bocancului lui John O'Shea, acum o saptamana. Ca sa se califice, Arsenal avea nevoie de doua goluri fara sa primeasca, iar ei n-au reusit sa bata United la doua goluri nici cand aveau ascendentul psihologic, in campionat. Pe de alta parte, era mai putin probabil ca Manchester sa primeasca doua goluri decat sa dea unul. Iar sa ia 3 sau mai multe tine de un exceptional pe care Liverpool ar trebui sa-l savureze ca pe finala din 2005.

Asadar, cu deznodamantul cunoscut, ramanea de aflat felul in care se va ajunge la el. Inainte de meci imi suradeau doua variante: o victorie umilitoare, in genul acelui 4-0 din semifinala FA Cup de anul trecut, sau tortura sperantei - in care Ferguson este expert - cu scenarii in care Arsenal fie revine de la 0-1 la 2-1 alergand turbati dupa golul calificarii care nu vine, fie conduc cu 2-0 pana aproape de final si agonizeaza intr-un gol tulbure al lui United in ultimele minute.

N-a fost nici una din cele doua, dar la final tot londonezii au fost cei care au simtit ca au platit pentru un spectacol mai bun, si-au lasat lacrimile lui Arsene sa hraneasca un stadion gol.

Asezare atipica pentru Ferguson, care a aliniat un 4-3-3 foarte bine gandit, cu singurul dezavantaj ca Anderson nu prea si-a gasit locul. Cu maratonistii Rooney si Park pe benzi si cu maestrii pasatori Fletcher si Carrick in fata apararii, traseul de circulatie al mingii a fost un diamant cu varful in Ronaldo, in mijlocul caruia Anderson a alergat vreo 6 kilometri degeaba.
In partea cealalta, Wenger nu s-a tinut de cuvant, si am vazut acelasi Arsenal din tur, cu aripile legate de fundasii laterali si cu Adebayor abandonat undeva intre 4 tricouri-omagiu ale primei cupe europene din Manchester. A rezultat aceeasi echipa fara idei in atac, acelasi Walcott dezamagitor din tur, si doar Alexander Song mi s-a parut ca s-a apropiat de cotele necesare meciului.

Cadoul lui Arsene pentru United a fost pastrarea pustiului Gibbs in echipa o intreaga prima repriza. Pustiului nu i se poate cere mai mult decat poate da, iar daca n-ar fi fost greseala stupida de la primul gol, ar fi fost cu siguranta altceva. Doar ca a venit putin cam repede. Park n-a parut totusi deranjat, si a multumit frumos pentru mingea scapata stupid de Gibbs la 6 metri, central. Almunia nu putea sa faca nimic. Unlikely heroes, O'Shea si Park, cei care si-au pus pecetea pe calificarea in finala.

De-aici inainte a inceput recitalul, iar eroii adevarati, aia care-si dau corpul cu ceara si parul cu gel, au poftit pentru punctul culminant, injunghierea animalului epuizat.
Scurt si fara artificii. Lovitura libera de la aproape 30 de metri, sut parabil - dar si Almunia are dreptul la greseli in momente prost alese - si al doilea gol dupa ceva mai mult de 10 minute de joc. Ronaldo, 2-0 si liber la spectacol.

Ritmul s-a mentinut bun pana la pauza, Arsenal a atacat si ea mai mult ca pe Old Trafford, reusind si vreo doua suturi pe poarta in prima repriza, Evra a alergatca de obicei mai mult decat e omeneste, iar Ronaldo s-a distrat in stilul lui, cu biciclete, pase cu calcaiul si fete strambe de cate ori a fost fluierat in offside (inclusiv o data degeaba, la o minge pe care scria 3-0).

Dupa pauza un miros de lehamite si joc economicos a inceput sa se ridice dinspre gazonul de pe Emirates. Capul la cutie, aparare pe 3 linii, si sa vedem daca mai intra.
N-a intrat la sutul lui Ronaldo pe care Almunia l-s scos excelent de la radacina barei, dar a intrat la un contraatac nemilos pe ruta calcaiul lui Ronaldo, 18 m - Park, 20-60 m - Rooney, 60-85 m, - Ronaldo sut si gol. Forfait.

3-0 e un scor la limita dintre "umilitor" si "s-a mai vazut"/"se mai intampla", asa ca ar fi fost putin inadecvat sa ramana asa. Doar publicului de pe Emirates nu i-a mai pasat, si-a inceput sa curga incet spe iesire, dand stadionului imaginea unui colos cu venele taiate, din care viata se scurge incet, mult mai incet decat durata de care a avut nevoie Ronaldo sa distruga sperantele unei finale exclusiv londoneze.

Golul din penalty al lui van Persie prevestit de un sut bun al aceluiasi si venit la pachet cu eliminarea lui Fletcher n-a mai incalzit pe nimeni. Manchester United nu poate primi 4 goluri in 15 minute nici daca joaca in 10, motiv suficient ca in ochii lui Wenger sa rasara niste lacrimi prin straveziul carora se vedea samburele de adevar al faimosului "You'll never win anything with kids" pe care Alan Hansen i-l arunca din varful canapelei lui Alex Ferguson in toamna lui 1995.

Asa s-a scris. Batalia lui United a fost doar cu ei insisi, cu cele 51 de meciuri pe care le-au jucat sezonul asta, cu cele 5 pe care le mai au de jucat, cu terenul pe care Rooney, Park si Evra il ocolesc de sute de ori in cele 90 de minute ale unui meci, cu mingea pe care Rio si Vidic o feresc sa cada in careu, cu gravitatia care de prea putine ori permite lovitura libera perfecta pe care o viseaza Ronaldo, cu jocul prea dur care nu-l lasa pe Anderson sa-si fac numarul de brazilian, cu cele peste 800 de meciuri care-l fac pe Giggs ca de vreo 50 de meciuri incoace sa se lupte doar cu propria-i legenda si cu resursele necesare pentru a inventa noi si noi recorduri de doborat, cum este acest ciudatel "nici o echipa nu si-a aparat trofeul Champions League", fara de care Sir ar trebui sa-si culeaga echipa de la Academia de tineret.

Finala de la Roma va fi pe 27 mai, la 10 ani si o zi dupa memorabilul moment Barcelona '99, la o zi dupa centenarul lui Matt Busby. Dupa cate se pare, o zi in care inca nu exista sarbatori.