KKK

Franz Kafka - AMERICA, Editura RAO, Bucuresti, 2006

Traducere din germana de Simion Pop si Erika Voiculescu dupa

Der Verschollene, Editura S. Fischer, Frankfurt am Main, 1983

Ca orice cititor de buna credinta, odata ce ma indragostesc de stilul unui autor, incerc mai apoi sa-i inteleg mesajul, apoi personalitatea, pentru ca pare cea mai potrivita cale de a rasplati cumva placerea daruita de lectura.

In cazul lui Kafka, am gasit ca e foarte usor sa ma indragostesc de stilul lui. Intelegerea lui Kafka, in schimb, e o intreprindere la care lumea literara s-a inhamat in urma cu vreo 80 de ani, fara sa contureze pana acum vreo concluzie cat de cat solida. In directia asta, nimic nu pare sa ajute. Stilul suprarealist, denaturarea sensurilor scrierilor kafkiene de Max Brod inainte de publicare si denaturarea lor de catre critica dupa publicare, indaratnicica lui Kafka de a finaliza sau a publica scrierile, toate devin piedici in descifrarea mesajului scrierilor.

Sigur ca e destul de vizibila directia in care converg scrierile lui Kafka: omul zdrobit de sistem, imposibilitatea evadarii, cam asta pare sa fie ideea. Concluziile astea ridica insa cel putin la fel de multe intrebari ca cele care ne-au condus aici si a declara ca l-am inteles pe Kafka odata ce am deslusit absenta optiunilor eliberatoare ale personajelor lui mi se pare superficial. Evident, toate ideile de mai sus isi au locul in contextul mai larg al interpretarii holistice a operei lui Kafka. Dar pentru ca nici nu imi propun, nici nu sunt in masura sa fac asa ceva, o sa vorbesc in continuare despre America, a carei a doua recitire tocmai am incheiat-o.

In primul rand, titlul denatureaza sensul cartii. Kafka se refera la carte initial ca la "romanul meu american", apoi ca Fochistul, dupa titlul primului capitol, iar Wikipedia zice ca "titlul de lucru" al cartii era Disparutul. Max Brod i-a spus America, si e uluitor cum mai toti cititorii au impresia ca-l inteleg pe Kafka mai bine decat Brod. In tot cazul, cartea are putina legatura cu America, iar daca n-ar fi existat indicatiile geografice, actiunea ar fi putut fi plasata oriunde. Personajele au nume si obiceiuri nemtesti, iar putinele elemente ce se vor "americane" nu sunt decat reflectarea imaginii Statelor Unite la inceput de secol XX asa cum le vedea un Kafka probabil nu foarte interesat de ele.

Actiunea pare ca se rupe odata cu fiecare sfarsit de capitol, iar autorul lasa cititorului misiunea sa umple golurile care apar in cursul normal al evenimentelor. Fata de Procesul sau Castelul, totusi, aici putem sa identificam cu siguranta eroul cadorisit in mod exceptional cu doua nume: Karl Rossman. Dar usurinta lui in a accepta bizareriile din cursul lucrurilor si din deciziile celorlalte personaje, bizarerii care il privesc in modul cel mai direct cu putinta, paseaza cititorului sarcina monoloagelor interioare, a judecatilor si a verdictelor. Plauzibilitatea e un concept strain in tot acest proces.

Karl apare la inceputul cartii ca un copil ratacit, aruncat intr-o lume complet noua si necunoscuta de niste parinti care - ca in toate scrierile kafkiene - prefera, in cazul fiului lor, moarte in locul rusinii. Din multe puncte de vedere, Karl este eroul asupra caruia Kafka se apleaca cu cel mai mult optimism, asa ca in cazul lui rusinea nu e spalata de vreo injughiere in alei intunecate sau de vreo saritura de pe pod, ci de expedierea in America, reprezentand o sansa, chiar daca infima, la supravietuire. Daca interpretam primul capitol separat, asa cum a fost el publicat initial, nota in care se termina este una dubios de optimista. Karl e adoptat de unchiul bogat, iar absurditatea ca unchiul nu va fi vreodata in stare sa ia locul fochistului abia cunoscut in inima lui Karl e doar un amanunt palid fata de ceea ce promite un continent nou ce se va lasa cucerit cu usurinta.

Evident, faptele iau o alta turnura, iar eroul este redefinit aproape total de inexplicabila decizie a unchiului de a-l abandona. Dintr-o data, Karl revine la statutul initial, numai ca de data asta existenta intr-o lume noua e un fapt intamplat si acceptat, iar eroul are un scop, fie el atat de vag si de insignifiant ca acela al unei "cariere", de orice natura ar fi ea.

Brunelda este expresia suprema a grotescului la Kafka, numai ca, din pacate, a incerca sa deslusim ce simboluri se ascund de fapt in spatele personajului nu poate fi decat o intreprindere speculativa, si fara mari sanse sa ne lamureasca in vreo masura oarecare. Interesanta e optiunea lui Karl atunci cand, confruntat cu evadarea prin fuga sau eliberarea printr-o munca neplacuta si injositoare, alege a doua varianta. Refuzul evadarii este poate motviul comun al eroilor lui Kafka, iar din punctul meu de vedere, dupa felul in care isi vede izbavirea in munca, Karl se apropie cel mai mult de maimuta din "O dare de seama la academie".

Ultimele doua capitole, separate de corpul principal al romanului, cel putin in editia asta, sunt doua bucati de puzzle aruncate la intamplare peste o imagine mult mai vasta, despre care nu exista nici o alta indicatie. Plasarea lor cronologica in carte e prima provocare, iar primul impuls e considerarea lor ca atare, respectiv ca ultimele doua capitole ale cartii. Cred ca nici n-am gresi prea mult, numai ca lipsesc imense portiuni care ar trebui sa justifice situatiile in care eroii se regasesc dintr-o data, printr-un salt temporar complet necunoscut. Aceste portiuni insa, pot fi regasite azi doar intr-un cimitir din Praga.

"Plecarea Bruneldei" mi se pare ca prezinta finalul unei inlantuiri de evenimente care - daca este intr-adevar aceeasi cu cea imaginata de mine - suna aproape firesc: dupa ce nu mai poate profita de Brunelda, Delamarche o paraseste si il taraste dupa el pe Robinson, care pare a nu avea alta misiune decat de a fi supusul francezului. Karl va ramane sa o ingrijeasca pe Brunelda, care apare aici lipsita de vointa si mult mai neputincioasa fata de aceea pe care Karl a intalnit-o fugind de la Hotelul Occidental. Iar fragmentul, in care Brunelda isi paraseste pentru prima data si in mod exceptional casa, pare a povesti despartirea lui Karl de ea, despartire probabil stabilita de comun acord.

"Teatrul din Oklahoma" ar putea fi plasat oriunde, doar aparitia lui Giacomo - pe care Karl il intalnise la Hotel Occidental - e elementul care muta fragmentul dupa sederea lui Karl la hotel. Si pentru ca dupa fuga de a hotel faptele se inlantuiesc cursiv, pare in regula sa presupunem ca asta e ultimul capitol al cartii. Si chiar daca finalul capitolului nu coincide in nici o masura cu finalul intentionat de Kafka, a-l il interpreta ca pe sfarsitul povestii lui Karl Rossman transforma romanul in cea mai optimista scriere a marelui neinteles al literaturii universale. Ca niciodata, eroul nostru ne paraseste imbratisand un viitor plin de sperante, cu promisiunea unei cariere si a unei vieti implinite, probabil total daca o punem la socoteala si pe Fanny, despre care nu stim decat ca este o prietena a lui Karl pe care acesta abia asteapta sa o reintalneasca la Oklahoma.

Toate semnele de intrebare pe care le ridica scrierile lui Kafka par motive sa il abandonezi cu cele mai diverse sentimente, dar intotdeauna total. Fara indoiala ca si asta se intampla cu multi dintre cititorii lui, dar pentru cei care reusesc sa treaca de barierele propriei logici citind opera lui Kafka, cehul ii intampina cu un stil al scriituri aproape delicios, si cu o lectura care - mai ales daca o raportam la cantitate - imbogateste probabil mai mult decat oricare alta scriere a beletristicii universale.

Si pentru ca Franz Kafka scrie natural, fara sa-si caute sau sa-si slefuiasca fraza (chestie care cred ca se cheama talent), putine citate memorabile se pot extrage din opera lui. In America, eu am gasit unul singur:

"fiecare abuza de puterea pe care o avea pentru a-si ocari inferiorul. Odata deprins cu realitatile, vorbele de acest gen sunau asemenea batailor monotone de ceasornic."

Get Your Wings

Manchester United - Blackburn Rovers 2-0 (Berbatov '55, Rooney '87), Barclays Premiership 2009-2010, Matchday 11, 2009-10-31, Old Trafford, Manchester

Pana la inceputul sezonului comercial, prin febrarie-martie, baietii mari isi ascunt coltii, iar baietii mici trag punct cu punct sa stea cat mai departe de linia rosie.

Big Sam e cu siguranta ingrijorat in legatura cu posibilitatile de exprimare ale echipei sale. Piratii sunt departe de perioada de acum 7-8 ani (pre-big four, daca vreti), cand bagau in sperieti echipele mari, si inca si mai departe de momentul lor de glorie, in 1995, cand au castigat singurul lor titlu de Premier League, profitand de suspendarea de 8 luni a lui Cantona si de fenomenalul instinct de golgeter al lui Alan Shearer. Dar sezonul asta exista cateva nume in josul paginilor cu clasamentul Premier League cu suficient de putine pretentii la a aparea si la anul in acelasi clasament. Cu Portsmouth si Wolves atat de slabe, ramane practic doar un loc retrogradabil, la care Hull e favorita certa. Asadar timp ar fi. Dar pe langa timp, Allardyce are nevoie si de o idee de joc ceva mai valida decat ce se vede acum, si poate si de niste 1-2 fotbalisti macar la fel de buni ca Santa Cruz. McCarthy si Di Santo nu par sa functioneze, iar sezonul urmator s-ar putea sa fi mult mai dur.

Meciul asta a inceput intr-o atmosfera complet lipsita de glamour, cu o vizibila lipsa de chef de fotbal din partea ambelor echipe. Si multa vreme nu s-a intamplat mare lucru, in afara de o tatonare prelungita a lui United de-a lungul liniei de doua treimi.

Blackburn a avut o semi-ocazie in primele 10 minute, dar semnalul de inceput de meci a fost dat de Berbatov, dupa mai bine de jumatate de ora de joc. Sut puternic de la 18-20 de metri central, tare si la semi-inaltime, cu ceva probleme pentru Robinson. In afara de o incursiune la care Evra a acazut in careu si niste tentative de patrundere ale lui Rooney, cam asta a fost prima repriza.

A doua a inceput cam la fel, dar s-a incins mult mai repede. Berbatov a dat gol imediat dupa reluare, in urma unei actiuni frumoase si in viteza, din trei pase pe ruta Anderson-Rooney. Gol anulat insa, pentru ca, inainte de a-i trimite lui Berbatov la 4 metri in fata portii goale, Rooney era in off-side cand a primit pasa.

Scorul s-a modificat prima data in minutul 55, si tot Berbatov se face vinovat. Pasa primita de la Valencia, cu spatele la poarta, pe linia careului, central, cu fundas in spate. Executie de mare rafinament a bulgarului, care a preluat cu stangul, apoi a sutat din intoarcere, atat de puternic si de precis incat Robinson n-a avut prea multe sanse.

La 1-0, toata lumea parea impacata cu situatia. Singur Foster se gandea ca trebuie sa fie blestemat in vreun fel pentru ca iata, de cum a intrat, van der Sar are o gramada de timp sa se plictiseasca in poarta. Si asta in conditiile in care fundasii centrali au fost Brown-Evans, niciunul titular de drept.

Odata cu trecerea timpului, a fost totusi nevoie si de van der Sar in vreo 3 randuri, iar Benny McCarthy chiar a reusit sa bage mingea in poarta, dupa un off-side insa.

Obertan a primit aproximativ jumatate de ora de joc la debutul lui in Premier League, si a alternat cu rigurozitate miscarile pe teren extraordinare cu finalizarile catastrofale. Cel putin 3 ocazii absolut monumentale a ratat Obertan, dar sper ca o sa treaca relativ repede peste momentele astea, pentru ca are stofa de mare fotbalist. Iar Old Trafford are nevoie de un alt francez legendar. In tot cazul, Nani nu avea dreptate sa fie atat de suparat cand a fost inlocuit cu Obertan. Chiar fara rezultate, jocul francezului a fost mult peste ceea ce obisnuieste sa arate Nani, iar momentele de gratie ale portughezului sunt suficient de rare incat sa le putem spune exceptii.

Tot in situatia asta e si Anderson care, desi astazi a jucat bine si pare sa fi crescut in joc, e inca departe de ce se astepta de la el, si sufera de o acuta lipsa de incredere in sine. Am vazut asta azi cand, ramas liber in pozitie ideala (15 metri, central), a preferat sa paseze in lateral in loc sa traga. E o diferenta uriasa din punctul asta de vedere intre el si Berbatov, cam la fel de mare ca cea in sens invers daca ii comparam la viteza, numar de sprinturi si kilometri alergati.

Owen a intrat si el in locul lui Berbatov, si a avut suficient timp sa rateze o ocazie mare, sutand in pamant si dincolo de coltul lung o minge impinsa perfect de Valencia, la 10 metri lateral dreapta. Daca e de acord cu cele 10-15 goluri pe care Ferguson i le-a trasat ca obiectiv, Owen ar face bine sa inceapa sa inscrie. Performantele lui de pana acum n-arate prea convingator.

Rooney, care cauta sa-si regaseasca forma dupa ce o accidentare l-a tinut o vreme pe tusa, a reusit sa inchida tabela cu cateva minute inainte de final. Pasa pe pozitie viitoare de la Anderson, sprint puternic din spate si "Pele alb" l-a executat elegant pe Robinson, aruncand mingea in spate, la coltul lung.

Inca doi remarcati in meciul de azi: primul e Luis Antonio Valencia, jucator privit cu neincredere la venirea pe Old Trafford, si pentru ca trebuia, cel putin in ochii suporterilor, sa-l inlocuiasca pe cel mai bun fotbalist din lume, dar si pentru ca performantele lui de la inceputul sezonului nu promiteau mare lucru. Hondurianul e insa pe o panta ascendenta, iar jocul lui a capatat multa consistenta in ultima vreme. Doua goluri in ultimele 4 meciuri, o atitudine tot mai buna pe teren, forta, viteza si varsta, plus o crestere vizibila in consistenta, sunt datele care l-au transformat pe Valencia in titularul postului de aripa dreapta. Sper ca peste inca niste etape Obertan sa-si intre si el in ritm, iar United sa aiba in sfarsit doua aripi solide, in stare sa scoata adversari din joc si sa arunce mingi periculoase in careu. Giggs si Scholes isi merita pe deplin odihna, si la varsta lor ar trebui sa apara doar ca guest star-uri, nu ca solutii de rezolvat meciuri.

Al doilea remarcat e publicul de pe Old Trafford, care a crescut si el mult in decibeli fata de acum 3-4 sezoane. Probabil ca si rezultatele, dar si politica clubului de apropiere a fanilor au contributia lor la asta. Goes by the name a rasunat continuu aproape jumatate de repriza, iar Glory, Glory Man United cantat de 75 de mii de oameni nu reprezinta in nici un caz cel mai bun fel de a intra pe teren. Decat daca esti Manchester United.

Pentru panoul de onoare mai avem un moment care mi se pare pretios si prin continut, si prin frecventa: Berbatov masandu-i piciorul lui Samba, cazut, ca sa-l scape de carcei. Un gest simplu, sincer si natural, care te face sa realizezi ca dincolo de bani, de trofee si de scor, cei 22 de barbati de pe teren au niste valori pe care le-am vrea universale: respect, competitivitate, fair-play. Uneori chiar nu conteaza ce tricou porti.

2-0 deci, si tot doua puncte in spatele lui Chelsea, pe care United ii va infrunta saptamana viitoare, intr-un meci care ne va da un pot bun legat de campioana de anul asta. Blackburn ramane pa 17 dar, repet, fara motive serioase de ingrijorare. Sa vedem cat de priceput e domnul Ancelotti.

South Stream

Richard Bona/Eliane Elias, Masters of Jazz 2009, 23 octombrie, Sala Palatului, Bucuresti


Festivalul Masters of Jazz e abia la a doua editie, dar daca va continua ca pana acum, are toate sansele sa se impuna ca unul din cele mai importante evenimente muzicale ce se intampla pe la noi. Anul trecut am fost sa-l vad pe Nigel Kennedy, care-a cantat A Very Nice Album, si mi-a placut foarte mult. Anul asta as fi vrut sa ajung la Chick Corea, dar Fortele mi-au rezervat loc doar la prima seara, de vineri.

Atmosfera de la Sala Palatului mi-a devenit draga in timp, dupa ce multa vreme consideram locul ca fiind unul comunist prin aspect si istorie si nepotrivit concertelor datorita cvasi-obligativitatii de a vedea concertele de pe scaun. Acum insa avem o istorie comuna, iar atmosfera pe care o regasesc de fiecare data cand intru mi-a devenit familiara si placuta. Foiala, vedetele, fitele, dar mai ales perspectiva concertului ce sta sa inceapa, le simt pe toate ca pe o regasire.

Asa a fost si acum, si as putea sa vorbesc despre asta mult mai mult decat despre oamenii pe care i-am vazut performand. Despre ei o sa ma rezum la cateva vagi generalitati, pentru ca nu sunt nici mare consumator si nici prea educat in ce priveste arta lor. Si Richard Bona, si Eliane Elias canta jazz, dar asta e la fel de vag cu a spune ca si Bryan Adams si Napalm Death canta rock, iar muzica lor este la fel de departe una de alta cum este Camerunul de Brazilia. Exotismul locurilor de provenienta ale artistilor a dat serii un parfum mai degraba de world music decat de jazz, ceea ce a fost pana la urma destul de bine.

Richard Bona a urcat primul pe scena, insotit de o trupa de backing din 5 oameni: chitaristul din Guadeloupe, suflatorii din Colorado si New York, tobosarul din Florida si claparul olandez, oameni de coloraturi si proveniente diverse, dar care au convers spre rezonante ale locurilor natale ale lui Bona, care a incercat sa reinvie pe bass ritmurile pe care le-a invatat in copilarie pe balafon. Muzica lor a fost fidela trasaturilor muzicii africane traditionale: mult ritm, foarte dansabila, veselie mistica, percutii vivace, versuri neinteligibile si continut saracacios. Iar Bona a stiut sa-si imbrace recitalul cu cateva momente delicioase: atunci cand a facut publicul sa cante intr-un idiom african, sau atunci cand - din acelasi loc in care Ceausescu trasa tarii drumul spre comunism - a spus ca Romania s-a schimbat mult in bine in ultimii 20 de ani, dar ca mai avem pana sa ajungem sa avem politisti care se drogheaza pe strada, ca in Olanda. De reprosat, i-as reprosa lui Bona ca a tinut sa fie foarte public cand si-a criticat inginerii de sunet si ca nu s-a intors pentru bis.

Doamna Eliane Elias a avut o trupa ceva mai restransa: doar un contrabas electric, o chitara si tobele in afara de pianul de la care se exprima ea. Si ne-a traversat Atlanticul, plimbandu-ne apoi intre cele doua Americi: de Nord, odata cu evolutia jazzului din muzica clasica altoita pe muzica neagra(Gershwin), si a nasterii bossa nova, din altoirea jazzului cu samba braziliana, in anii '50. Dupa Elias, Desafinado a lui Antonio Carlos Jobim - pe care a cantat-o "in versiune extinsa" - este certificatul de nastere al bossa nova. Concertul a fost o incursiune mai degraba istorica decat muzicala in stilul bossa nova, pentru ca toate piesele celebre cantate au cunoscut, pe parcursul istoriei lor, si interpretari mult mai bune. Dar fara concertul asta, n-as fi aflat de Falsa Baiana, sau de povestea lui Desafinado cu care Stan Getz aproape ma face sa plang. Doamna Elias a stiut sa treaca cu gratie peste imensele bube tehnice de care s-a lovit in timpul concertului (cum ar fi momentul in care au picat toate luminile, lasand sala in bezna), si a transmis multa caldura cu vocea ei de profesoara, cu accentul portughez si cu sfiala de debutanta. In plus, a bisat cu The Girl from Ipanema, alta piesa legendara, pe care insa a ales dupa parerea mea gresit sa o cante si in engleza.

Si asta a fost pentru mine Masters of Jazz 2009, un eveniment la care-as fi vrut sa fiu martor in fiecare din cele 3 seri, si care cred c-ar fi ceva mai popular daca preturile biletelor ar fi doar putin mai rezonabile. Vineri, sala a fost doar pe jumatate plina.

Si pe final, uite melodia cu care am ramas, in cea mai buna interpretare pe care am gasit-o pe youtube:

Friendly Fire

Manchester United - Sunderland 2-2 (Berbatov '51, A. Ferdinand o.g. '90 - Bent '7, Jones '60) Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 8, Old Trafford, Manchester, 2009-10-03

Desi era dispus sa mearga taras de la Norwich la Manchester pentru sansa de a juca pentru United in 1987, si desi probabil ca inca ar fi dispus sa vina taras de la Sunderland la Manchester pentru a antrena pe Old Trafford, Steve Bruce si-a respectat blazonul de englez pur, si i-a facut viata grea lui Ferguson in aceasta seara.

La o prima vedere, un meci intre United si Sunderland, mai ales pe Old Trafford, miroase de la o posta a amical. Steve Bruce, Kieran Richardson, Frazier Campbell sau Antoine Ferdinand sunt suficiente motive. Numai ca e posibil ca fostul capitan al diavolilor sa nu stie exact ce inseamna "amical". Ca si acum doua sezoane, cand antrena o Wigan fara griji si fara sperante si i-a facut pe diavoli sa munceasca serios in ultima etapa ca sa castige un meci care insemna titlul, nici acum Bruce nu a aratat in nici un fel ca ar avea vreo afinitate cu o United aflata intr-un galop periculos spre al patrulea titlu, istoric. Periculos pentru ca, la viteza cu care leaga victoriile, e foarte usor sa se impiedice de un meci asa de adormitor cum este acela cu Sunderland acasa. In fata unei echipe fara un obiectiv prea clar (desi e evident ca pisicile or sa se bata pentru Europa sezonul asta), jucatorii lui Manchester United au considerat cele 3 puncte castigate dinainte si au abordat meciul intr-o maniera inacceptabil de indolenta. Dupa infrangerea de la Burnley, cele 2 puncte pierdute azi nu pica deloc bine si, la cat de lansat au plecat Chelsea, ar putea avea consecinte extrem de neplacute la finish, in mai.

Evident, nu e numai vina diavolilor. Sunderland e un club condus foarte bine, are un lot decent si odata cu venirea lui Bruce a devenit si o echipa foarte bine organizata. Vor fi un adversar incomod pentru tote echipele cu pretentii sezonul asta. In plus, au si cel mai bun cuplu de atac din Premier League. Darren Bent si Kenwyne Jones au fiecare calitatile care sa-i faca atacanti buni. Sunt puternici, rapizi si tehnici, si in plus, se gasesc foarte bine unul pe altul pe teren. Rezulta o combinatie incendiara, combinatie care a dus la primul gol al lui Sunderland de azi, dupa doar 7 minute de joc. Pasa de la Jones, iar Bent a tras din intoarcere, de la vreo 25 de metri, suparator de bine fata de pozitia incomoda pe care o avea. Mingea i-a pacalit pe Evans si Foster si a intrat in poarta pe la radacina barei din dreapta portarului.

Usor buimaciti de golul rapid, United au inceput sa preseze si pe masura ce repriza trecea, au aplecat terenul tot mai mult spre poarta lui Craig Gordon. Cea mai mare parte din prima repriza s-a jucat in jumatatea oaspetilor, ca si cum cealalta jumatate era ori proaspat vopsita, ori protejata dintr-un motiv sau altul. Dar dominarea asta teritoriala nu s-a reflectat in nimic, nici macar in numar de ocazii, pentru ca ocazii nu prea au fost. In tot timpul asta, United a resimtit din nou, mai dureros decat la Istanbul sau pe Turf Moor, lipsa unui mijlocas de creatie, imaginativ si tehnic, care sa lege pasele in zona 20-40 de metri de poarta adversa. Si din cauza ca a inceput meciul in formula 4-3-3, si din cauza ca Nani inca e departe de valoarea la care se asteapta cam de multicel sa ajunga, dar in principal din cauza ca principalul mijlocas de creatie al lui United joaca acum intr-un tricou alb, vreo 1500 de kilometri mai la sud.

Tot restul reprizei, Sunderland a avut o treaba relativ usoara, constand in principal din a respinge pase lungi, centrari la prima bara si cateva razlete suturi de la distanta. Si-a facut-o atat de bine incat, dupa ceva mai mult de jumatate de ora de joc, pe Old Trafford se auzeazu Ole-uri la pasele prelungite ale oaspetilor, prin care acestia incercau sa mentina o posesie cat mai buna. Era de asteptat ca Ferguson sa schimbe ceva la pauza, iar in lipsa a ceva mai bun schimbarea s-a numit Anderson. Ceva mai rapid si mai tehnic decat Scholes, pe care l-a inlocuit, brazilianul a avut un oarecare impact, dar mai putin spectaculos decat ar fi fost nevoie. United a avut o ocazie mare dupa vreo 3 minute de la reluare, cand Rooney s-a trezit cu mingea la picior la 16 metri de o poarta goala, dar a intarziat sutul suficient pentru ca Ferdinand cel mic sa respinga.

Egalarea a venit vreo doua minute mai tarziu, dupa o faza tipica Berbatov. O executie valorand cat o opera de arta, dar o faza cu o curgere mai lenta decat Nilul la Aswan. O minge sutata Nani, respinsa pana la O'Shea si recentrata de irlandez a fost trimisa in poarta de bulgar cu o foarfeca de manual. Surprinzatoare, inalta si bine plasata, executia bulgarului parea sa aduca nu numai egalarea, dar si izbavirea, si toata lumea astepta de acum golul doi. Care a venit in mai putin de 10 minute, dar nu in poarta in care trebuia.

Kenwyne Jones a urmarit o centrare fara speranta si a profitat de nehotararea cu care Ben Foster a atacat mingea ca sa se inalte peste portarul diavolilor si sa trimita in poarta de pe linia de 6 metri. Personal mi s-a parut fault la portar, pentru ca Foster a fost daramat in suprafata de protectie, dar pentru ca nici arbitrul, nici comentatorii si nici jucatorii lui United n-au zis nimic, e posibil sa nu fi fost.

Pentru ca nu mai urma nici o pauza, Ferguson a trebuit sa improvizeze din mers, dar cand cel mai bun lucru pe care-l ai la dispozitie in materie de creativitate se cheama Valencia, e destul de greu sa aduci vreun plus semnificativ. As zice ca nu atat intrarile lui Valencia si Carrick, cat tactica pisicilor negre de a se retrage treptat dupa 2-1 a facut ca United sa aiba ocazii ceva mai multe si mai clare in repriza a doua. Rooney a sutat la cativa centimetri de bara, la firul ierbii, Welbeck a aruncat si el un sut bun din intoarcere, putin peste transversala, iar Carrick a incercat poarta de cateva ori. mai mult decat atat, Anderson a fost busculat in careu la o faza care a ridicat oarece semne de intrebare, si pe Ferguson de pe scaun. Iar acesta a ridicat si el vocea la arbitrul de rezerva, cerand un penalty care, poate mai punand 5% la cele 5 procente pentru gazde, s-ar fi putut da.

N-a fost cazul, dar tot arbitrul de rezerva le-a amintit diavolilor ca se termina meciul si ca sunt condusi atunci cand a aratat cele 4 minute de prelungire. A fost nevoie de doar jumatate pentru egalare, dupa un munte de cornere la poarta lui Gordon. Sut Evra de la 13-14 metri, respins complet nefericit de Antoine Ferdinand, probabil ca sa-i faca uitate toate interventiile bune pe care le-a avut in meci. 2-2 si doua minute ramase, dar muntele de cornere care-a urmat n-a mai fost suficient pentru inca un gol, desi prima faza de dupa golul lui Evra a fost foarte periculoasa, mingea ricosand dintr-un cap in altul la cativa metri de poarta lui Sunderland, mai ceva ca la flipper.

A fost respinsa insa, iar Stevie Bruce umfla jumatate de jackpot odata cu punctul obtinut azi pe Old Trafford. Punct la care e posibil sa nu se fi asteptat, dar pe care il merita cu siguranta. Iar United face un al doilea pas gresit, care se poate dovedi un lux nepermis in sezonul asta de Premier League. Speram intr-o victorie a lui Liverpool pe Stamford maine, victorie care i-ar arunca pe locul doi, la egalitate de puncte cu Chelsea, si ar imparti la 3 tensiunea de la varful clasamentului. In tot timpul asta, City - desi are un meci greu impotriva lui Villa la Birmingham - poate trece pe primul loc cu doua puncte avans daca isi castiga cele doua meciuri pe care le are de jucat. Iar clasamentul incepe sa capete o forma din ce in ce mai solida.

We've seen better comebacks

Tottenham Hotspurs - Manchester United 1-3 (Defoe '1 - Giggs '25, Anderson '41, Rooney '78), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 5, 2009-09-12, White Hart Lane, London

Premier League e la un sezon de rascruce, un sezon in care puterile se schimba, si probabil ultimul sezon in care vom mai fi bombardati cu sintagma Big Four. Pentru ca, in timp ce unii ii vad pe Arsenal sau Liverpool in afara locurilor de Champions League, altii le va candidate la titlu. Villa sau Everton bat in continuare la usa, in timp ce, usor-usor, City sau Tottenham s-au transformat din candidate la un loc de Champions League in candidate la titlu.

Asa se face ca s-au inmultit derbyurile, si numai astazi am avut doua. City si-a mentinut procentul de 100% si dupa meciul cu Arsenal, care au suferit nu numai o noua infrangere, dar si o noua umilinta la revenirea in Manchester. Adebayor nu numai ca a jucat fantastic, castigand aproape toate duelurile la minge si chinuindu-si serios fostii colegi, dar a si dat un gol, ocazie sa-si arunce toate frustrarile cu care a plecat de pe Emirates inapoi spre o galerie a tunarilor care si-a injurat fostul idol. Personal, nu mi se pare in regula felul in care Adebayor a cautat razbunare impotriva echipei care l-a facut mare fotbalist, dar nici felul in care clubul l-a tratat, iar faptul ca astfel de momente sunt dese in fotbal nu le face mai putin regretabile.

Meciul vedeta al serii a fost insa cel de pe White Hart Lane, unde Spurs luptau si ei sa-si mentina seria de victorii pe linie in acest sezon, dupa ce si Chelsea a reusit in extremis sa fure doua puncte de pe Britannia, printr-un gol al lui Malouda venit dupa vreo 99 de minute de joc. Adversari, campioana en-titre, scuturata serios in debutul asta de sezon de o infrangere la nou-promovata Burnley, si o victorie neconvingatoare cu Arsenal, etapa trecuta.

Impotriva unei echipe tehnice, rapide si cu un joc lateral naucitor, principala sursa de titulari a nationalei Angliei, Ferguson a scos de la naftalina artileria grea. Scholes si Giggs au fost titularizati, Fletcher a fost trecut in banda, iar Anderson i-a luat aproape inexplicabil locul lui Carrick in mijlocul terenului. Cu doua aripi foarte dubioase (Giggs si Fletcher), intentia lui Ferguson a fost destul de transparenta: Evra si O'Shea aruncati la lei (Lennon si Assou-Ekoto), in timp ce gurile de foc ar trebui sa asedieze frontal defensiva gazdelor, anihiland in acelasi timp triunghiul letal Keane-Defoe-Crouch.

Suna a improvizatie, si a parut ca nu merge cand Defoe a deschis scorul dupa cateva zeci de secunde, cu o foarfeca de manual, o bijuterie de executie care o sa intre probabil in majoritatea colajelor din sezonul asta. Micutul atacant englez isi continua astfel forma excelenta, si urca pa primul loc in topul golgeterilor, cu 5 din 5. Desi a parut injectie de moral si mana cereasca pentru oamenii lui Redknapp, golul asta a fost doar diavolul deghizat, pentru ca se va transforma usor-usor in golul de onoare.

Crouch a mai avut si el un sut la poarta dupa cateva minute, si per ansamblu, debutul furtunos de meci a fost al gazdelor. De partea cealalta, United s-a incalzit greu, si a inceput sa ameninte poarta abia dupa ce Spurs pierdusera numarul ocaziilor. Berbatov a fost ratangiul de serviciu, dar are si meritul ca a scos lovitura libera din care United a egalat. Giggs, mai exact, aflat la al 20-lea sezon pentru United, si pastrandu-si inca un an reputatia de a fi singurul fotbalist care a marcat in toate sezoanele de Premier League.

Pana la pauza, dominarea lui United a devenit tot mai clara, in timp ce Spurs si-au mai temperat pretentiile. Rooney, Berbatov si Scholes au ratat pe rand incredibil in aceeasi faza, amanand inevitabilul cu vreo 10 minute: United a preluat conducerea si pe tabela cu 5 minute inainte de pauza, cand Scholes a trimis o pasa-bomba in careu, Berbatov a deviat inapoi la 16 metri, de unde Anderson a sutat cu stangul in dreapta portii, reusind primul gol in meci oficial pentru United, dupa 3 sezoane pe Old Trafford.

Repriza a doua nu a fost la fel de strict delimitata in perioade de dominare, dar a fost la fel de echilibrata ca numar de faze de poarta. Spurs au atacat bine si de multe ori hotarat, trecand de vreo doua ori foarte aproape de gol, cu o bara si un sut al lui Crouch respins greu de Foster. Evra a avut mult de furca cu Lennon, iar obisnuitele lui sarje ofensive au fost azi doar sporadice. In centru, Crouch a fost greu de controlat, inaltul atacant englez fiind stapanul aproape necontestat al traficului aerian de pe White Hart Lane. Vidic a trecut de doua ori pe langa eliminare in incercarea de a cuceri aerul, dar n-a avut mai multe sanse decat Luftwaffe in Batalia pentru Anglia.

Eliminat a fost insa Scholes, pentru doua cartonase galbene, ambele in urma unor faulturi dure, dar nici unul dintre ele, nici cumulate, neechivaland cu gestul lui Adebayor de mai mai devreme, cand l-a calcat pe mana pe van Persie si a scapat doar cu galben. Oricum, cu toata cursivitatea si viteza in care s-a jucat meciul, cartonasele galbene au abundat.

Iesirea lui Scholes l-a trimis pe Berbatov pe banca, in timp ce Carrick a intrat sa refaca linia de patru din mijloc. Dar United n-a fost prea afectata de inferioritatea numerica, efortul lui Rooney valorand oricum cel putin dublu indiferent de numarul jucatorilor de pe teren. Daca Crouch, Lennon si mai tarziu si Kranjcar au dat serioase batai de cap fundasilor lui United, Rooney a fost intruparea diavolului pentru Ledley King si Bassong. In 3 ocazii Rooney s-a distrat cu cei doi fundasi si a trimis spre poarta mingi cu probleme pentru Cudicini. Mari probleme chiar, in special la al doilea sut, care-a si intrat in poarta, pecetluind soarta meciului.

Ferguson spunea, acum doua sezoane, dupa un 1-1 cu Olympique Lyon, ca United joaca cel mai bine atunci cand e confruntata cu o opozitie pe masura. Faptul ca asta a fost cel mai reusit meci al diavolilor de la inceputul sezonului spune multe despre treaba excelenta pe care o face Redknapp la Spurs si despre potentialul londonezilor. Iar faptul ca prima intrerupere a cursivitatii extraordinare a unui meci in care mingea probabil a si obosit de atata alergare neintrerupta a fost prin minutul 30 spune mai multe despre meci decat toate cuvintele mele de mai sus.

Suicidial Tendencies

Manchester United - Arsenal 2-1 (Rooney (pen) '59, Diaby (og) '64 - Arshavin '40), Barclays Premier League 2009-2010, Matchday 4, 2009-08-29, Old Trafford, Manchester

Dupa cum scrie si-n parantezele alea cu litere putine, victorie cam in hacuri pentru United, care-au beneficiat din plin de norocul de-a da peste o echipa care stie ce joaca, dar a uitat de ce.

Pe vremuri - adica inainte ca numele Abramovich sa poata fi bagat in aceeasi propozitie cu "fotbal" - asta chiar era un meci important, de multe ori decisiv sau aproape decisiv pentru stabilirea campioanei. Acum, indiferent daca Arsenal bate pe Old Trafford si ii ia lui United 4 puncte pe sezon (ca anul trecut), exista suficiente Ville, Evertoane, ba chiar Hulluri si Stokeuri care sa faca puctele astea inutile pentru socoteala din mai. Si tot ce-a ramas din confruntarea asta e audienta mare si statisticile aberante, de genul de cate ori l-a batut Wenger pe Ferguson sau invers, care-a pierdut mai tarziu ultimul meci si alte asemenea. Pentru ca asta-i treaba cu statisticile: manuite cu grija, poa' sa puna intr-o lumina buna pe oricine. (Se stie ca Villa a castigat de doua ori mega-trofeul la care Wenger viseaza de mai bine de 10 ani, nu?).

Asa se face ca, in nota obisnuita a ultimelor intalniri directe din campionat, Arsenal a inceput mult mai hotarata, in timp ce United continua sa caute o formula decenta de echipa. Iar cea de ieri a fost departe de a fi decenta. Cu Giggs al doilea varf si Rooney impins, si cu flancurile Nani si Valencia, impresia a fost aceeasi ca si in meciurile trecute: diavolii ajung mult mai greu in fata portii fata de sezonul trecut si, inca si mai ingrijorator, de multe ori cel care are mingea la marginea careului face una-doua atingeri in plus, suficiente pentru a strica ocazia de gol. La plusuri, in schimb, e de apreciat stabilitatea defensivei indiferent de numele sau de numarul absentilor, si modul extraordinar in care United se repliaza, aducand 10 oameni in spatele mingii la cateva secunde dupa ce incheie un atac.

Doar forma slaba a lui O'Shea, din care a rezultat o banda dreapta ca si inexistenta, a facut ca Arshavin sa se distreze in zona aceea de teren, fapt din care a rezultat si potentialul penalty, si golul din faza urmatoare. Mie unul mi s-a parut penalty la intrarea lui Fletcher. Pentru ca nu l-a dat, probabil ca arbitrul a judecat faza in sensul ca Fletcher a luat mingea si l-a pus pe Arshavin in imposibilitatea de a continua faza. Chiar si asa, e tackling cu picioarele inainte, jucatorul a fost daramat, si daca rezultatul ar fi atarnat de faza asta, scandalul ar fi fost imens. Pana la urma, faptul ca Arshavin a dat gol din actiune in faza imediat urmatoare a facut uitat potentialul penalty si a adus lui Arsenal golul pe care, cel putin dupa cum s-a jucat prima repriza, il meritau.
Sutul a fost bun, dar in nici un caz atat de imparabil pe cat a parut initial, iar pe reluare s-a vazut ca Foster a atins mingea, dar n-a stiut cum s-o respinga. Oricum, nu trebuie certat prea tare nici Foster, pentru ca pe langa faza golului, a avut vreo doua interventii, pe fiecare final de repriza, fara de care distributia celor 3 puncte ar fi putut arata altfel.

Arsenal au terminat cu prima repriza cu un avantaj minim, dar se prea poate ca asta sa-i fi incurcat mai mult decat i-a ajutat. Desi au inceput repriza a doua in aceeasi nota, mai bine ca United, scaderea de ritm, asa insignifianta cum a fost, a fost suficienta pentru diavoli. A venit intai faza penaltyului la Rooney - mai evident decat cel la Arshavin, iar transformarea si egalarea situatiei la 1 i-a clatinat serios pe manjii lui Wenger. Bineinteles ca dupa 1-1 ar fi putut sa incerce sa forteze si sa preia din nou conducerea, dar astea sunt situatiile in care conteaza o medie de varsta mai ridicata. Cei care au fortat imediat dupa gol au fost oamenii lui Ferguson, si a durat doar 5 minute pana la momentul in care Wenger a stiut ca a pierdut meciul. Lovitura libera din marginea dreapta a terenului, pe care Giggs a aruncat-o in careu la coltul lung, spre Rooney. Diaby a vazut in ea ocazia perfecta sa se remarce si a reluat din centrul careului, nemarcat, nederanjat, fix in plasa lui Almunia, cu o lovitura de cap lobata aproape perfect. In faza imediat urmatoare, Diaby a trecut de 3 fundasi ai lui United si a fost aproape de a egala. Dar "aproape" asta rezuma pe undeva intreaga esenta a meciurilor de genul asta. "Aproape reusit" nu inseamna in nici un caz "reusit", si diferenta dintre cele doua cuprinde intregul hau dintre esec si succes.

Pana la sfarsitul meciului, cei care au fortat mai mult au fost United, mai interesati se pare de diferente de scor decat de diferente de puncte. Evra a facut ture de maratonist pe partea stanga, exasperandu-l probabil pe Eboue, Vidic s-a luptat nebuneste pentru mingi la 20 de metri de poarta lui Almunia, iar Rooney mi-a smuls cateva lacrimi cand s-a aruncat cu capul inainte ca sa recupereze o minge pe care o urmarea indeaproape si gheata unui adversar. Cel mai aproape de gol a trecut Berbatov, intrat in locul lui Giggs, dar bulgarul a preferat sa se impiedice in minge in fata portarului tunarilor in loc sa incheie definitiv socotelile zilei.

Cele 5 minute de prelungire dictate de Mike Dean (altfel destul de prietenos cu United in meciul asta) au adus o usoara licarire de speranta pentru londonezi, iar la ultima faza de joc van Persie a bagat mingea in poarta, dar dupa un fluier de off-side la Gallas. A fost momentul in care Wenger a intervenit si el in spectacol, protestand la adresa arbitrilor, a adversarilor, si a divinitatii care l-a facut antrenor la o echipa care nu stie sa castige. A fost trimis initial pe banca, apoi in tribune, apoi in alte tribune, si doar sfarsitul meciului la scutit de a alerga cateva ture de teren, pedeapsa pe care imi imaginez ca Mike Dean ar fi dictat-o cu multa placere.

In ansamblul lui, a fost un meci destul de ecilibrat, cu cate o repriza stapanita de fiecare echipa, si cu un joc oarecum mai bun pentru oaspeti. Cei mai buni au profitat din plin de norocul care a tinut cu ei astazi, in timp ce Arsenal ramane cu 6 puncte, cu un Arshavin care nu e in stare sa joace 90 de minute si cu laudele celor care apreciaza mai mult pasele la mijlocul terenului decat capacitatea de a stapani un meci in toate aspectele lui. Iar faptul ca Arsenal este constat laudata pentru jocul lor spectaculos, dar complet ineficient, ca e in stare sa dea 6 goluri pe Goodison Park dar nu e in stare sa apere unul pe Old Trafford, ca nu reuseste sa transforme victoriile in trofee, precum si alte aspecte mai putin fotbalistice legate de echipa lor ma face sa ii aseaman cu acele trupe care isi fac cunoscuta prezenta cu o fraza devenita oarecum clasica: "Copii, a venit circul!"

Living the Nightmare

Wigan Athletic - Manchester United 0-5 (Rooney '56 '65, Berbatov '58, Owen '85, Nani '90), Barclays Premier League 2009-2010 Matchday 3, 22009-08-22, DW Stadium, Wigan

Dupa gustul de pelin de saptamana trecuta, victoria de azi e o licoare dulce, dar servita in pahare de plastic.

Pentru ca tot ce conteaza e rezultatul, e greu sa spui lucruri rele despre o echipa care tocmai a castigat cu 5-0. Dar pentru ca United si-a refuzat singura dreptul sa ne dezamageasca, lucrurile trebuiesc privite dintr-o perspectiva ceva mai larga. Iar daca ne aruncam privirea pana hat departe, spre luna mai a anului viitor, victoria de azi se vede mica, iar perspectiva e destul de cenusie.

Primele doua etape au fost aproape catastrofale pentru ceea ce inseamna Manchester United. Un singur gol dat in 180 de minute, tot atatea primite, si doar jumatate din punctele posibile impotriva a doua nou-promovate, o inlantuire de fapte care o aseza pe United undeva in anonimitatea mijlocului clasamentului, mult in spatele lui new-money Manchester City. Asta n-ar fi inca nimic, dar in meciul cu Burnley am vazut o echipa care nu semana deloc cu ceea ce ar trebui sa fie United. Incapabila sa desfaca o aparare aglomerata, multe pase inapoi, emotivitate si atingeri in plus in fata portii, multe, inadmisibil de multe ezitari defensive, totul incheiat cu un rusinos 0-1 in fata unei nou promovate altfel entuziasta si meritorie, dar net inferioara.

SAF a vazut acelasi meci si, fata de acel "plenty of positives" pe care l-a spus sezonul trecut, cand United a inceput doar cu un egal in fata viitoarei retrogradate Newcastle, discursul din sezonul asta a fost "we were poor". Asa ca e foarte probabil ca aspectele negative de mai sus sa fie in curs de tratament. Razbunarea pe care acelasi Ferguson a promis-o placintarilor insa s-a lasat asteptata destul de mult, si a ajuns la Wigan abia la pauza (e foarte posibil sa se fi ratacit, confuzata si ea de schimbarea numelui si a aspectului lui JJB Stadium pentru a reflecta mai bine personalitatea megalomaniaca a presedintelui clubului).

In prima repriza, United a aratat ca o gaina decapitata. Miscarile erau aceleasi, fuga, bataia din aripi erau acolo, dar lipsea ceva esential: capul, centrul constientei si al coordonarii, partea care defineste, coordoneaza si implineste menirea celorlalte membre. In locul unde trebuia sa fie acel cap nu mai era acum nimic, in afara de o rana sangeranda, imposibil de suplinit de o aripa inca necoapta pentru asa o provocare, si l-am numit aici pe Antonio Valencia. Da, e foarte dureros, dar trebuie sa privim realitatea in fata si sa spunem ca deocamdata (iar acest deocamdata e suprema explozie de optimism de care eu unul sunt in stare) Manchester United resimte din plin plecarea lui Ronaldo. Pentru fanii lui United a vorbi despre asta acum este ca si cum am cere unui om caruia i-a fost recent amputata mana dreapta sa spuna daca isi va putea face treaba la fel de bine ca inainte. Dureros, adica.

Sigur, era individualist, arogant, scandalagiu, nerespectuos, disparea din joc perioade lungi, dar golurile erau bune. Iar dintre cele mai recente, imi amintesc acum lovitura libera de 3 puncte din 2-1 cu Blackburn, cele doua goluri care au cumparat bilete pentru Roma din semifinala cu Arsenal si cele doua din revenirea magnifica de la 0-2 la 5-2 cu Tottenham. Sigur ca mai sunt multe, dar pentru toate ne-am bucurat deja, iar deocamdata nu mai exista inca un Ronaldo la United.

Nani incearca, constient probabil ca se asteapta enorm de la el, si astazi chiar a facut cativa pasi importanti, odata cu golul din lovitura libera la abia a doua incercare. Drumul e insa lung, si devine tot mai greu odata cu apropierea de varf, iar un singur moment e suficient sa strice tot. Deocamdata Nani este, al fel ca si in ultimii doi ani, doar o speranta.

Desigur, Rooney nu mai are nevoie de nici o confirmare, si cele doua goluri ale lui de azi (incidental, primul a insemnat golul cu nr. 100 pentru United) au salvat punctele, la fel ca in meciul cu Birmingham. Numai ca travaliul enorm al lui Rooney trebuie sustinut de un partener pe masura, iar Berbatov nu pare a avea CV-ul potrivit. Sigur, bulgarul e definita elegantei in fotbal, felul aproape erotic in care atinge mingea e absolut incantator, iar golul lui de astazi a fost din nou o bijuterie tehnica. Dar eleganta nu arata bine alaturata travaliului, si fiecare receptie de pasa lunga, demarcare sau sprint pe care trebuie sa le faca Berbatov demonstreaza nefamiliaritatea lui cu cuvinte din familia lexicala a conceptului de viteza.

Owen? Cum zice si becali, la ce poti sa te astepti de la un jucator luat gratis? A avut 3 meciuri la dispozitie pana acum si a demonstrat ca stapaneste bine arta ratarii. Sunt convins ca Owen va ajuta United sezonul asta, dar e o diferenta subtila intre "a ajuta" si "a scoate din cacat". La fel, e clar ca are nevoie de restabilirea increderii in sine si a mentalitatii de invingator, si asta se poate rezolva cu 2-3 goluri. Primul a venit astazi. Daca si urmatoarele or sa ajunga repede, atunci poate Owen e capabil sa umple golul din atacul lui United, macar pana cand Welbeck sau Macheda se vor transforma din niste pusti promitatori in niste marcatori certificati. Si, ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, golul lui Owen a fost spectaculos, aducand chiar aminte de marele fotbalist care a reusit golul turneului la Mondialul din Franta in 1998. Acela chiar era un pusti promitator, pacat ca nu s-a mai auzit nimic de el atata timp.

In schimb, doua mari plusuri in dreptul meciului de azi. In primul rand, Ben Foster, care deja incepe sa se obisnuiasca cu absenta lui van der Sar, si astazi a aratat in sfarsit ca are increderea in el despre care toata lumea credea ca-i lipseste. Vreo patru parade foarte reusite, o lespede grea peste groapa in care s-au ascuns sperantele lui Wigan ca ar putea obtine ceva de la meciul asta. Apoi, pustiul Gibson, un jucator inca necopt, nerafinat, si care deocamdata nu arata prea multe. Are insa o foame de gol nemaintalnita. Chiar daca nu-i ies multe lucruri intr-un meci si chiar daca minutele pe care le prinde in prima echipa sunt destul de putine, curajul si determinarea lui sunt absolut de invidiat. Nu renunta niciodata, iar tupeul cu care ataca poarta de la distanta e incantator. Daca isi pastreaza atitudinea si isi imbunatateste jocul, din mijlocul lui United va rasari o noua vedeta.

O sa termin cu ideea cu care am inceput. Ma bucur de victoria de astazi cu 5-0, in fata unui Wigan care s-a predat repede si care in urmatoarele doua sezoane va avea dificultati in a se mentine in prima liga. Dar ma intereseaza mai mult pozitia din clasament din mai 2010. Asa cum zicea si Ferguson, echipa trebuie sa isi redefineasca stilul dupa plecarea lui Ronaldo. Numai ca ma asteptam ca asta sa se fi intamplat deja. Si se pare ca Ferguson va avea nevoie de multa determinare, inteligenta si o portie mare din acel ingredient secret care transforma antrenorii buni in antrenori legendari. Sper ca mai are suficient si sper ca n-o sa-si spuna ce mi-as spune eu in locul lui: "Sunt prea batran pentru chestia asta!"