Lest we forget

The White Picture - The Hidden World of Women in Combat, Gallery@Oxo, Oxo Tower Wharf, South Bank, London, 25 octobrie - 11 noiembrie 2012

„A-propos, ce e asta?”

„The Poppy? Nu stii ce reprezinta floarea de mac? Nu esti englez?”

„Nu, nu, din Ungaria. Stii Ungaria, nu? E chiar langa Romania.”

„Da, normal ca stiu Ungaria. Floarea de mac e un simbol al Zilei Veteranilor, Remembrance Day, care se sarbatoreste pe 11 noiembrie. E o zi dedicata memoriei victimelor primului razboi mondial.”

Interlocutorii mei erau beti si vopsiti pe fata, se intorceau de la vreo petrecere de Halloween cu ultimul tren de vineri seara. Eu incercam sa citesc, dar mi s-a parut politicos sa ma opresc din citit cand au inceput sa ma interpeleze si sa ma angajez in conversatie. Mi-am amintit cum o data, in autobuzul de noapte, un indian in tricoul nationalei Angliei povestea cat de putin ii place Londra pentru ca aici oamenii ori citesc, ori stau cu castile pe urechi in metrou si nu socializeaza. Eu sunt placut surprins de cat de usor socializeaza necunoscutii in Londra, si hotarat sa fiu unul din cei care zambesc mai mult decat media. In plus, m-am bucurat de oportunitatea de a vorbi despre floarea de mac, the Poppy.

Nu mai tin minte cand am remarcat-o prima data, trebuie sa fie cativa ani buni de atunci. A fost cu siguranta la meciurile de Premier League, cand am vazut ca toata lumea, jucatori, antrenori si arbitrii o poarta in piept timp de vreo 3 etape in toamna. Cred ca au trecut vreo doi ani pana cand m-am interesat ce inseamna, iar dupa ce am aflat de Remembrance Day m-am intrebat daca am vreun drept legitim s-o sarabatoresc, fiind o sarbatoare specifica Commonwealthului. Apoi mi-am amintit de decoratiile pe care Alexandru Bacica, stra-stra-bunicul meu, le-a castigat ca artilerist in primul razboi mondial si cu care ne jucam cand eram copii. Si am incarcat simbolul florii de mac cu amintirea lui, cel mai respectat om din familia mea. Voiam de cativa ani sa port o floare de mac in piept la inceput de noiembrie, iar ieri – prima zi in care am purtat una – m-am simtit tare madru de ea.

Am trecut intamplator pe langa OXO Tower pe South Bank si am vazut posterul expozitiei The White Picture. Alison Baskerville a fost in Afghanistan si a fotografiat 3 femei ofiter din armata britanica, facand parte din asa-numitul corp al FEO (Female Engagement Officer). FEO-s au, din cate am inteles, misiunea de a stabili legaturi de incredere cu localnicii, de a sonda opiniile si intentiile lor si de a incerca sa ii convinga sa colaboreze pentru atingerea obiectivelor comune. Trebuie sa fie femei pentru ca o parte importanta din munca lor se leaga de femei si drepturile lor, iar societatea extrem de conservatoarea din Afghanistanul rural nu permite apropierea barbatilor straini de femeile afghane.

Asadar, femeile astea trebuie sa fie lingvisti, sociologi, psihologi, soldati si lideri de opinie in acelasi timp in zona de razboi pe teritoriu strain, in mijlocul unei populatii necunoscute si ostile. Citind povestea lor, spusa fotografie cu fotografie, dar si de explicatiile anexate, am avut din nou sentimentul ala ciudat pe care l-am simtit de catev ori de cand sunt aici, la sarbatorile importante. Un soi de mandrie patriotica, complet nejustificata fiind vorba de armata britanica si de simboluri britanice.

Fotografiile care descriu conditiile de trai din unitatile militare din Afghanistan nu m-au impresionat peste masura, probabil datorita celor 3 ani de liceu petrecuti in conditii mult mai dificile. Noi nu aveam in liceu nici lounge cu fotolii, nici televizoare cu ecran plat pe care sa ne uitam la Downtown Abbey. Daca aveam noroc, puteam sa stam pe banci de lemn sa vedem meciurile Stelei din Champions League la un televizor alb-negru cu antena de camera si receptie aproximativa.

Dar nu erau nici conditii de razboi, nici teritoriu inamic si nici riscuri de explozii capcana. Nu trebuia sa scriem o scrisoare care sa fie livrata familiei in cazul mortii in misiune, ca fetele astea. Si mai ales, nu trebuia sa mergem in mijlocul unor comunitati a caror limba si obiceiuri nu le cunosteam si sa ii convingem sa se lase de traditiile lor si sa isi lase femeile sa mearga la scoala.

Parte din fotografii, aici.

Cum va place

Shakespeare - Staging the World, British Museum, London, 19 iulie - 25 noiembrie 2012

Mi-am imaginat gresit ca expozitia de la British Museum e una despre Shakespeare. Expozitia de la British Museum e una despre lumea lui Shakespeare, despre ce s-a vazut prin ochii care au filtrat cotidianul si l-au transformat in cele mai faimoase puneri in scena pe care le cunoastem. Alaturi de o intreaga armata de critici care s-au perindat prin ultimele 4 secole de istorie, expozitia exploreaza si ea felul in care realitatile istorice cu care se confrunta Anglia si lumea la jumatatea secolului 16 trec prin filtrul interior al bardului din Stratford si devin o piesa in piesa, puneri in scena care miniaturizeaza marea punere in scena in care ne desfasuram cu totii. Lumea e o scena...

Si cum e, atunci, aceasta lume a lui Shakespeare? Cum arata Anglia Tudorilor si-a Stuartilor? Cum erau oamenii, cum mergea istoria? Ei bine, oamenii nu erau nici mai buni nici mai rai ca cei de acum sau dintotdeauna, lumea si istoria isi vedeau netulburate de curgerile lor de nepatruns. Anglia se bucura de linistea pe care le-o daduse batalia de la Agincourt si sfarsitul razboiului de 30 de ani si, condusa de un rege-bufon narcisist se pregatea fara sa stie de noile razboaie navale impotriva noii puteri in ascensiune, Spania. Shakespeare a povestit saracimii londoneze despre cum a ajuns tara lor o putere europeana la aproape 200 de ani dupa eveniment, in Henry V.

Venita pe tron cu unica sarcina de a intari si extinde gloria Albionului, Elisabeta I a dat drumul aventurii coloniale a Angliei care avea sa se materializeze in cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut pamantul, doua secole mai tarziu. Sir Francis Drake, Sir Walter Raleigh si alti amirali-aventurieri au descoperit teritorii noi locuite de oameni noi care le-au schimbat perspectiva despre propria lor lume. Nerabdator sa explice publicului lui cum e treaba cu lumea noua, Shakespeare si-a aruncat si el eroii pe o insula necunoscuta in Furtuna.

Londra devenea o metropola importanta, un centru comercial si politic prin care incepeau sa se perinde, la fel ca pe o scena, tot soiul de personaje, care de care mai exotice, iar Shakespeare s-a grabit sa urce cateva dintre ele si pe scena lui, asa ca a scris Othello si Negustorul din Venetia. Iar pe cei care se intrebau cum o fi prin alte parti ale lumii, Shakespeare i-a plimbat din Scotia (Macbeth) pana in Danemarca (Hamlet) si-apoi pana hat, in Verona (Romeo si Julieta). Iar cand cenzura oficiala sau cea semiimpusa de ratiuni economice il impiedica sa spuna povestile pe care toata lumea voia sa le auda, Shakespeare dadea eroilor lui masti ale unor eroi ai antichitatii. Antoniu si Cleopatra, Coriolanus, Julius Caesar, toate au mesaje politice de un fel sau altul.

Dar Shakespeare n-a fost vreun soi de gazetar, n-a incercat in nici un moment sa oglindeasca lumea lui pe scenele din sudul Tamisei. El a fost intotdeauna un entertainer, inca unul dintre cei mai comerciali, preocupat sa dea publicului ce e pe gustul lui, preocupat sa aiba intotdeauna sala plina. Oamenii vor comedie? Imblanzirea scorpiei! Au chef de-o tragedie sangeroasa? Titus Andronicus! Ar prefera o drama istorica? Richard al III-lea! Ceva mai clasic? Trollius si Cresida! Avea de toate pentru toate gusturile in pana lui actorul din Stratford si reusea sa-i fascineze pe toti. Studiile lui de marketing le rivalizeaza cu brio pe cele moderne si, fara studii de psihologie, Shakespeare intelegea intuitiv ca e important sa-ti cunosti clientii. Iar el si-i cunostea regizand mici scenete prin tavernele aglomerate de peste London Bridge, si obtinea un feed-back cat se poate de direct, reactia multimii hotarand astfel soarta eroilor care urmau sa urce pe scena. Iar daca un astfel de talent comercial e dublat de abilitatile PR-istice cu care a reusit sa castige simpatia lui Henry, Earl of Southampton, a Elisabetei si a lui Iacob I si mai ales, de talentul neegalat de a pune inca tanara limba engleza in forme atat de inedite si atat de fascinante, e aproape explicabil cum de s-a ajuns ca numele lui sa fie scris cu cele mai mari litere in istoria teatrului.

Mi-au placut cateva dintre artefactele pe care le-am vazut la expozitie. Mi-a placut tare mult lampa lui Guy Fawkes, sabia de Toledo sau briosa lui Robert the Bruce. Dar toate obiectele si felul in care sunt aranjate sunt ferestre interesante spre felul in care arata si in care gandea lumea anglofona in secolele 15-17.

Si am aflat cu surprindere ca Iacob I, primul Stuart, a fost protestant si ca Guy Fawkes a fost catolic. O alta interpretare gresita a lui Guy, saracul, si o mare intrebare despre cum se face, in cazul asta, ca Charles al II-lea a ajuns sa fie catolic. E clar ca trebuie sa mai citesc, e mult mai mult context in scurta dinastie a Stuartilor decat se pare ca stiu. Cat despre Guy Fawkes... Guy Fawkes a patit-o urat. Torturat, apoi spanzurat si decapitat in public, capul i-a fost atarnat intr-o tepusa pe London Bridge. Inima a fost scoasa s-o vada multimea, iar ce-a mai ramas din corp a fost fiarta, probabil sa se conserve mai bine dupa ce aveau s-o cioparteasca in 4 bucati pe care sa le trimita in cele 4 puncte cardinale. Stiu, pentru c-am vazut pozele intr-un ziar din 1605. 15:05

Install C:?

Yayoi Kusama, Tate Modern, London, 9 februarie - 5 iunie 2012

M-am cam ferit de Tate Modern pentru ca am oarecare prejudecati in ce priveste artele plastice moderne. Mi se pare ca e cam mare accentul pus pe forma si se uita cam des de continut, ca de multe ori se cauta originalitatea cu orice pret – chiar si cu pretul vreunui sens al creatiei, ca se fuge prea nejustificat de tare de formele clasice si de inteligibilitatea neofitului. Ca este, pe scurt, decuplata de publicul larg, ca devine o chestie experimentala, accesibila doar specialistilor care au astfel posibilitatea sa ne indoape cu tot felul de gogosi in numele artei. Ma cam frig degetele sa-l aduc aici in discutie pe Traian cu Cateaua de la Muzeul de Istorie, dar povestea asta nu e despre el.

Povestea asta este despre Yayoi Kusama si expozitia ei de la Tate Modern, la doi pasi de Globe, unde inca se pune in scena Shakespeare cu aceeasi frenezie de acum 400 de ani. Nu stiu unde va fi Yayoi Kusama peste 400 de ani, dar astazi Tate o prezinta ca fiind cea mai cunoscuta artista din Japonia. As face un argument impotriva acestei afirmatii cu Yoko Ono, dar exista un argument si impotriva afirmatiei ca Yoko Ono ar fi artista sau ca ar avea vreun talent notabil. Tot prejudecati.

Presupunand deci ca n-o sa simt nici un fel de katharsis am incercat sa ma bucur de povestea artistei, spusa in foileton pe cate un perete al fiecarei incaperi din expozitie. In punctul asta, merita spus ca din punct de vedere curatorial expozitia mi s-a parut excelent prezentata.

Asadar, Yayoi Kusama s-a nascut in Japonia anului 1929 intr-o familie bogata de clasa medie si a inceput sa deseneze in copilarie, ajungand sa aiba primele expozitii in anii `50. Interpretand desenele ei de tinerete in cheie istorica, tinand cont de transformarile dramatice prin care a trecut Japonia in deceniul 5, lucrurile au sens si am reusit sa-i inteleg framatarea artistica, felul in care – tipic pentru culturile extrem orientale – razboiul sau moarte sunt abstractizate in desenele lui YK. Dar chiar si asa, valoarea lor mi s-a parut cel putin discutabila.

Urmeaza insa perioada americana, incepand cu sfarsitul anilor `50. YK ajunge in America si se lupta sa se implineasca artistic acolo. Desi impresia mea e ca implinirea a venit mai degraba gratie anturajului decat continutului artistic, se vede o transformare in abordarea artistica. Seria Infinity Net reprezinta, intr-adevar, o adunatura de panze pictate obsesiv cu picatele albastre si curbe albe, dar expuse in felul in care erau, umpland o intreaga camera cu acei solzi dubiosi si cu variatiile de nuanta sau de acumulare de material aparent fara vreun sens, primesti, ca spectator, o anumita senzatie. In functie de timpul pe care esti dispus sa i-l aloci, aceasta senzatie merita o investigatie mai profunda, dar asta e o calatorie intotdeauna interioara, si tocmai in acest spatiu al subiectivului se pot insinua criticii pentru a ne vinde parerile si interesele lor ca fiind ale noastre.

Inaintand cronologic, senzatiile primite de la exponate si de la felul in care sunt aranjate cresc in intensitate pana la Infinity Mirrored Room, o camera plina cu oglinzi si luminata doar de o multime de beculete de putere mica, variind in intensitate si culoare. Asta, si alte cateva camere mi-au atras atentia asupra unei forme artistice cu care am mai intrat in contact la Wicked, dar de a carei existenta nu-mi dadusem inca seama cu prea multa claritate: instalatiile. Este posibil, mai ales folosind tehnologia, sa creezi o forma de arta la intersectia dintre spectacol si arta plastica. Mai mult inca, se pare ca aceasta forma de arta e exploatata si are un public al ei la ora asta, dar este inca o nisa si doar istoria o sa decida daca o sa devina vreodata arta de consum sau nu.

Mare parte din ce expune Kusama este inspirat din acea libertate prost inteleasa a anilor `60, din miscarea hippie cu excesele ei, din abuzul de droguri ciudate si de sex. Numai ca lucrurile astea au devenit acum accesibile si de larg consum, ceea ce face ca si genul de creatii care au facut-o pe Kusama celebra sa fie la indemana oricui. 01:36

War Addict

Shaped by War: Photographs by Don McCullin, Imperial War Museum London, 7 octombrie 2011 - 15 aprilie 2012

Cand il juca pe Arhanghelul Mihail, John Travolta voia sa se abat de la drum sa vada tot felul de chestii ciudate: cea mai mare tigaie din lume, cel mai mare ghem de ata din lume si alte asemenea. Lucruri total irelevante, nu? Dar cel mai inalt munte din lume? Cea mai inalta statuie din lume? Cel mai inalt om din lume? Astea or fi mai relevante? Depinde probabil cine si pe cine intreaba. Totusi, si daca as vedea cea mai mare tigaie din lume, tot m-ar incerca sentimentul ala de inaltare cathartica si de uimire in fata frumusetii lumii din care ma tot hranesc de la o vreme incoace. M-as simti mai bine daca cineva mi-ar spune „Uite, asta e cel mai mare ghem de ata din lume!” S-ar chema ca am vazut ceva extraordinar.

Pe scara asta, cam ce importanta o avea cel mai celebru fotograf de razboi din lume? Cam cat de celebru e, cam cat de relevant si cam cate lume stie de el? Probabil ca „nu foarte mult” e raspunsul la toate trei. Dar Imperial War Museum a incercat sa schimbe asta , si eu am profitat sa asimilez un pic de valoare estetica si un pic de soare de primavara londoneza langa statia de la Lambeth North.

Si-asa am aflat povestea lui Don McCullin, pustiul din Finsbury Park care umbla cu gangsteri in anii `50 si care a incercat intr-o zi sa-si vanda fotografiile la ziar. Nu numai ca a reusit, dar si-a si asigurat o slujba care avea sa se transforma mai apoi in cariera si ultimamente in scop al vietii.

The Gov’nors of Seven Sisters aratau ca de Niro si Ray Liotta in Goodfellas inainte sa dea marile lovituri, iar costumele lor batoase pozate pe ruinele cladirilor nerefacute dupa razboi au fost pentru McCullin intrarea in vizuina iepurelui, unde a inceput marea lui aventura.

Zidul Berlinului, razboiul civil din Cipru, foametea din Biafra, luptele din Liban, Vietnam, Cambodgia, Salvador, Irak, India, toate sunt locuri pe unde Don Mc Cullin s-a plimbat si a facut fotografii. Publicatiile pentru care a lucrat, premiile pe care le-a luat si activitatea lui profesionala l-au facut o somitate doar in lumea fotojurnalismului, pentru ca publicul larg nu retine astfel de detalii. Cine a facut fotografia lui Che Guevarra de pe tricouri? Fata afgana? Civilul din fata tancurilor in piata Tien An Men? Toate sunt imagini intrate adanc in mentalul colectiv, dar fotografii nu ajung vedete.

Fotograful devine doar un ochi al cititorului sau al privitorului, iar privitul vine natural, nimeni nu se gandeste la treaba pe care o face ochiul. Numai ca fotografia situatiilor extreme ridica o serie de intrebari referitoare la actiuni din zona gri a moralitatii: cum poti privi indiferent la dramele la care devii martor? Cum te poti opri sa faci o fotografie in momentul in care oamenii pe care ii fotografiezi sangereaza? Cat de corect este sa-ti risti viata pentru o fotografie? Cine ar vrea sa vada cadavre, foamete, rani, sange, moarte si in general toate nenorocirile pe care le aduce cu el razboiul? Eforturile, concurenta, lupta pentru a ajunge sa fotografiezi zona de conflict si dorinta de a ajunge acolo, nu sunt ele la fel de atroce ca insesi grozaviile pe care speri sa le surprinzi? Ce inima trebuie sa ai pentru a face o fotografie si atat unui bolnav de SIDA care doarme pe scheletul metalic al unui pat, sau unui copil infometat pana in pragul mortii care trage de o cutie de conserve goala?

E o meserie murdara si evident periculoasa, cu rezultate de o valoare cel putin chestionabila, pentru ca nici o fotografie nu va vindeca de letargie un public apatic si inert. Iar Don McCullin isi recunoaste pacatele intr-o carte din care se cita mult pe pereti: spune ca fotografiile lui nu au schimbat nimic, ca ajunsese sa isi doreasca apropierea de campul de lupta in detrimentul linistii casnice, ca s-a simtit de cele mai multe ori neputincios. Si ca nu merita sa-ti risti viata pentru o fotografie, oricat de buna.

Destule poze impresionante: copilul din Biafra lasat sa moara de foame pentru ca era albinos, familia palestiniana din Beirut executata de crestini, soldatul impuscat in gat care continua sa lupte... Pozele care m-au atins cel mai mult au fost totusi cele din Cipru, cu luptele de strada intre cipriotii greci si cei turci. Poate pentru ca am simtit ca impart cu oamenii aia sangele balcanic, virtutile si neajunsurile Europei rasaritene. 04:01

Odiseea capitanului Scott

Scott's Last Expedition, Natural History Museum London, 20 ianuarie-2 septembrie 2012

Capitanul Robert Falcon Scott avea, ca multi copii din vremea lui si pana la Martin Luther King, un vis. Un vis mai degraba conjunctural. Intrat in armata si trezindu-se deodata cu nevoia de a-si suplimenta veniturile, capitanul Scott a dat curs si mai apoi a preluat obsesia lui Clements Markham de a atinge polul sud. Prima tentativa a avut-o intre 1901-1904, cand a facut prima expeditie in Antarctica si, pentru ca Polul Sud nu era asa mare graba, au inceput sa se minuneze de chestiile pe care le-au gasit pe acolo. In principal pinguini, dar si o gramada de bolovani si fragmente de ghetari care le-au raspuns la multe intrebari pe care le aveau legate de geologie.

Dupa ce Ernest Shackleton, adjunctul lui Scott din expeditia Discovery, a incercat din nou sa atinga polul sud in 1909 si a ajuns mai aproape de el decat orice alta fiinta umana pana atunci, treaba a devenit serioasa. Ca un soi de competitie. Asa ca in 1911 Scott o sa plece din nou spre pol cu o expeditie mult mai hotarata. Nu la fel de hotarata ca Amunsen, insa. Norvegianul, desi intrat tarziu in competitie si pregatit mai degraba pentru polul nord, la care Edmund Peary i-a luat prim-planul, in 1909, a venit in Antarctica chitit spre pol.

Spre deosebire de Scott, care s-a apucat mai intai sa cerceteze imprejurimile si sa planifice cu minutiozitate drumul pana la pol, Amunsen s-a aventurat intr-un mare necunoscut si, dupa ce si-a pus baza deasupra crustei de gheata ce acopera marile antarctice, a taiat-o de-a dreptul spre pol. Scott a plecat si el, dar vreo 3 saptamani mai tarziu. Nu era problema, s-ar fi recuperat timpul, pentru ca Scott stia drumul . Numai ca nu e nimic de facut cand tragi lozul necastigator la loteria istoriei. Desi mai putin pregatit si mergand pe o ruta ce parea mai proasta, Amunsen a avut norocul sa descopere o a doua trecatoare prin lantul muntos din vestul continentului care ii bloca drumul spre pol. Fara aceasta stramtoare, de a carei existenta nu stia nimeni, Amunsen ar fi fost nevoit sa dea ocol ca prostul muntilor si sa-l astepte pe Scott la gaura pe care o gasise cu 10 ani in urma.

Asa, mai mancand un caine, mai ocolind o furtuna, norvegianul Roald Amundsen a fost primul om care a pasit deasupra polului sud, cu vreo luna inaintea lui Scott, si a mai bifat o ocazie in care vikingii au dat cu tifla englezilor.

Scott ar fi trebuit sa simta ca nu e expeditia lui norocoasa din momentul in care marea lui inovatie, saniile motorizate, s-au stricat de cum au dat ochii cu clima antarctica, in care cele mai ridicate temperaturi se inregistreaza vara, si urca pana aproape de -20 celsius. Ceea ce i-a obligat sa-si traga singuri saniile spre poli, spre deosebire de Amunsen, care a folosit caini. Iar lucrurile urmau sa se nasoleasca inca si mai tare cand Scott si cei 5 oameni ai lui au fost surprinsi de o furtuna pe drumul de intoarcere. Era ultima pe care aveau s-o vada, pentru ca in curand au inceput sa moara, de foame si de frig. Scott ultimul, pe 29 martie 1912, daca ne luam dupa faptul ca asta e data ultimei lui intrari in jurnal.

La fix 100 de ani dupa, am vrut sa vad expozitia pe care Natural History Museum a organizat-o in  cinstea lui. De acolo am aflat povestea de mai sus, si multe alte detalii legate de ea si de explorarile arctice. Expozitia a inceput in ianuarie si continua pana in septembrie, dar mi s-a parut semnificativ s-o vizitez pe 29 martie, in ziua centenarului lui Scott. Ar fi fost un eveniment remarcabil, dar nu e cale de scapare cand fortele au hotarat sa n-ai noroc. Fara sa stiu, in aceeasi seara aveam sa merg la concertul lui Paul McCartney, fata de care povestea expeditiei lui Scott urmeaza pe un foarte distant loc 2. Este atat de tragic incat atinge pe alocuri comicul acest destin al capitanului Scott, caruia parintii au hotarat sa-i puna nume de soim si care avea sa moara ca prostul in milocul unui continent inghetat, la vreo 20 de kilometri de baza unde ar fi fost in siguranta. Macar s-a ales si el cu o statuie in centrul Londrei. 15:04

Scripta manus

Royal Manuscripts - The Genius of Illumination, 11 noiembrie - 13 martie 2012, The British Library, London

Dumnezeu

Cand Katy a laudat atat de pe indelete expozitia de la British Library mi-a trezit curiozitatea de a o vedea. Afisele de la metrou nu reusisera asta. Probabil ca pe buna dreptate, pana la urma expozitia a fost sincera in ceea ce si-a propus: sa aduca in fata publicului manuscrisele medievale ale colectiei regale. Valoarea lor este dubla, iar expunerea a incercat sa releve ambele aspecte: pe de o parte manuscrisele sunt importante prin continut, ca surse istorice. Pe de alta parte, ele sunt produsele unor tehnici de obtinere, imprimare, legare si decorare a pieilor de oaie sau de vita pe care sunt tiparite care s-a pierdut odata cu inventarea tiparului. Unealta lui Gutenberg e de altfel prezentata ca un moment de cotitura in istoria manuscriselor medievale.

Aspectul pe care expozitia a incercat sa-l sublinieze cel mai tare a fost cel al decorarii manuscriselor. Felul in care autorii lor uscau pielea, o legau, impodobeau literele iar mai apoi adaugau foite de aur astfel incat desenele si literele care deschid pasaje sa capete o stralucire specifica. Procedeul asta, fata de care eu sunt un ignorant complet, se pare ca se cheama „iluminare”. Viziunea mea se desparte de cea a curatorilor expozitiei atunci cand ei ii numesc pe acesti mestesugari „geniali”. Cu toata admiratia pe care o am fata de ingeniozitatea si de priceperea autorilor, imi displace eticheta geniului aplicata fara o indelunga reflectie.

Altfel, cred ca pot sa inteleg de ce expozitia ii impresioneaza pe englezi mai mult decat pe mine. Si probabil ca pentru unii oameni din jurul meu am devenit deja pisalog repetand chestia asta, dar cred ca diferenta culturala explica foarte multe. Crescut in spirit ortodox, intr-o tara in care religia e inca mult mai puternica decat in occident si in care influenta bizantina a fost predominanta pana foarte de curand, sunt mult mai obisnuit decat englezii cu biblii de dimensiuni mari si coperti aurite, cu imagini ale fecioarei avand hainele si aura din metal stralucitor si cu reprezentari antropomorfe ale divinitatii.

Este de altfel destul de vizibila evolutia stilului. Manuscrisele (cele cateva) din perioada pre-normanda aveau o vizibila influenta bizantina iar reprezentarile biblice erau facute in canon rasaritean, foarte familiar oricui stie ca inainte de Paste se fac denii iar in vinerea mare se trece pe sub masa. In vremea aia, si probabil pana prin preajma caderii Constantinopolelui, „lumea civilizata” era inca circumscrisa granitelor imperiului roman, iar vestul Europei si neamurile germanice erau inca privite cu un dispret demn de „barbari”, in timp ce acestia, in plina ascensiune militara si politica, erau inca atrasi de mirajul cultural al Imperiului.

Ultimele manuscrise, datand de la inceputul secolului XVI, au evoluat deja spre un stil aparte, matur, cu accent pe unele aspecte vizibile inca si astazi in Europa reformata: reprezentarea sacrului e umanizata, arhitectura si vestimentatia incep sa aiba aspectul evului mediu gotic, reprezentarile heraldice si bestiarele cresc in frecventa si in importanta. Apoi, tot felul de transformari aduse si de schimbarile tehnologice si politice ale vremii: apare muzica transcrisa, cartografia cunoaste imbunatatiri vizibile (iar reprezentarea Braziliei din 1542 e de o acuratete admirabila) etc.

Am fost impresionat de cateva exponate uluitoare prin felul in care te pun in contact direct cu istoria: un manuscris al Sfantului Augustin din Hippona, prima „enciclopedie”din lume, opera a Sfantului Isidor din Sevilla, o carte transcrisa de Elisabeta I (prezentata alaturi de originalul celui mai celebru portret al reginei), un manuscris apartinand lui Henric al VIII-lea cu o adnotare manuala a regelui.

Mare figura, acest Henric al VIII-lea Tudor. Foarte mult m-a distrat cum au inteles curatorii sa-i ia apararea. Piosenia si aplecarea spre cele sfinte ale lui Henric al VIII-lea sunt, spuneau ei, de multe ori uitate in favoarea mult mai cunoscutului lui conflict cu Vaticanul. Ah, deci respectul fata de cele sfinte ar trebui sa-i faca uitate cele 4 neveste omorate si semnul de egalitate pe care l-a pus intre el si Dumnezeu? Hm... 02:02