Mi-am imaginat gresit ca expozitia
de la British Museum e una despre Shakespeare. Expozitia de la
British Museum e una despre lumea lui Shakespeare, despre ce s-a
vazut prin ochii care au filtrat cotidianul si l-au transformat in
cele mai faimoase puneri in scena pe care le cunoastem. Alaturi de o
intreaga armata de critici care s-au perindat prin ultimele 4 secole
de istorie, expozitia exploreaza si ea felul in care realitatile
istorice cu care se confrunta Anglia si lumea la jumatatea secolului
16 trec prin filtrul interior al bardului din Stratford si devin o
piesa in piesa, puneri in scena care miniaturizeaza marea punere in
scena in care ne desfasuram cu totii. Lumea e o scena...
Si cum e, atunci, aceasta lume a lui
Shakespeare? Cum arata Anglia Tudorilor si-a Stuartilor? Cum erau
oamenii, cum mergea istoria? Ei bine, oamenii nu erau nici mai buni
nici mai rai ca cei de acum sau dintotdeauna, lumea si istoria isi
vedeau netulburate de curgerile lor de nepatruns. Anglia se bucura de
linistea pe care le-o daduse batalia de la Agincourt si sfarsitul
razboiului de 30 de ani si, condusa de un rege-bufon narcisist se
pregatea fara sa stie de noile razboaie navale impotriva noii puteri
in ascensiune, Spania. Shakespeare a povestit saracimii londoneze
despre cum a ajuns tara lor o putere europeana la aproape 200 de ani
dupa eveniment, in Henry V.
Venita pe tron cu unica sarcina de a
intari si extinde gloria Albionului, Elisabeta I a dat drumul
aventurii coloniale a Angliei care avea sa se materializeze in cel
mai mare imperiu pe care l-a cunoscut pamantul, doua secole mai
tarziu. Sir Francis Drake, Sir Walter Raleigh si alti
amirali-aventurieri au descoperit teritorii noi locuite de oameni noi
care le-au schimbat perspectiva despre propria lor lume. Nerabdator
sa explice publicului lui cum e treaba cu lumea noua, Shakespeare
si-a aruncat si el eroii pe o insula necunoscuta in Furtuna.
Londra devenea o metropola
importanta, un centru comercial si politic prin care incepeau sa se
perinde, la fel ca pe o scena, tot soiul de personaje, care de care
mai exotice, iar Shakespeare s-a grabit sa urce cateva dintre ele si
pe scena lui, asa ca a scris Othello si Negustorul din Venetia. Iar
pe cei care se intrebau cum o fi prin alte parti ale lumii,
Shakespeare i-a plimbat din Scotia (Macbeth) pana in Danemarca
(Hamlet) si-apoi pana hat, in Verona (Romeo si Julieta). Iar cand
cenzura oficiala sau cea semiimpusa de ratiuni economice il impiedica
sa spuna povestile pe care toata lumea voia sa le auda, Shakespeare
dadea eroilor lui masti ale unor eroi ai antichitatii. Antoniu si
Cleopatra, Coriolanus, Julius Caesar, toate au mesaje politice de un
fel sau altul.
Dar Shakespeare n-a fost vreun soi
de gazetar, n-a incercat in nici un moment sa oglindeasca lumea lui
pe scenele din sudul Tamisei. El a fost intotdeauna un entertainer,
inca unul dintre cei mai comerciali, preocupat sa dea publicului ce e
pe gustul lui, preocupat sa aiba intotdeauna sala plina. Oamenii vor
comedie? Imblanzirea scorpiei! Au chef de-o tragedie sangeroasa?
Titus Andronicus! Ar prefera o drama istorica? Richard al III-lea!
Ceva mai clasic? Trollius si Cresida! Avea de toate pentru toate
gusturile in pana lui actorul din Stratford si reusea sa-i fascineze
pe toti. Studiile lui de marketing le rivalizeaza cu brio pe cele
moderne si, fara studii de psihologie, Shakespeare intelegea intuitiv
ca e important sa-ti cunosti clientii. Iar el si-i cunostea regizand
mici scenete prin tavernele aglomerate de peste London Bridge, si
obtinea un feed-back cat se poate de direct, reactia multimii
hotarand astfel soarta eroilor care urmau sa urce pe scena. Iar daca
un astfel de talent comercial e dublat de abilitatile PR-istice cu
care a reusit sa castige simpatia lui Henry, Earl of Southampton, a
Elisabetei si a lui Iacob I si mai ales, de talentul neegalat de a
pune inca tanara limba engleza in forme atat de inedite si atat de
fascinante, e aproape explicabil cum de s-a ajuns ca numele lui sa
fie scris cu cele mai mari litere in istoria teatrului.
Mi-au placut cateva dintre
artefactele pe care le-am vazut la expozitie. Mi-a placut tare mult
lampa lui Guy Fawkes, sabia de Toledo sau briosa lui Robert the
Bruce. Dar toate obiectele si felul in care sunt aranjate sunt
ferestre interesante spre felul in care arata si in care gandea lumea
anglofona in secolele 15-17.
Si am aflat cu surprindere ca Iacob
I, primul Stuart, a fost protestant si ca Guy Fawkes a fost catolic.
O alta interpretare gresita a lui Guy, saracul, si o mare intrebare
despre cum se face, in cazul asta, ca Charles al II-lea a ajuns sa
fie catolic. E clar ca trebuie sa mai citesc, e mult mai mult context
in scurta dinastie a Stuartilor decat se pare ca stiu. Cat despre Guy
Fawkes... Guy Fawkes a patit-o urat. Torturat, apoi spanzurat si
decapitat in public, capul i-a fost atarnat intr-o tepusa pe London
Bridge. Inima a fost scoasa s-o vada multimea, iar ce-a mai ramas din
corp a fost fiarta, probabil sa se conserve mai bine dupa ce aveau
s-o cioparteasca in 4 bucati pe care sa le trimita in cele 4 puncte
cardinale. Stiu, pentru c-am vazut pozele intr-un ziar din 1605. 15:05
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu