La tiganci

Mai rad eu de ei uneori. Ma minunez incontinuu de cum s-a transformat cartierul asta in care strazile au nume de poeti englezi intr-unul care seamana mai mult cu Bombay decat cu Londra. N-am fost niciodata in Bombay, dar imi imaginez cum trebuie sa arate. Ce-ar gandi ea, regina Victoria, care a dat numele pana si felului in care se construiesc casele pe aici, daca ar vedea cum coloniile cuceresc metropola? Ce parere ar avea oare Winston Churchill daca ar vedea zeii colorati ai lui Gandhi pe fatadele cladirilor unde acum o suta de ani erau free-house-uri sau puburi in care se adunau muncitorii la instalatiile de gaze din Beckton, adusi in zona saraca a Londrei de saracia si mai inspaimantatoare a minelor din Yorkshire sau din Black County? Asa merge lumea, si asemenea spitelor de pe roata lui Gandhi care a devenit intre timp simbolul national al Indiei, orice punct urca si coboara intr-o ciclicitate asupra careia n-are nici un control.

Am ras cand am vazut ce templu vor sa construiasca pe Plashet Grove, la doi pasi de Tennyson Avenue. O chestie impopistrata continand toate culorile veseliei Indiei, intr-un imens contrast cu caramiziul si cenusiul zidurilor victoriene. Sri Mahalakshmi o sa fie patronul templului. Marea frumusete, zeita hindusa a prosperitatii, sotia lui Vishnu. Intre Masjid Jamila Anjuman e-Islamia si centrul Shalom, in cladirea unei foste biserici anglicane. Drumul matasii miniaturizat pe jumatate de mila.

Dar cand am vazut templul Sri Murugan pe Church Road m-am oprit fascinat. Era disonant, dar avea ceva fascinant in el turnul ala de gips plin de zeitati hinduse in mijlocul acoperisurilor ascutite englezesti. M-am intors mai tarziu sa-l studiez. Frumos luminat, cu un frontispiciu de pe care te intampina sfanta treime hindusa, cu Brahma creatorul in mijloc, Ganesha, zeul elefant, si Nagaraja, cobra cu cinci capete. Deasupra lor, un panteon intreg, fiecare zeu ducand cu el cate o poveste, iar o viata de om ar fi probabil insuficienta sa le afli tuturor povestile. Poarta, larg deschisa si curtea de o curatenie exceptionala. Lumina aprinsa inauntru si parea ca are loc un fel de ceremonie.

Am intrat. M-am invartit putin pe fiecare latura, am citit afisele de pe pavilionul pentru incaltari. Templul a costat cam 1.65 milioane de lire, din care mai au de achitat cam jumatate. Totul provine din donatii. „Please give generously” scrie in multe locuri.

M-am descaltat si-am intrat. Am avut tendinta sa ma inchin la intrare, dar stiu ca Shiva n-ar fi impresionat de asa un gest. Asa ca doar am plecat capul. In anticamera mica, aproape identica cu cea de la bisericile ortodoxe, un tigru si un paun intampina credinciosii. Inauntru, cateva zeci de oameni care se miscau fara o ordine aparenta. M-am uitat ratacit in jur. Un indian in costum occidental mi-a zambit, si i-am zambit si eu inapoi stingher. In dreapta, cineva lucra la un portal de lemn, probabil pentru vreo sarbatoare ce se apropie. In stanga, la fel, doi indivizi acopereau un altar cu o panza tricolora. Peste tot prin jur oamenii se invarteau in jurul altarelor cu palmele impreunate. In centru, un altar mare in fata caruia cei 3 preoti ardeau betisoare parfumate din opaite decorate si faceau ofrande de fructe cantand intr-o limba care-mi e complet necunoscuta, probabil bengali.

Toti preotii purtau o toga galbena care ii acoperea doar de la mijloc in jos, legata peste un umar. Mainile le erau desenate pana la umar cu vopsea alba dupa o logica necunoscuta. Cel mai batran avea o barba lunga si alba si parea sa conduca ceremonia. La un moment dat, exact ca la slujbele ortodoxe, oamenii s-au asezat in sir sa fie manjiti pe frunte, numai ca nu cu mir, ci cu o vopsea alba. Femeile in fata, barbatii dupa ele si copiii la sfarsit. N-am stiut ce sa fac, dar am ales sa nu ma asez in rand, sa nu cumva sa fac ceva nerespectuos. Probabil ca am facut tocmai pentru ca nu m-am asezat.

M-am apucat sa studiez altarele din biserica. Fiecare zeitate parea a avea o tematica si toate aveau nume ciudate, n-am reusit sa renunt nici unul. Una din ele era o zeita cu haine care mi-au evocat-o pe Elisabeta I, o rochie rosie larga si lunga si un guler inalt. O familie tocmai ii facea o ofranda de fructe, ii ofereau zeitei nuci de cocos mai exact. Preotul batran executa ritualul, pentru ca se pare ca doar preotii au voie in altar. Cand a terminat, a inceput sa le puna celor prezenti cate un punct rosu in frunte. Cand a ajuns in dreptul meu a ezitat putin. Eu am ezitat si mai tare. Si-a dus mana in vasul cu vopsea. Eu am aplecat fruntea si am incercat sa fiu cat mai umil cu putinta. In realitate eram doar stingher. Am simtit punctul rosu in frunte si i-am multumit in gand. Am multumit apoi zeitei de la care am primit binecuvantarea. Cand am plecat acasa, m-am simtit tare ciudat stiind ca port in frunte punctul rosu, marca a trecerii printr-un templu hindus. M-am tot gandit cum sa-i rasplatesc zeitei binecuvantarea. Inca ma gandesc. 15:02