Nu stiu daca e voie sau nu sa povestesc despre lucrarea „Bune Practici in Parteneriatele pentru Responsabilitate Sociala”, pentru ca din cate stiu nu e inca lansata oficial, dar pentru ca mi-a fost inmanata la conferinta de acum 2 saptamani si pentru ca, deci, e accesibil oricui e interesat, sper sa nu fac nimic rau.
Mi s-a parut ca arata bine pe dinafara, la prima vedere. Arata a carte. A carte serioasa. Iar asta e important pentru ca in mediul economic hiper-competitiv in care ne invartim astazi diferentiatoarele intre cei care fac o treaba de mantuiala si cei care fac o treaba buna o fac aceste mici detalii, amanunte care scoase din context ar parea triviale, dar care adaugate la produsul standard (cel ale carui trasaturi le asigura toata lumea) ii dau acestuia avantajul competitiv care castiga favorul noului zeu, market share. Cota de piata. Cartea asta, inclusa in mapa conferintei, este deci unul din aceste mici detalii care, pentru cineva care ar fi auzit pentru prima data de JCI si de reteaua Actionam Responsabil acum 2 vineri la Howard Johnson, ar fi fost o dovada convingatoare ca oamenii astia sunt seriosi si dedicati in intentiile lor.
In general eu ma entuziasmez la orice publicatie care contine „bune practici” in titlu. Asta inseamna ca cineva a gasit ca respectarea unui cod moral e suficient de importanta incat sa publice unul. Inseamna ca, desi realitatea se straduiasca sa ne convinga in permanenta de contrariu, etica nu e complet pierduta din vedere. S-ar putea replica si ca exista un pericol al acestor coduri de bune practici: pericolul ca, in cazul in care sunt proaste, sa produca exact efectul contrar practicarii binelui. Mi se pare un risc care merita asumat pentru ca mi se pare ca e mai bine sa functionam dupa reguli proaste decat fara reguli si ca, chiar daca e prost, un cod de bune practici trimite un semnal in domeniul caruia i se adreseaza, trezeste o preocupare pentru bune practici si mai devreme sau mai tarziu va fi amendat in directia care trebuie.
Domeniul ales de JCI este parteneriatele in responsabilitatea sociala, si imi pare o alegere foarte inspirata pentru ca atrage atentia asupra unei probleme atat de dificile din mediul economic romanesc incat majoritatea actorilor isi dezvolta mai degraba mecanisme de supravietuire decat sa incerce sa gaseasca solutii: lipsa de incredere. Probabil o tara cu bataie lunga a regimului comunist, epoca a fricii care a distrus increderea oricui in oricine, ca intr-o distopie hobbesiana. Asa ca a pune hotarat pe tapet notiunea de parteneriat – pentru care increderea e esentiala – e nu doar necesar, ci si un act de curaj si o dovada de inexplicabil optimism.
Sigur ca e nevoie de parteneriate, pana si morocanosul de Hobbes admite asta, traim intr-o lume mult prea inter-relationata ca putem exista independenti, si cu atat mai mult cand lumea devine tot mai mica, fiind asadar supusi unui set de influente mult mai vast, si cand e vorba de mecanisme economice complexe, fiind deci nevoie de expertiza interdisciplinara. Iar in Romania multe energii se risipesc pe traseul asta al neincrederii. Ba ca nu stiu ce banca n-a gasit nici un ONG in stare sa-i implementeze programul de CSR, ba ca nu stiu ce IMM n-a avut incredere sau n-a gasit deschidere la cine stie ce institutie publica sau autoritate locala, ba ca cine stie ce ONG n-a avut resursele sa implementeze un proiect pentru care a obtinut fonduri.
JCI incearca prin studiul lor sa ne dea un pic de speranta, sa ne arate ca totusi se poate. Abordarea e si ea inedita, lucrarea neavand forma unui ghid, asa cum ar fi fost de asteptat, ci fiind pur si simplu o insiruire de exemple de parteneriate socotite de succes, alaturi de descrierea metodologiei prin care s-a judecat succesul. Dincolo de faptul ca e o structura care induce putin in eroare si in neconcordanta cu titlul, abordarea mi se pare potrivita. Un cod are si el utilitatea lui, dar pentru multi sterilitatea teoretica e un obstacol in a aplica diverse principii. Pe cand asa, o trecere in revista a unor parteneriate de succes e o referinta utila in mai multe feluri. Cei interesati pot sa se studieze cum s-au desfasurat proiecte similare, care sunt tipurile de parteneri cu care se lucreaza cel mai bine, care sunt dimensiunile financiare si temporale ale unui asemenea proiect si tot asa. Sigur, trecerea in revista e doar sumara si cine crede ca are de invatat din vreunul din proiectele incluse trebuie sa aprofundeze cu date direct de la sursa, dar lucrarea poate servi cu brio drept un deschizator de ochi si de minti.
Redactarea putea fi mai atenta, am impresia ca unele texte sunt copiate ad literam din descrierile proiectelor, ar fi fost poate utile si linkuri unde sa se poata duce cei care vor sa afle mai mult despre un anume proiect si mi-ar placea tare mult sa vad si baza de date cu toate proiectele analizate (care nu e inclusa). Asadar, editorial, lucrarea are ceva bube, in schimb stiintific e foarte bine alcatuita. Iar ca utilitate, cum am mai spus, raspunde unei nevoi tare stringente.
E discutabil, sigur, care e valoarea de CSR a fiecarui proiect, cat de tare se apropie de core-businessul fiecaruia dintre dintre parteneri si alte asemenea. Dar nu asta si-au propus cei de la JCI. Ei si-au propus doar sa arate ca e posibil sa existe parteneriate de afaceri viabile in Romania si sa incerce sa desluseasca si cum. 00:27
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu