Un demon pentru Otilia

Nota: articolul asta e scris pentru Otilia si proiectul ei de a picta demonii si monstrii altora, in speranta ca isi poate gasi inspiratie.

Zeul Pan

Folosesc cuvantul demon intr-o acceptie destul de diferita fata de ce tinde sa insemne de obicei si care se apropie mai mult de sensul cuvantului „daimon” din greaca veche, din care deriva. Grecii intelegeau prin daimon o creatura supraumana fara forma sau chip aflata undeva intre oameni si zei, echivalenta intrucatva lui Mani – spiritul din religiile brahmane sau ingerilor din religiile abrahamice. Pentru ca nu avea substanta materiala, nu cred ca demonul se poate reprezenta. Ar fi chiar o impietate pentru unii. Dar pentru ca aceste spirite supranaturale aveau in sarcina sa aiba grija de oameni, si pentru ca failibilitatile noastre in fata perfectiunii divine i-au dus pe medievali la concluzia ca cel putin unii nu-si fac treaba prea bine, asa ca trebuie sa aiba o natura malefica. Asa ca, in opozitie cu ingerii, demonii au capatat forme ale tuturor lucrurilor pe care ei le considerau urate. Demonul arata ca un tap biped, are copita despicata si picioare de animal, paroase, asemenea zeului pagan Pan. Tot corpul ii e acoperit cu blana si e negru ca noaptea si ca cele mai adanci frici ale imagisticii medieval. Are un corp lung, talia ingusta si un torace subtire, prin care se vad coastele. Spatele e lat pentru ca e o bestie puternica. Capul ii e alungit si ascutit, incepe cu o barba de tap si ea lunga, neagra si ascutita, in antiteza cu barbile late si albe ale profetilor si patriarhilor. Are coarne in spirala, a caror lungime variaza in functie de rangul lui intre draci. Pot fi scurte si ascutite, sau lungi si incovrigate spre spate, caz in care ii fac capul sa para mult mai mare si dau o impresie de forta, pentru ca poate lovi cu ele cu mai multa forta decat orice creatura a lumii asteia. Ochii sunt mici si oblici, departati unul de celalalt. Nasul scurt si ascutit. Gura e blocata intr-un ranjet plin de rautate, cu valente ambigue ca un dragon de hartie chinezesc. In mana dreapta tine ori o furca ori un trident, un obiect cu mai multe tepuse ascutite, uzat de prea multa folosire, manjit cu sange si suferinta si prevestitor de rele. Mana stanga e indoita spre interior, spre piept, ca o chemare, degetele fiind impreunate pentru a forma un simbol mistic. Are degete subtiri, cu unghii lungi si ascutite.

Peste imaginea asta, eu am adaugat ideea demonului ca spirit creator. Ca o chestie care isi pierde din forma, cu un corp difuz, care se contopeste cu mediul inconjurator inspre margini. Putem sa pastram imaginea demonului medieval, alterata doar putin. In primul rand, corpul nu-i e clar definit, ca granitele unui imperiu de migratori. Figura nu e la fel de infricosatoare, desi stie sa provoace suferinta. Dar ataca doar cand ii e sete, iar setea i se potoleste atunci cand individul in care locuieste da nastere unei creatii pe placul demonului. Poate fi un tablou, o poezie, un artefact de vreun fel sau altul sau orice altceva. In felul asta, puterea demonului e in primul rand una creatoare, dar pentru ca el nu face parte din lumea materiala, nu se poate exprima in material. Asa ca se foloseste de om, pe care il chinuie pana cand exprima ceea ce demonul are de exprimat. Nu stim exact care e motivatia demonului, dar cel mai probabil isi cauta mantuirea, pe care nu o poate gasi decat prin catharsis, prin inaltarea estetica. Iar demonul nu-si poate alege decat un individ pe care sa-l locuiasca, si e obligat sa stea cu respectivul individ pana cand acesta moare. Daca in timpul vietii individul reuseste sa dea nastere unei creatii suficient de bune incat demonul sa fie multumit, atunci demonul se prezinta cu respectiva creatie in fata autoritatii superioare ca sa-si castige mantuirea (probabil ca aceasta autoritate superioara e Dumnezeu, dar n-avem cum sti). Numai ca demonul are dreptul la o singura incercare intr-o perioada lunga de timp, asa ca de cele mai multe ori, mai ales daca e un demon intelept, prefera sa astepte moartea individului pe care il locuieste, apoi socoteste care e cea mai potrivita lucrare cu care sa-si plateasca mantuirea. Pentru ca demonul e nemuritor, pentru el o viata de om nu inseamna prea mult timp, nu stie in schimb cand sau daca va mai prinde vreun trup pe care sa-l locuiasca, pentru ca sunt multe spirite care-si cauta mantuirea, si toate au nevoie de un trup ca sa o faca. Asadar, oamenii sunt destul de valorosi si e bataie mare pentru ei.

Daca demonul reuseste sa-si castige mantuirea, atunci va putea trece din intuneric in lumina, pe care oamenii o percep ca fiind o nuanta de alb puternic si stralucitor. Iar demonul va capata chip de inger, cu atat mai difuz si mai putin material cu cat e mai inalt in rang.

Prea renascentist?