Looper (SUA, 2012), regia: Rian Johnson
Dupa o lunga serie de filme care au incercat sa prevada viitorul apropiat si, indemnati mai mult de fantezie decat de realism, au esuat lamentabil, pare ca SF-ul este un gen in criza. In special dupa ce extraterestrii, superputerile si apocalipsele pe care secolul trecut le-a legat de anul 2000 au intarziat sa apara. Complicat sa mai faci acum un science-fiction, poate si pentru ca directia in care se schimba lumea e una pe care inca nu reusim s-o pricepem prea bine. Asa ca e nevoie de o reinventare.
Dupa o lunga serie de filme care au incercat sa prevada viitorul apropiat si, indemnati mai mult de fantezie decat de realism, au esuat lamentabil, pare ca SF-ul este un gen in criza. In special dupa ce extraterestrii, superputerile si apocalipsele pe care secolul trecut le-a legat de anul 2000 au intarziat sa apara. Complicat sa mai faci acum un science-fiction, poate si pentru ca directia in care se schimba lumea e una pe care inca nu reusim s-o pricepem prea bine. Asa ca e nevoie de o reinventare.
Oamenii
care au facut Looper au inteles perfect ca e nevoie de ceva special
daca vor sa faca un SF bun, si au intuit bine ca e mai intelept sa nu
se aventureze in cine stie ce inventii ridicole care n-or sa se
intample niciodata. Ah, calatoria in timp... Sigur, calatoria in timp
n-o sa se intample niciodata. Dar suntem atat de resemnati cu ideea,
incat atunci cand filmul se deschide cu povestea ca peste 30 de ani
calatoriile in timp vor fi posibile, facem o simpla conventie. Stim,
si noi si ei ca nu e adevarat, dar ii credem, inghitim galusca cu
posibilitatea calatoriilor in timp, pentru a vedea care e povestea pe
care vor s-o teasa in jurul ideii.
Ignoram
orice soi de lege a lui Lavoisier, orice fel de teorie fizica,
clasica sau relativista si acceptam ca intreaga cauzalitate temporala
a faptelor e una auto-definita in film. Cum ar veni, ca orice or sa
ne spuna despre efectele calatoriei in timp si despre cum viitorul
afecteaza trecutul e adevarat in universul filmului. Bineinteles,
asta creeaza o intriga complicata si iti tine atentia treaza pentru
ca trebuie sa te intrebi tot timpul in ce fel e posibila desfasurarea
actiunii si cum ar afecta actiunea posibilele optiuni ale
personajelor. Daca a reusit sa faca asta, si eu zic ca a reusit
destul de bine, nu mai e nevoie decat de un strat de efecte speciale
si CGI ca sa iasa un film bun. Mai adaugam si cateva performante
actoricesti excelente, si suntem foarte aproape de un film de
referinta.
Joseph
Gordon Levitt in rolul principal face o treaba foarte buna, ca de
obicei, si e clar ca pustiul e bine lansat pe traiectoria catre
succes. Va fi cu siguranta unul din numele cu greutate de la
Hollywood in viitorul apropiat, asta daca nu e deja. Bruce Willis e
si el foarte bun, si promite ca filmele de batranete sa-i iasa mai
bine chiar decat clasice ca Die Hard. O supriza imensa e Emily Blunt,
pe care n-am vazut-o in nimic altceva dar, auzind de ea peste tot imi
imaginam ca e o alta vedeta de carton. Ei bine nu, isi joaca rolul
foarte credibil si se pliaza excelent pe poveste. Desi are un rol
mic, Jeff Daniels are si el o contributie importanta la deliciul
vizual, in rolul mafiotului batran venit din viitor.
Mi
se pare destul de incredibil ca un nume atat de putin cunoscut ca
Rian Johnson a reusit sa faca un asa de bun blockbuster de Hollywood
de la prima incercare. N-am auzit pana acum de el, dar dupa ce am
vazut Looper numele lui va fi cu siguranta o recomandare pentru
viitoarele filme.
Trucul
pe care Looper il reuseste poate cel mai bine este cel cu
telekinezia. Aruncata ca detaliu nesemnificativ, ca super-puterea
care a dezamagit, devine un element semnificativ in desfasurarea
povestii spre final. Si pentru ca e vorba despre o chestie
plauzibila, ne vine usor ca spectatori sa credem tot ce ne spune
filmul despre telekinezie.
Altfel,
partea in care dupa parerea mea filmul esueaza e aceea in care se
aventureaza putin prea tare in a ne spune cum arata armele viitorului
apropiat. Ei bine, in 2044 armele arata tare caraghios si nepractic.
Ce folos puscociul ala al lor imens cu teava de automat cand o
carabina clasica face aceeasti treaba la fel de bine? In ce fel
inseamna imbunatatire supradimensionarea unei arme care ar trebui
sa-ti asigure in primul rand mobilitate, cum e pistolul lui Bruce
Willis? Ultima inovatie semnificativa in domeniul armelor de foc de
uz personal a avut loc cu mai bine de 60 de ani in urma, si e putin
probabil sa mai aiba loc vreuna in urmatorii 60. Iar daca va fi, nu
va aduce in nici un caz pe piata revolvere de dimensiunea unui brat
de culturist. Dar de aici ne-au venit deziluziile SF-urilor, faptul
ca au avut ambitia sa arate lucruri care n-or sa exista niciodata
doar ca sa ne aprinda imaginatia. Din punctul asta de vedere, seamana
cu haluciongenele. Norocul creatorilor lui Looper este ca au inteles
ca nu trebuie sa puna prea mare accent pe asemenea detalii, ci doar
sa altereze putin universul pentru ca, fiind diferit, sa-l acceptam
ca fiind „viitor”. Pentru ca desi Looper e un film despre viitor,
asta nu conteaza in nici o masura.
Ah,
si mai e un punct in care filmul esueaza absolut lamentabil.
Sprancenele lui Gordon Levitt. Arata excelent la inceputul filmului,
cu geaca de piele, cravata albastra si atitudinea de mafiot. De ce a
trebuit sa-i puna sprancenele alea oribile? Daca ne ceri sa credem ca
peste 30 de ani Joseph Gordon Levitt o sa arate fix ca Bruce Willis
si daca noi acceptam chestia asta, chiar nu mai e nevoie sa te
fortezi sa-l faci sa arate ca Bruce Willis inca de pe acum. Lentilele
de contact, hai, treaca-mearga, sa nu rada carcotasii cinefili c-au
ochi de culori diferite, dar spracenele? 14:12
Un comentariu:
Si noi l-am vazut aseara in Whitechapel. L-au transformat bine pe pusti. Filmul e bun. Bruce Willis pare intr-adevar in forma.
Trimiteți un comentariu