Viitorul si trecutul

Looper (SUA, 2012), regia: Rian Johnson

Dupa o lunga serie de filme care au incercat sa prevada viitorul apropiat si, indemnati mai mult de fantezie decat de realism, au esuat lamentabil, pare ca SF-ul este un gen in criza. In special dupa ce extraterestrii, superputerile si apocalipsele pe care secolul trecut le-a legat de anul 2000 au intarziat sa apara. Complicat sa mai faci acum un science-fiction, poate si pentru ca directia in care se schimba lumea e una pe care inca nu reusim s-o pricepem prea bine. Asa ca e nevoie de o reinventare.

Oamenii care au facut Looper au inteles perfect ca e nevoie de ceva special daca vor sa faca un SF bun, si au intuit bine ca e mai intelept sa nu se aventureze in cine stie ce inventii ridicole care n-or sa se intample niciodata. Ah, calatoria in timp... Sigur, calatoria in timp n-o sa se intample niciodata. Dar suntem atat de resemnati cu ideea, incat atunci cand filmul se deschide cu povestea ca peste 30 de ani calatoriile in timp vor fi posibile, facem o simpla conventie. Stim, si noi si ei ca nu e adevarat, dar ii credem, inghitim galusca cu posibilitatea calatoriilor in timp, pentru a vedea care e povestea pe care vor s-o teasa in jurul ideii.

Ignoram orice soi de lege a lui Lavoisier, orice fel de teorie fizica, clasica sau relativista si acceptam ca intreaga cauzalitate temporala a faptelor e una auto-definita in film. Cum ar veni, ca orice or sa ne spuna despre efectele calatoriei in timp si despre cum viitorul afecteaza trecutul e adevarat in universul filmului. Bineinteles, asta creeaza o intriga complicata si iti tine atentia treaza pentru ca trebuie sa te intrebi tot timpul in ce fel e posibila desfasurarea actiunii si cum ar afecta actiunea posibilele optiuni ale personajelor. Daca a reusit sa faca asta, si eu zic ca a reusit destul de bine, nu mai e nevoie decat de un strat de efecte speciale si CGI ca sa iasa un film bun. Mai adaugam si cateva performante actoricesti excelente, si suntem foarte aproape de un film de referinta.

Joseph Gordon Levitt in rolul principal face o treaba foarte buna, ca de obicei, si e clar ca pustiul e bine lansat pe traiectoria catre succes. Va fi cu siguranta unul din numele cu greutate de la Hollywood in viitorul apropiat, asta daca nu e deja. Bruce Willis e si el foarte bun, si promite ca filmele de batranete sa-i iasa mai bine chiar decat clasice ca Die Hard. O supriza imensa e Emily Blunt, pe care n-am vazut-o in nimic altceva dar, auzind de ea peste tot imi imaginam ca e o alta vedeta de carton. Ei bine nu, isi joaca rolul foarte credibil si se pliaza excelent pe poveste. Desi are un rol mic, Jeff Daniels are si el o contributie importanta la deliciul vizual, in rolul mafiotului batran venit din viitor.

Mi se pare destul de incredibil ca un nume atat de putin cunoscut ca Rian Johnson a reusit sa faca un asa de bun blockbuster de Hollywood de la prima incercare. N-am auzit pana acum de el, dar dupa ce am vazut Looper numele lui va fi cu siguranta o recomandare pentru viitoarele filme.

Trucul pe care Looper il reuseste poate cel mai bine este cel cu telekinezia. Aruncata ca detaliu nesemnificativ, ca super-puterea care a dezamagit, devine un element semnificativ in desfasurarea povestii spre final. Si pentru ca e vorba despre o chestie plauzibila, ne vine usor ca spectatori sa credem tot ce ne spune filmul despre telekinezie.

Altfel, partea in care dupa parerea mea filmul esueaza e aceea in care se aventureaza putin prea tare in a ne spune cum arata armele viitorului apropiat. Ei bine, in 2044 armele arata tare caraghios si nepractic. Ce folos puscociul ala al lor imens cu teava de automat cand o carabina clasica face aceeasti treaba la fel de bine? In ce fel inseamna imbunatatire supradimensionarea unei arme care ar trebui sa-ti asigure in primul rand mobilitate, cum e pistolul lui Bruce Willis? Ultima inovatie semnificativa in domeniul armelor de foc de uz personal a avut loc cu mai bine de 60 de ani in urma, si e putin probabil sa mai aiba loc vreuna in urmatorii 60. Iar daca va fi, nu va aduce in nici un caz pe piata revolvere de dimensiunea unui brat de culturist. Dar de aici ne-au venit deziluziile SF-urilor, faptul ca au avut ambitia sa arate lucruri care n-or sa exista niciodata doar ca sa ne aprinda imaginatia. Din punctul asta de vedere, seamana cu haluciongenele. Norocul creatorilor lui Looper este ca au inteles ca nu trebuie sa puna prea mare accent pe asemenea detalii, ci doar sa altereze putin universul pentru ca, fiind diferit, sa-l acceptam ca fiind „viitor”. Pentru ca desi Looper e un film despre viitor, asta nu conteaza in nici o masura.

Ah, si mai e un punct in care filmul esueaza absolut lamentabil. Sprancenele lui Gordon Levitt. Arata excelent la inceputul filmului, cu geaca de piele, cravata albastra si atitudinea de mafiot. De ce a trebuit sa-i puna sprancenele alea oribile? Daca ne ceri sa credem ca peste 30 de ani Joseph Gordon Levitt o sa arate fix ca Bruce Willis si daca noi acceptam chestia asta, chiar nu mai e nevoie sa te fortezi sa-l faci sa arate ca Bruce Willis inca de pe acum. Lentilele de contact, hai, treaca-mearga, sa nu rada carcotasii cinefili c-au ochi de culori diferite, dar spracenele? 14:12