Capitanul Robert
Falcon Scott avea, ca multi copii din vremea lui si pana la Martin Luther King,
un vis. Un vis mai degraba conjunctural. Intrat in armata si trezindu-se
deodata cu nevoia de a-si suplimenta veniturile, capitanul Scott a dat curs si
mai apoi a preluat obsesia lui Clements Markham de a atinge polul sud. Prima
tentativa a avut-o intre 1901-1904, cand a facut prima expeditie in Antarctica
si, pentru ca Polul Sud nu era asa mare graba, au inceput sa se minuneze de
chestiile pe care le-au gasit pe acolo. In principal pinguini, dar si o gramada
de bolovani si fragmente de ghetari care le-au raspuns la multe intrebari pe
care le aveau legate de geologie.
Dupa ce Ernest
Shackleton, adjunctul lui Scott din expeditia Discovery, a incercat din nou sa
atinga polul sud in 1909 si a ajuns mai aproape de el decat orice alta fiinta
umana pana atunci, treaba a devenit serioasa. Ca un soi de competitie. Asa ca
in 1911 Scott o sa plece din nou spre pol cu o expeditie mult mai hotarata. Nu
la fel de hotarata ca Amunsen, insa. Norvegianul, desi intrat tarziu in
competitie si pregatit mai degraba pentru polul nord, la care Edmund Peary i-a
luat prim-planul, in 1909, a venit in Antarctica chitit spre pol.
Spre deosebire de
Scott, care s-a apucat mai intai sa cerceteze imprejurimile si sa planifice cu
minutiozitate drumul pana la pol, Amunsen s-a aventurat intr-un mare necunoscut
si, dupa ce si-a pus baza deasupra crustei de gheata ce acopera marile
antarctice, a taiat-o de-a dreptul spre pol. Scott a plecat si el, dar vreo 3
saptamani mai tarziu. Nu era problema, s-ar fi recuperat timpul, pentru ca
Scott stia drumul . Numai ca nu e nimic de facut cand tragi lozul necastigator
la loteria istoriei. Desi mai putin pregatit si mergand pe o ruta ce parea mai
proasta, Amunsen a avut norocul sa descopere o a doua trecatoare prin lantul
muntos din vestul continentului care ii bloca drumul spre pol. Fara aceasta
stramtoare, de a carei existenta nu stia nimeni, Amunsen ar fi fost nevoit sa
dea ocol ca prostul muntilor si sa-l astepte pe Scott la gaura pe care o gasise
cu 10 ani in urma.
Asa, mai mancand un
caine, mai ocolind o furtuna, norvegianul Roald Amundsen a fost primul om care
a pasit deasupra polului sud, cu vreo luna inaintea lui Scott, si a mai bifat o
ocazie in care vikingii au dat cu tifla englezilor.
Scott ar fi trebuit
sa simta ca nu e expeditia lui norocoasa din momentul in care marea lui
inovatie, saniile motorizate, s-au stricat de cum au dat ochii cu clima
antarctica, in care cele mai ridicate temperaturi se inregistreaza vara, si
urca pana aproape de -20 celsius. Ceea ce i-a obligat sa-si traga singuri
saniile spre poli, spre deosebire de Amunsen, care a folosit caini. Iar
lucrurile urmau sa se nasoleasca inca si mai tare cand Scott si cei 5 oameni ai
lui au fost surprinsi de o furtuna pe drumul de intoarcere. Era ultima pe care
aveau s-o vada, pentru ca in curand au inceput sa moara, de foame si de frig.
Scott ultimul, pe 29 martie 1912, daca ne luam dupa faptul ca asta e data
ultimei lui intrari in jurnal.
La fix 100 de ani dupa, am vrut sa vad expozitia pe care Natural History Museum a organizat-o in cinstea lui. De acolo am aflat povestea de mai sus, si multe alte detalii legate de ea si de explorarile arctice. Expozitia a inceput in ianuarie si continua pana in septembrie, dar mi s-a parut semnificativ s-o vizitez pe 29 martie, in ziua centenarului lui Scott. Ar fi fost un eveniment remarcabil, dar nu e cale de scapare cand fortele au hotarat sa n-ai noroc. Fara sa stiu, in aceeasi seara aveam sa merg la concertul lui Paul McCartney, fata de care povestea expeditiei lui Scott urmeaza pe un foarte distant loc 2. Este atat de tragic incat atinge pe alocuri comicul acest destin al capitanului Scott, caruia parintii au hotarat sa-i puna nume de soim si care avea sa moara ca prostul in milocul unui continent inghetat, la vreo 20 de kilometri de baza unde ar fi fost in siguranta. Macar s-a ales si el cu o statuie in centrul Londrei. 15:04
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu