Daca as zice doar
„Am fost la balet la Royal Opera House in Covent Garden” as castiga instantaneu
respectul oricarui snob care se respecta. Si eu sunt intrucatva snob, asa ca
treaba asta imi suna intrucatva a mare chestie. Dar nu prea e. Pentru ca uneori
pur si simplu nu functioneaza nici snobismul nici conventionalul si trebuie sa
faci loc evidentei. Ballet Black a fost cam a nimic.
Prima data cand am
ajuns in Covent Garden, m-a impresionat Drury Lane Theatre. Numele mi-a sunat
cunoscut din Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain, si sa dau nas in
nas cu un loc care mi se parea atat de exotic la vremea la care am citit cartea
am simtit ca fiind ceva exceptional. De Royal Opera House nu ma leaga asemenea
amintiri formatoare, dar tot imi suna impresionant. Are „royal” in titlu, tot.
Si pana la urma, e un soi de Opera Nationala a lor, si in ONB am intrat de
fiecare data cu admiratie si respect.
Stiam in schimb ca
nu sunt mare consumator de balet si speram ca spectacolul sa ofere ceva mai mult
decat dansul in sine. Nu prea a facut-o. A fost prima data un cuplu, apoi o
fata, apoi doua cupluri, fiecare si-au dansat numerele pe un soi de muzica
ambientala. Nu prea am putut sa aleg nimic din dansurile lor. Cele cateva ore
de tango la care am participat abia daca m-au invatat cum sa ma uit la un dans
de tango, daramite la un balet modern.
Probabil ca pentru
un initiat in ale baletului, chestiile pe care le-au facut oamenii aia pe scena
au avut mai multa noima. Eu n-am reusit sa inteleg din a lor arta nici ce-a
fost rau, nici ce-a fost bine. Am vazut in anumite puncte, in special la primul
cuplu, cateva momente pe care le-am simtit intuitiv ca fiind de virtuozitate in
dans, dar e foarte greu sa-mi explic treaba asta atata vreme cat nu stiu cum
arata virtuozitatea.
Uitandu-ma la
oamenii aia dansand ma gandeam cum s-ar simti un papuas expus la creatiile
culturale occidentale. Cum ar aprecia indigenii din Noua Guinee tablourile lui
Dali sau muzica lui Wagner, de exemplu? Culmea e ca, desi e posibil ca Dali sau
Wagner sa nu le spuna mare lucru, tocmai cu Black Ballet s-ar putea sa vibreze
mai bine decat mine. Fara indoiala dansul are caracter universal, nu e in nici
un caz conditionat cultural, si probabil ca un reprezentat al unei culturi
foarte indepartate ar renunta sa incerce sa inteleaga ce se petrece si ar
aprecia exotismul artei acesteia, armonia dintre corpurile in miscare, explorarile
artistilor in interactiunea corp-spatiu.
Pentru ca in tribul
meu nu se mai danseaza ritualic de mai multe mii de ani, eu am uitat insa
asemenea raportari. Eu ma simteam ca indienii care, vazand un film cu New
Yorkul si fiind mai apoi intrebati ce au vazut au raspuns, cu totii, „O gaina!”.
Intre zgaraie norii Manhattanului, masinile rapide si reclamele luminoase,
gaina era singurul obiect cu care puteau relationa, care avea pentru ei o
semnificatie.
Cam asa si eu. Am
numarat ETC-urile, m-am mirat de dispunerea minimalista a luminilor si am
apreciat (inca o data, dupa 1984 de la Bloomsbury) felul in care se pricep
luministii englezi sa obtina efectul vizual care sa sprijine cel mai bine
povestea cu mijloace minimale. Adancimea pe care o dadeau cele 4 randuri
laterale, formele conice aproape solide pe care le formau si aspectul
tridimensional pe care il accentuau in artisti mi s-au parut maiestrii
artistice, de data asta fara efort, cu toata sinceritatea.
Am stat in standuri,
middle gallery standing left, si cu toate ca locurile sunt frumos marcate, n-am avut
scaune. Se pare ca aici mai exista inca obiceiul de a sta in picioare la teatru
si facand asta m-am simtit conectat cu taranii care acum 400 de ani se duceau
la Globe Theater si prindeau cele mai proaste locuri. 05:12
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu