Agorafilie

Agora (Spania, 2009), regia: Alejandro Amenabar

Cand faci o evaluare a unui film, mi se pare important sa tii seama si de asteptarile pe care le ai inainte de a-l vedea. Agora mi se parea c-ar putea fi un film cu potential, ma deconcerta insa poza lui Rachel Weisz care troneaza pe afis. Si mi-era cam frica, nu cumva sa fie doar o pacaleala, sub masca unui film istoric sa ne vanda vreo poveste de dragoste sau cine stie ce idee fantezista a cine stie cui.

Cand a aparut, mi-am spus ca e probabil vreo drama epica de proportii, iar mediatizarea lui destul de slaba nu se poate datora decat lipsei de calitate. M-am inselat se pare, explicatia imi pare acum a fi la capatul opus al spectrului valoric. Agora e un film foarte greu, foarte dens, foarte plin de continut, un film care se tine de tine pana cand incepi sa gandesti, sa-ti pui probleme si intrebari, si probabil de-asta a prins mai greu la publicul larg.

Desi respecta canoanele hollywoodiene, Amenabar isi duce spectatorii dincolo de simplitatea intrigilor unui film de actiune cu o pricepere care ma face sa ii reconsider si filmele anterioare (The Others mi-a placut si mi s-a parut foarte ingenios, dar Vanilla Sky mi s-a parut cam pierdere de vreme).

Prima jumatate a filmului e mai mult atmosfera, e o plimbare pe strazile, prin casele si printre oamenii Alexandriei de la sfarsit de secol 4 crestin. Intreg filmul e de fapt unul de atmosfera, dar abia in a doua jumatate evenimentele se precipita si continutul se condenseaza atat de mult incat devine foarte greu de asimilat intreaga paleta de planuri pe care se desfasoara problematica filmului.

Planul care pare sa predomine e cel al disputei politice, al intrigilor construite atat de nou-constituita biserica crestina cat si de puterea politica si militara a romanilor cu scopul de a-si asigura controlul orasului. Imi place ca afilierea nationala a personajelor e ambigua, asa cum probabil trebuie sa fi fost in vremurile alea. Numele sunt grecesti, obiceiurile romane,iar lupta intre cele doua culturi se da pe teritoriul vechii civilizatii a Nilului. Iar sincretismul religios precrestin e atat de bine surprins incat aproape sigur Amenabar a citit mult despre cum stateau lucrurile.

A citit Amenabar si ceva filosofie, pentru ca stie cum functioneaza si ca metodologie, are si date concrete despre nivelul stiintific al epocii si indrazneste chiar sa aduca in discutie cateva idei proprii.

„Synesius, you don't question what you believe, or cannot. I must.” Ii spune Hypatia discipolului ei, si surprinde prin asta esenta incomensurabilitatii dintre filosofie si religie.

Iar secventa in care Hypatia ajunge la ideea traiectoriei elipsoidale a pamantului e plina ochi cu teorii epistemologice si cu referinte gestaltiste. Chiar mi-a deshis apetitul sa apuc sa studiez in profunzime limitele paradigmei ptolemaice si revolutia copernicana, tot nu ma hotarasem la un subiect pentru lucrarea de la cursul Danei Jalobeanu.

Constructia relatiilor dintre personaje are de suferit pentru ca celelalte planuri ale actiunii sunt atat de ample. Cred ca ar fi iesit un film mai bun daca regizorul ar fi taiat de la astronomie si filosofie pentru a adauga la complexitatea personajelor si la nuantarea intrigii politice, dar ma bucur ca n-a facut-o.

La fel, crestinismul iese foarte sifonat din film si i se refuza orice sansa de a se apara. Daca traducem filmul pentru publicul american, crestinii sunt aia rai, si rai fara sanse de ispasire. Lucru care, din pozitia din care s-a hotarat sa se faca filmul poate fi destul de aproape de adevar, dar cu siguranta ca in realitatea timpului lucrurile au fost mai nuantate.

Mi-a placut si ca filmul e jucat foarte bine. Rachel Weisz e intr-adevar cam plata, singurul lucru pe care-l face foarte bine e sa-si arate curul, dar rolurile secundare sunt o grozavie.

Cea mai mare surpriza a fost Max Mighella, de la care nu ma asteptam sa vad o asa buna performanta la doar 21 de ani, si din nou a fost un moment in care m-am simtit mandru de un fapt la care am participat doar cu prezenta, nu si cu fapta. Mandru ca l-am cunoscut in 2002, rusinat putin ca atunci n-am dat prea multi bani pe el.

Oscar Isaac (Orestes) e aproape o revelatie. E primul film in care il vad, dar se pare ca a bifat deja cateva titluri importante si cu siguranta o sa mai auzim de el. A lui este cea mai memorabila scena din film, cand ia apararea colegilor crestini („If anyone... anyone... dare lay a finger on my brothers... I will run in for you”). Tot el livreaza o replica esentiala („There are more things that unite us than divide us.”) la distanta de vreo 40 de minute de Rachel Weisz, dar mult mai convingator.

La fel, buni si Rupert Evans ca Synesius (excelenta reprezentare a unei partituri foarte grele, duplicitatea si ipocrizia fetelor bisericesti), Ashraf Barhom (Ammonius) sau Michael Lonsdale (Theon).

Iar decorurile, costumele si figuratia servesc foarte bine povestea si fac alunecarea in atmosfera extrem de usoara.

Mi-a placut asadar Agora, un film de vazut si revazut. I-am dat 9/10 pe imdb. 20:04