Sports Bar

Manchester United - Fulham FC 1-0 (Rooney '42),  Barclays Premier League 2011-2012, Matchday 31, Old Trafford, Manchester

Abia a treia sau a patra oara cand am intrat in Sports Bar din Haymarket, adica astazi, am vazut tricoul semnat de Pele pe care il au la intrare. Cu tot cu o carte despre mondialul din `70, prima mare ciocnire a civilizatiilor fotbalistice sub ochii intregii planete, odata cu raspandirea televiziunii. Si tot astazi am vazut ca au si manusi semnate de Jake LaMotta, si un bilet de la un meci Cassus Clay – Sonny Liston. Parca Sonny Liston.

Destui oameni adunati sa vada United, iar baiatul de la intrare ne-a ghicit si pe noi din prima. Ce altceva sa faci intr-un bar de sport din centru luni seara? Ma enerveaza ca de cand am venit aici ma uit mai rar la meciurile lui United si am pierdut mai multe decat mi s-ar fi parut admisibil sezoanele trecute. Pe de alta parte, sentimentul ca distanta fizica intre locul in care sunt si locul in care se joaca meciul a scazut atat de mult este savuros. Si, daca in Romania s-ar fi intamplat doar foarte rar ca la un meci banal de campionat sa mai intalnesc cel mult unul-doi indivizi interesati, aici barul era exact cum trebuie sa fie: nu foarte plin, cateva mese libere, dar cu destul de multa lume ca exclamatiile mele de la bara lui Giggs sa capete ecou si sa-mi dau seama ca in ritm cu mine si intre aceiasi pereti respira o mica parte din eterogena armata de milioane a suporterilor lui United.

Am vazut un tricou cu Giggs, un tricou cu Ferdinand, venit cu un prieten de-al lui in tricou cu City, probabil amandoi mancunieni, cateva tricouri negre cu sigla lui United si chiar si unul de-al lui Fulham. Ma bucur ca Londra e suficient de mare incat sa cuprinda si suficienti suporteri United, dar iata, chiar si cand joaca cu o echipa de dimensiunile lui Fulham proportiile de suporteri dintr-un bar londonez sunt enervant de apropiate. Cand City a revenit de la 0-1 si i-a batut pe Chelsea cu gol din penalty in minutul 90, in ziarele londoneze de a doua zi titlurile pareau sa descrie o tragedie. „Ai nostri” pierdusera. Iar pentru Metro si The Evening Standard „ai nostri” sunt Arsenal, Chelsea si Tottenham, si doar rareori celelalte echipe londoneze (Fulham si QPR mai sunt in prima liga, dar ele nu prea au suporteri de la distante mai mari de o statie de metrou). West Ham, pe primul loc in liga a doua, primeste si ea destula atentie, iar Big Sam Allardyce are rubrica zilnica (sau aproape zilnica) in The Evening Standard.

Tot in Sports Bar eram si cand United batea pe WBA cu 2-0 in timp ce City, chinuindu-se sa desfaca apararea atat de bine organizata a lui Swansea, primea un gol cu totul neasteptat pe final de la revelatia galeza. Probabil ca si atunci, cand barul era mult mai aglomerat decat in seara asta, procentul de londonezi bastinasi prezenti era foarte mic. Asa ca publicul englez era impartit in rosu si albastru. Ciudat lucru, golurile lui United au fost intampinate cu mai putina bucurie decat golul lui Swansea, ceea ce inseamna ca – intr-un fel sau altul – ura fata de City era cel mai puternic sentiment. Distractiv a fost atunci si ca erau doua grupuri mari de italieni – unii care se bucurau ca Milan batea la Genova, ceilalti care ii injurau pe milanezi si care isi rodeau unghiile pentru ca Juve inca se chinuia sa desfaca un 0-0. O chibitzeala mult mai galagioasa decat cele englezesti, pe teritoriul strain al unei crasme din Haymarket.

United a castigat chinuit astazi, dar clasamentul arata cum trebuie cu 8 etape inainte de final. City au de recuperat 3 puncte si ii asteapta un traseu mai greu. In plus, chiar daca meciul direct e pe Etihad, Fergie va vrea cu siguranta sa razbune acel 1-6 de pe Old Trafford si – mai ales daca United are si optiunea egalului – City va resimti presiunea unei mize imense. City au demonstrat multe lucruri sezonul asta, au surprins pe multa lume si merita aplaudati pentru traseul de anul asta. Dar sunt convins ca autobuzul deschis care ii va plimba pe campioni prin Manchester peste doua luni va fi rosu. 02:29