Barul din Grosvenor
Casino din Piccadilly e micut, dar arata elegant. Pe fereastra se poate vedea
la primul etaj al lui Ripley’s Believe It or Not care e un fel de muzeu. Frumos
luminat, dar nu m-a atras niciodata atat de mult incat sa ma simt tentat sa
intru. Barul se vrea probabil un loc unde sa se retraga jucatorii cand iau o
pauza. In realitate, multa lume il foloseste pentru ca e deschis pana tarziu in
noapte, iar in Londra nu prea exista locuri deschise toata noaptea. La mesele
de joc nu e prea aglomerat, dar sunt in sala destui oameni incat sa transforme
noaptea intr-una profitabila pentru proprietarii cazinourilor. Pe holuri si in
bar, multe ecrane pe care ruleaza un meci din campionatul Scotiei. 1-0 pentru
Aberdeen, nu prea reusesc sa-mi dau seama cu cine joaca. Nici nu mi se pare
prea interesant. Ma bucur doar pentru ca vad fotbal britanic si imi amintesc de
faptul ca City a pierdut la Swansea, ceea ce ii pune pe United pe primul loc,
foarte probabil pana la sfarsitul campionatului.
In timp ce ne
invartim prin casino, imi tot vin in minte imaginile din Pact cu Diavolita in
care clubul de noapte e de fapt locul unde se tin sufletele captive. Exista un
miros de decadenta si de pacat in aer si incerc un oarecare regret ca nu pot sa
ma bucur de atmosfera asta decat dintr-o stare oarecum excentrica, decat
contempland si nu implicandu-ma. Nu simt nici un fel de tentatie, ori tocmai
asta ar trebui sa fie esenta locului.
La bar servesc doi
italieni, un blond cu mult gel in par si un mulatru cu o frizura afro foarte
exotica. Beau Kronenburg pentru prima data dupa vreo 20 de ani. Are gust de
bere, ceea ce nu se poate spune despre majoritatea bauturilor servite in tara
asta drept bere.
„Cu Esther a fost o poveste de dragoste
frumoasa. Am cunoscut-o in Gran Canaria. Eu lucram acolo, ea a venit la un
festival in vara. Eram in Canare de vreo 8-9 luni. La vremea aia eram cu alta
tipa. Am fost noi la festival, si cand am vazut-o pe Esther, mi-a placut din
prima. Eu eram cu fata asta si cu inca alte cateva fete, ea era cu un grup de
englezoiace.
Am vazut-o intr-o
zi, in timpul festivalului, iar seara ne-am intalnit din nou, intamplator. Ea
cu grupul ei, eu cu al meu. Mi-a placut mult, dar n-am putut sa fac nimic
atunci, eram cu fata asta. Desi proasta, cand ne-am asezat la masa, se apucase
sa spuna ca nu e cu mine. Aoleu, ce-mi venea sa-i fac... Dar oricum, n-am putut
sa fac nimic in seara aia.
Dupa aia, la fix 365
de zile, am vazut-o din nou, la acelasi festival. Ma despartisem intre timp de
tipa asta. Cand ne-am revazut, am recunoscut-o imediat. Si in fine, dupa aia am
venit in Anglia dupa ea.”
„Si cat timp ati
fost impreuna?”
„Doi ani. Voiam sa
ne casatorim in iulie. Ne-am luat casa impreuna. Am facut multe lucruri
impreuna.”
„Pai si de ce v-ati
despartit?”
„Ei, stii ca nu e
niciodata un singur motiv. Eu stateam in Cambridge la vremea aia, ea muncea in
Londra, venea aici in fiecare zi. Si incet-incet s-a produs ruptura. In principal
de la anturajul ei. Se apucase de cocaina, tragea destul de des... Si pana la
urma, pur si simplu n-a mai mers.”
Ascult fascinat
povestea si incerc sa judec cat mai putin. La fel, ma straduiesc din rasputeri
sa fac abstractie de faptul ca e spusa de o femeie. 18:19
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu