Talk of the town

The Artist (France, 2011), Regia: Michel Haznavicius

The Artist e in multe feluri si acum ca vreau sa scriu despre el, nici nu prea stiu de unde sa incep. „Fermecator” e primul cuvant care mi-a venit in minte. Reteta pe care au folosit-o e atat de simpla incat e foarte greu sa nu placa cuiva filmul asta. Totodata, in multe privinte filmul e atat de neconventional incat daca n-ar fi fost vorba de Harvey Weinstein as fi zis ca a fost un mare pariu. Mut, alb-negru, cu un regizor si o distributie cunoscute doar in Franta, clasic in epoca tehnologiei si a 3D-ului si un semi-remake subtil si mistocaresc dupa un film cult cum e Singing in the Rain... foarte multe riscuri.

Cu numele fratilor Weinstein in spate, banii si atentia Hollywood-ului sunt asigurate, si probabil lor li se datoreaza in buna masura si cele 5 Oscaruri. Altfel, filmul le merita pe deplin, dar stim ca asta nu e neaparat un criteriu.

As fi fost curios ce reactie as fi avut daca vedeam filmul foarte devreme, cand abia intrase in cinematografe si cand nu stiam nimic despre el. Probabil ca surpriza faptului ca nu vorbesc ar fi fost suficienta sa ma faca sa vreau sa-l mai vad o data. Ceea ce inseamna un pariu castigat pentru Haznavicius. E un experiment cu consecinte diverse, absenta dialogurilor, dar nu mi s-a parut o pledoarie pentru filmele mute, ci doar un artificiu care sa trezeasca nostalgii in spectatorii anului 2012. Putina documentare iti desluseste relativ repede metodele de a spune o poveste fara dialoguri, iar The Artist chiar triseaza putin prin cuvintele care se citesc clar pe buzele personajelor de multe ori, chiar daca nu se aud. La fel, cand are nevoie, Haznavicius introduce efectele sonore fara jene canonice, ceea ce transforma lipsa dialogurilor intr-o figura de stil mai degraba decat o abordare tehnica inedita.

Pentru ca l-a facut mut, era aproape evident ca va fi si alb-negru, dar jocul tonurilor de gri se potriveste la tanc cu atmosfera descrisa. Mi-a placut foarte mult felul in care se joaca cu granulatia si cu zona de clar pentru a explica daca ce vedem e actiune propriu-zisa, film in film sau flash-back.

Povestea e simpla, frumoasa si total nerealista, iar aici cred ca seamana cu filmele inceputurilor cinematografiei mai mult decat la alte capitole: The Artist foloseste din plin conventiile cinematografice si iti cere sa inchizi ochii la multe situatii cel putin chestionabile dintr-un punct de vedere realist. Daca l-am judeca doar dupa poveste, i-am face o mare nedreptate, pentru ca nu asta e ideea. E ca si cum am privi Tom si Jerry doar pentru firul narativ.

Actorii sunt excelenti. Nu stiu cat de cunoscut e Jean Dujardin in Franta, dar cu siguranta  Hollywood-ul o sa se intereseze mai mult de el de acum incolo. Mi-a placut foarte mult de Berenice Bejo, arata bine si intra perfect in rol, iar dansurile ei sunt de poveste.

Si, ca sa respecte canoanele teatrului elisabetan de succes, trebuie sa apara la un moment dat si un caine. Nu numai ca apare, cainele are chiar un rol important si il si auzim latrand la un moment dat, ceea ce e lucru rar. Iar rolul cainelui se desfasoara strict in registrul comicului. Scena deznadejdii din final, care ar trebui sa fie un punct culminant al dramatismului, e dezamorsata imediat cu o poanta pregatita atent inca de la inceput: cainele care se preface mort. Cand camera se opreste sa-ti arate asa ceva, stii ca tot restul dramelor n-au cum sa fie prea serioase.

The Artist nu e deloc un film profund, nu are o linie epica originala, drame complexe sau conflicte interioare de valoare universala. Dar este ceea ce filmele ar trebui de fapt sa fie si ceea ce foarte multe dintre ele au uitat: distractie in stare pura. Cuvantul care a construit Hollywoodul surprinde cel mai bine esenta lui The Artist: entertainment. 23:27