All night Dwight

Dwight Yorke - Born to Score, the Autobiography, Pan Books, London 2010

Am mai vorbit, in repetate randuri, despre cat de fascinat sunt de literatura sportiva de aici. Atat de multe biografii si povesti din sport incat pentru publicul britanic asta e un gen consacrat. Evident, mi-am spus ca la un moment dat o sa incep sa absorb si eu felul asta de literatura. Sunt convins ca „My story so far”, cartea pe care a „scris-o” Rooney la 18 ani sau cartea lui Wilshere n-au prea multe lucruri de transmis si sunt doar exercitii de PR care umfla buzunarele unor fotbalisti si asa foarte bogati, dar sper ca biografiile adevaratelor legende ale jocului sa imi imbogateasca perspectiva.

Conjunctural, prima carte pe care am citit-o este, iata, cea a lui Dwight Yorke. N-am avut asteptari prea mari oricum, imi imaginez ca de la Camus incoace nu prea s-au mai nascut fotbalisti cu talent la scris, iar Yorkie nu mi s-a parut niciodata a fi fost vreun mare caracter. Sigur, a format un cuplu de atac excelent in memorabila campanie din `99, „gemenii golului” dadeau cosmaruri multor fundasi pe vremea aia, dar as spune ca Dwight Yorke a avut mai degraba momente de glorie decat o cariera remarcabila.

Si intr-adevar, strict ca valoare literara, cartea e nula. Mai mult, e enervanta prin repetarea unor teme supra-uzate („sunt recunoscator antrenorului care m-a pus sa fac 20 de flotari in fata prietenilor cand m-a prins cu berea in mana”) si a unora pe care te-ai astepta, dintr-o mie de motive, sa nu le mai auzi decat in gluma („am muncit mult sa ajung aici”).

Iar dincolo de toate scuzele pe care le fabrica sa iasa bine in fata propriei constiinte (si in care crede probabil cu sinceritate), Dwight Yorke omul, asa cum reiese din aceasta autobiografie, nu este cel mai virtuos individ pe care o sa-l cunosti. Cartea este, in primul rand, o insiruire de cuceriri amoroase si de performante sexuale (patru femei intr-o zi, femei celebre, femei frumoase, femei carora le-a uitat numele, femei care i s-au oferit etc.). Reteta asta a functionat de cateva ori (Casanova, Marchizul de Sade), dar cand citesti o carte de Dwight Yorke vrei in primul rand sa afli lucruri despre Manchester United si despre echipa Treble-ului din `99. Evident, episodul apare in carte, iar povestile din vestiar si parerile despre fotbalistii alaturi de care a jucat sunt pretioase. Dar cantitativ, ele ocupa mult mai putin din spatiul cartii decat mi-as fi dorit. Si o alta alterare nedorita a lor este prea puternica subiectivizare. Nu stiu cum se face, dar toti antrenorii care l-au apreciat pe Yorke au fost niste antrenori grozavi, in timp ce aia care au incercat sa scape de el au fost fara exceptie niste nepriceputi.

Am avut o mare dezamagire si cand am sesizat ca pentru Yorke a juca pentru Trinidad Tobago a insemnat mult mai mult decat a castiga Liga Campionilor. Asta e pe undeva de inteles. Ca unicul reprezentant al unui fotbal mic care a ajuns la cel mai inalt nivel al jocului, e clar ca omul are statut de semizeu in tara lui. E natural sa fie asa, dar de la o distanta atat de mare nu e primul lucru care sa vina in minte cand auzi de Yorke din exoticul Trinidad Tobago. Din perspectiva asta, da, performanta de a califica reprezentativa tarii lui la un campionat mondial este mai remarcabila pentru ca sansele sa se intample erau mai mici. Evident ca a castiga cel mai important trofeu din fotbalul de club e o performanta uluitoare, dar pana la urma esti doar un jucator dintr-o echipa care trebuie sa fie suficient de buna incat sa fie luata in considerare pentru premiul cel mare. Dar a fi liderul unei echipe cu statut de tanar David printre Goliatii marilor natiuni fotbalistice, asta da, iti poate creea un sentiment de mandrie chiar mai mare. Si poate justifica si nostalgia si idilizarea locului natal, care deschide cartea si ramane constanta pana la final.

Nu am gasit insa nimic care sa justifice neseriozitatea in antrenamente, escapadele bahice, infidelitatea, aroganta sau nerespectarea indatoririlor de tata. Nu cred sa existe ratiuni care sa justifice un caracter urat. Cat despre fotbal... ei bine, Yorkie, ai fost bun, dar cand lucrurile au devenit dure, tu n-ai fost dintre durii care sa lucreze. Finala din `99 a fost castigata de Sheringham si Soljkaer. 03:54