Neecranizabil

Extremely Loud & Incredibly Close (SUA, 2011), regia: Stephen Daldry

Am zis sa imi dau cu parerea despre Extremly Loud and Incredibly Close. In mod normal n-as face-o, pentru ca filmul nu mi-a inspirat foarte multe. E genul de film de la care te astepti in orice moment sa inceapa actiunea si la un moment dat, dupa vreo 90-150 de minute, apare genericul de final. Uneori asta e frustrant, dar filmul poate fi salvat daca e facut cu stil. Daca bucatica neconventionala de poveste pe care a spus-o, fara introducere si fara final, a spus-o intr-un fel atractiv, care sa te lase sa apreciezi alte aspecte in afara povestii propriu-zise.

EL&IC se vrea o povestioara moralizatoare, poate chiar este, dar felul in care isi livreaza morala nu prea m-a atins. Lectiile sunt, evident, dintre cele bune: trebuie sa depasim momentele grele din viata cu optimism, sa nu ne cantonam in trecut si sa privim tot timpul inainte, importanta familiei etc. Dar copilul semi-autist n-are nici o vina ca apare intr-un moment in care cinematografia a dat deja un numar bunicel de filme cu copii autisti care au devenit referinta si fata de care EL&IC pica rau.

Ar trebui sa-i dau filmului si un pic de context: am aflat de Jonathan Safran Foer dintr-un trailer al cartii Eating Animals, pe care mai apoi am gasit-o si am citit-o pentru ca se intalnea cu unul din interesele mele. Literar, cartea nu m-a impresionat, dar de atunci si pana acum a devenit o referinta datorita documentarii impresionante. Si pentru ca stiam ca JSF e autorul lui EL&IC mi-am facut o nota mentala ca daca vreodata ma voi intalni cu cartea, sa o citesc.

Intamplarea a facut ca intre timp sa apara filmul, aceasta metoda simpla de a da oamenilor impresia ca au o anumita autoritate vorbind despre cartea care sta la baza lui. Si nu stiam absolut nimic despre film, am aflat ca ii are in distributie pe Tom Hanks si Sandra Bullock abia pe parcurs. Dar asteptarile erau maricele. Retrospectiv vorbind, e posibil ca EL&IC sa fie o carte ne-ecranizabila. Pentru ca mi se pare ca JSF are o anumita pricepere de a livra mici povestioare cu morala care, desi par simple si nepretentioaze, ajung sa se insinueze cumva in constiinta cititorilor si sa ramana acolo.

In nici un caz nu la fel se petrece cu filmul asta. Am simtit o oarecare placere estetica in interactiunea dintre baiat si bunicul lui mut (probabil nu e un film sponsorizat de Orange). Dar dincolo de asta... nimic. Si asta e prea putin ca sa-l salveze. In regula, am putea sa ne gandim la cei ramasi in urma mortilor din atentatele din 11 septembrie. Cei 3000 de oameni care au murit acolo aveau familii si fiecare om avea propria poveste de viata. Cu siguranta macar cativa din cei 3000 se aflau acolo doar conjunctural si au avut un ghinion teribil sa se numere printre victime. In regula, dar linia asta epica e abia in planul doi.

Ar mai fi ceva interesant: New York-ul. Abia in momentul asta mi-a picat fisa, si din perspectiva asta poate ca filmul are cu ce se lauda: exploreaza unul din modurile in care se poate reda personalitatea si spiritul unui oras. Criteriul e absolut intamplator, dar e de domeniul evidentei ca nu poate fi decat asa. Ca atunci cand iti propui sa prezinti un tablou atat de complex inevitabil unele aspecte, chiar importante, vor fi lasate pe dinafara si firul rosu pe care se vor impleti detaliile va fi doar unul dintr-o serie imensa de linii epice la fel de bune.

Reversul unui astfel de demers insa este ca foarte rar el ii va atinge pe cei care nu au afinitati cu locurile care devin, intr-o astfel de opera, personaje. Imi place de fiecare data sa consum creatii artistice despre locurile pe care le cunosc sau care ma intereseaza, dar cum nu am nici un interes in a surprinde spiritul New York-ului, imi imaginez ca e normal ca EL&IC sa nu ma atinga.

Totodata, spunand asta, inseamna ca filmul si-a asigurat un public de vreo 8 milioane de oameni. Enorm. 01:03