S-au intamplat multe
lucruri in aceste 5 zile, multe lucruri care ar merita mentionate si altele
care ar trebui trecute sub tacere si pe cat posibil sterse din memorie. Eh, sau
cine stie. A fost o noapte destul de dura, cea de duminica, dar nu regret nimic
si probabil doar putin timp mai trebuie sa treaca pana sa pot sa si scriu liber
si in public despre ea. Noaptea de inviere in Londra, pastele romanesc. Nu mi-a
placut. Ce s-a intamplat a fost ca am luat autobuzul de la Strand sa ajungem pe
Fleet Street, la St. Dunstan in the West, foarte aproape de locul unde Sweeney
Todd si-a comis crimele care l-au facut nemuritor.
Biserica romaneasca
cu statuia Elisabetei I a Angliei pe frontispiciu mi s-a parut, prima data cand
am vazut-o, un hibrid care reflecta destul de fidel imaginea unui sincretism
fortat de un oras plin de amalagamuri etnice, rasiale, religioase si culturale.
Sambata noaptea n-am apucat s-o vad pe interior. Nu eram sigur unde ar trebui
sa coboram din autobuz, dar ne-am dat seama dupa aglomeratia din fata
bisericii. Autobuzul a facut un ocol larg si ne-a lasat tocmai pe partea
celalalta, asa ca a trebuit sa ne intoarcem pe jos cateva minute. Strada era
ocupata de romani si circulatia era oprita, dar nici macar aglomeratia nu era
ca in Romania. Coada la lumanari era imensa si am renuntat la orice speranta de
a cumpara. Cozile din Londra merita ele singure un studiu antropologic. Stiu ca
la inceputul anilor `90 in Romania era bucurie mare ca „se gaseste de toate” si
„am scapat de cozi”. Poate aici e marginea celalalta a spectrului, cea in care
tocmai pentru ca se gasesc prea multe oamenii sunt dispusi sa piarda ore bune
din viata asteptand. Si in general promisiuni. N-am intrat in nici un club
londonez, dar cozile de la intrare mi-au taiat orice pofta de a o face.
Dar in afara de
coada de la lumanari, de altfel foarte civilizata, nu exista in fata bisericii
nimic din inghesuiala care a devenit la fel de traditionala de Pastele ca ouale
rosii sau cozonacul. Nu tu babutza care sa te certe ca nu esti imbracat
regulamentar, ca vorbesti, ca n-ai respect pentru cele sfinte sau sapca rosie.
Desi am dat de o tanti care n-a lasat-o pe Mihaela sa cante „Hristos a inviat”
pe motiv ca nu-l aude pe popa. Saraca Mihaela, nu prea a avut succes sa ne
mobilizeze sa cantam. Deh, lucrez la talentul de a urni multimile. Sunt cam pe
unde era Shakespeare cu literatura cand a invatat sa recunoasca litera A. Poate
trebuia sa-i fi zis ca Man’lache Preda: „Mihaelo, cateodata tare-mi pare rau ca
nu m-a inzestrat Dumnezeu cu darul cantarii. Aud vocile-n cap, parca-s voci
ingeresti. Si cand deschis si eu gura... fug cainii din sapte sate.”
Luatul luminii a
fost o chesti destul de aproximativa, si la care m-am simtit total pe dinafara,
neavand lumanari. In Romania e una din putinele chestii pe care o simt ca ma
trece in timpul sacru alaturi de toata masa de oameni dimprejur. Unica lumanare
care iese dupa miezul noptii din biserica, luminitele care se imprastie mai
apoi pe o traiectorie ce incepe in forma de V, apoi isi desface unghiul si
cuprinde in cerc intreaga multime, biserica devenind o mare de luminite, apoi
oamenii care merg spre case cu lumanarile in mana, din ce in ce mai putine
fiind aprinse pe masura ce te departezi de biserica, si acel sporadic: „Pot sa
aprind si eu de la dumneavoastra?” „Sigur” „Multumesc. Hristos a inviat!” „Adevarat
a inviat!”
Aici, un grupulet de
pusti pe biciclete Boris intrebau un politist ce e cu aglomeratia, de ce e lumea
adunata si de ce e strada inchia. „Romanian Easter” a raspuns politistul. „Romanian
Easter?” au repetat ei razand. Hai, probabil ca pastele stiau ce este, dar ce-o
fi acela un roman?
Hristos a inviat! 01:52
Un comentariu:
Adevarat a inviat!
Eu nu am ajuns la biserica deloc. Adica am fost astazi, dar imi pare rau ca am ratat partea cu lumina...
Trimiteți un comentariu