Imperial War Museum

Sursa: Wikipedia

Povesteam ieri despre expozitia lui Don McCullin, si ea a fost incontestabil vedeta primei mele vizite la Imperial War Museum, dar din aceasta foarte placuta zi merita retinuta mai multe lucruri. Si i-as face o nedreptate muzeului daca nu as povesti si despre el ceva mai pe larg. Destula nedreptate i-a facut geografia, pentru ca plasarea lui la vreo 10 minute distanta de cel mai sudic punct al zonei turistice centrale il cam scoate din circuitul vizitatorilor obisnuiti ai Londrei. Ceea ce e bine, pentru ca poate deveni un loc special si poate atrage un sentiment de apartenenta pentru cei care il viziteaza mai des, dar e rau din punct de vedere comercial, muzeul fiind nevoit sa faca un surplus de efort sa atraga vizitatori. Cand am ajuns noi am vazut o gramada de grupuri de elevi, si e foarte posibil ca ei sa fie principalul public.

Ca toate muzeele din subsidia statului, IWR e imens si gratuit. Si ca la toate celelalte pe care le-am vazut, conceptul de muzeu e diluat pana in punctul in care institutia devine un centru de coagulare a intereselor culturale ale localnicilor si turistilor. Exista un parc relativ intins de jur-imprejur, alaturi e o scoala in care am vazut o gramada de tricouri colorate si niste mingi care calatoreau cu viteza printre ele, am vazut oameni care stateau instinsi pe iarba la soare si oameni care se plimbau printre sculpturile din curte sau admirau cele doua tunuri impunatoare din fata cladirii, tunuri care au dotat la un moment dat cele mai mari cuirasate ale Royal Navy.

Cladirea e de o frumusete aparte. Construita initial ca spital in 1814, a fost cumparata si modificata pentru a o transforma in muzeu in anii `30. Exista anumite raporturi de proportionalitate intre componente care ii confera aceasta frumusete, dar pentru a caror descriere detaliata e nevoie de priceperea unui arhitect. Eu nu stiu decat sa ma bucur de priveliste. Coloanele grecesti in stil ionic sunt mai spectaculoase din interior decat de afara. De cum iesi, vederea lor si inaltimea exagerata te fac sa te simti mic, pentru ca cele doua tunuri din fata sa-ti atraga imediat ochiul si sa-ti redea increderea in importanta existentei tale omenesti. Turla contrasteaza prin stil si culoare cu aripile, si se pare ca a fost adaugata mai tarziu. Sub arcada principala scrie „Henry VIII Fundatum Civium Largitas Perfecit”, o expresie pe care nu prea am reusit s-o pricep, iar daca am priceput-o bine, nu prea are sens, pentru ca Henric al VIII-lea plecase de mult in ale lui la vremea la care cladirea s-a construit, si ma indoiesc ca pe vremea lui Londra ajungea pana in Elephant & Castle. Iar leul si unicornul de pe emblema casei de Windsor reprezentati pe frontispiciu sunt cea mai realista versiune de leu si unicorn pe care am vazut-o pana acum, sacrificand fidelitatea heraldica in favoarea valorizarii sculpturale a elementelor din emblema.

Muzeul are 4 etaje si o expozitie permanenta dedicata Holocaustului. In afara expozitiei de fotografie am apucat sa vedem doar o parte din fotografiile soldatilor britanici care au luptat in Irak si Afganistan, plus holul principal in care fiecare exponat are o poveste interesanta de spus. Mi-au placut cel mai mult motocicleta pe care Lawrence al Arabiei a avut accidentul care i-a adus moartea si tancul din care generalul Bernard Montgomery a condus ofensiva britanica impotriva Afrikakorps in `43.

Am vazut si un V2, doua modele de submarine de o persoana, unul nemtesc si unul italian, un spitfire si o intreaga flotila de modele de avioane din prima jumatate a secolului 20. O reproducere dubioasa dupa ceea ce eu am suspectat a fi prima bomba atomica, cea de la Hiroshima, dar n-am gasit nici o placa sa-mi confirme.

Intre noi fie vorba, m-am uitat ca la exponate si la un grup de evrei de toate varstele cu chipiute si favoriti lungi si creti, veniti probabil sa vada memorialul Holocaustului. Dar am fost norocos sa-i prind acolo. Expozitia din care faceau parte dura o singura zi. 02:24