Cateodata, ba nu –
de multe ori – am senzatia ca nimic nu poate exprima trairile pe care ti le da
un meci de fotbal mai bine decat celebra declaratie a lui Ferguson care nu
inseamna de fapt nimic si pe care a dat-o presei tot pe Nou Camp, in seara
magica de 26 mai: „Football, bloody hell!”
A fost tensionat si
meciul din weekend, al lui United cu Everton, si la capatul lui ma simteam la
fel de obosit ca si cum as fi jucat si eu. Dar nu cred sa mai fi trait vreodata
atat de multa tensiune acumulata in 4 meciuri inghesuite toate intr-o
saptamana, nici macar la turnee finale. Pana la urma, de United sunt in
continuare convins c-o sa castige liga, dar nici o umilinta nu e prea mare
pentru Barcelona, asa ca m-am bucurat sa fiu martor la sirul nefast prin care
trec si din care sper sa nu mai iasa.
Desi cei mai multi
oameni ii dadeau in continuare favoriti in ciuda acelui 0-1 din tur, banuiam ca
Pep si ai lui or sa aiba viata grea cu o echipa a lui Chelsea in forma buna,
condusa inteligent si motivata pana la Dumnezeu. Meciul a inceput previzibil,
cu Barcelona atatcand insistent si Chelsea aparandu-se inteligent si tragand de
timp din minutul 1. Nu s-a intamplat mare lucru vreo jumatate de ora si
Abramovich ar fi putut sa se duca linistit la culcare daca lucrurile continuau
in aceeasi maniera. Dar era clar ca n-aveau sa continue. Atacurile Barcelonei
s-ar fi intetit pana cand ceva s-ar fi intamplat. Si era clar ca pentru Chelsea
fiecare minut o sa se simta cat o vesnicie, iar perspectivele erau sumbre dupa
ce Cahill, care a facut un joc foarte bun in tur, a iesit accidentat.
Busquets a dat gol
la probabil prima eroare defensiva a albastrilor iar Terry a fost eliminat doua
minute mai tarziu. Urma o ora lunga, rezumata concis de comentatorul Sky
Sports: „Chelsea sunt in 10, n-au nici un fundas central de meserie si trebuie
sa reziste impotriva celei mai bune echipe din lume”.
Spuneam saptamana
trecuta ceva de cele doua penaltyuri pe care Barcelona le primeste din oficiu
pe Nou Camp. M-am inselat doar putin, pentru ca am uitat cum i-au scos anul
trecut pe Arsenal: un penalty si un cartonas rosu. Asta au primit si astazi,
dar era clar ca, daca vor sa mearga mai departe, Chelsea trebuia sa se astepte
la asta. Ceea ce nu inseamna ca eliminarea lui John Terry n-a fost meritata. A
fost lovitura intentionata, fara minge, cu jocul oprit. Dar e foarte posibil ca
daca o scena similara s-ar fi produs in fata portii lui Valdes sanctiunea sa nu
fie la fel de drastica. In tot cazul, John Terry a fost neprofesionist si idiot
lasand emotiile sa preia controlul intr-un moment in care ar fi fost nevoie sa
fie in primul rand cerebral. Si nici macar n-a fost o lovitura prea serioasa...
Iar penalty-ul, la
fel, e o reteta mai clasica decat a scenaristilor de la American Pie. Dribling,
intrare in careu, cadere in careu, penalty. Fabregas oricum, in afara de caderi
spectaculoase n-a avut nici o alta contributie la meciul de azi. De-asta m-am
si bucurat cand l-a schimbat, cine stie cum mai cadea si s-ar fi decis dubla
din nou cu decizii dubioase. Drogba a luat si mingea si la fel, era o decizie
care putea sa mearga in ambele sensuri. Sunt nedrept cu arbitrul turc,
arbitrajul lui a fost totusi bun, in tot
cazul infinit mai bun decat al lui Ovrebo et al. As putea spune chiar cinstit,
daca includem obligatoriul 5% (hai, poate 10%) pentru gazde. Desi insinuez ca
Barcelona a fost ajutata si in seara asta de arbitri, nu am un caz pe care as
putea sa-l sustin cu toata sinceritatea. Dar, pentru tot fotbalul ala „frumos”
pe care-l proslavesc milioanele de laudatori de data recenta, n-ai cum sa nu
remarci niste coincidente stranii in ce priveste deciziile in favoarea lor.
Cat despre ratarea
penaltyului, ca si a doua bara a lui Messi, ceva mai tarziu, alea au venit
direct de sus, de la zeii fotbalului, probabil si ei plictisiti peste masura de
aceeasi placa Barcelona-Real. Al doilea gol a fost frumos, cel al lui Iniesta.
Combinatie rapida si pacalire extrem de inteligenta a capcanei offsideului
jucata de o linie de fund a lui Chelsea imprudent de inaintata.
Dar pentru a doua
oara in 72 de ore Barcelona – probabil si ei prea indragostiti de ei insisi – a
pierdut avantajul ca o echipa mica, la doua minute dupa ce l-au obtinut.
Laudele ar trebui sa mearga spre Lamps, oportunistul, care a vazut culoarul si
ocazia si a profitat cu o pasa care l-a lansat excelent pe Ramires. Se poate
lauda cu gol si pasa de gol impotriva Barcelonei Ramires acum, desi in rest imi
pare ca are putine motive de lauda. Dar executia lui, acel lob de manual peste
un Valdes mult, mult prea imprudent, e in genul acelora care, daca le cazi
victima la germanica, trebuie sa mai stai o data in poarta.
Si pentru c-am adus
vorba de jocuri de maidan, a doua repriza a fost un fel de malaiasul. Daca n-ar
fi fost momentul de glorie pe care Torres era menit sa-l aiba, chiar nu era
nevoie de doua porti. A fost doar Barcelona atacand si Chelsea incercand sa
trimita mingea dincolo de jumatatea terenului cat mai repede cu putinta. Si nu
prea a semanat a fotbal, chiar daca pe mine m-a amuzat. Ma uitam la catalani,
saracii, cum plimbau mingea incoace si incolo si nu gaseau loc pe unde s-o
treaca spre poarta. Pe linia de 16, doar o padure de tricouri albe, insiruite
disciplinat pe doua linii rigide ca un lant de bicicleta ruginit. Si o
incapacitate rizibila a elevilor lui Guardiola de a juca cu centrari intr-un careu
fara fundasi centrali sau cu suturi de la distanta. Unicul, al lui Messi, a
lovit bara. In finala cu United ati stiut sa trageti de la distanta, `reatzi ai
dracului!
Iar faptul ca, in
ciuda posesiei de neam prost cu care ne-a obisnuit si care le foloseste din ce
in ce mai putin, Barcelona a avut doar foarte putine lovituri pe poarta, spune
foarte multe despre cat de indarjit s-au aparat Chelsea, dar si cat de exact,
mai italieneste ca italienii in vremurile lor bune.
Cat despre golul lui
Torres, intrat in locul lui Drogba pentru ultimele zece minute doar sa fie
testat daca mai functioneaza impotriva Barcelonei ca acum 5-6 ani, desi a
provocat o explozie de bucurie in Hammers Public House, unde am vazut meciul,
nu-s prea multe de zis. Putea la fel de bine sa nu fi fost. Drogba oricum a
jucat mai degraba fundas, si imi imagineza ca nici de la Torres nu erau
asteptari prea diferite. Dar exista potential pentru o gramada de glume bune pe
seama lui. 03:02
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu