Sport de domni

Fulham - Machester United 0-5 (Welbeck '5, Nani '28, Giggs '43, Rooney '88, Berbatov '90), Barclays Premier League 2011/12 Matchday 17, Craven Cottage, Londra

S-a intamplat, in sfarsit. Incepuse sa-mi fie frica, pe la inceputul sezonului, cand United batea la scor, jocul functiona, nu aveam accidentari si noi uitasem de problemele de la mijloc si de golul creativ ramas in urma retragerii lui Scholes. Credeam ca asta o sa fie sezonul in care recordul, foarte, foarte greu de egalat de acum inainte, o sa isi opreasca contoarul.

Pentru mine, de vreo 3 ani, ziua asta a capatat o conotatie aparte, asa cum suporterii lui Arsenal sarbatoresc St. Totteringham, si cum probabil alte echipe de prin Anglia or mai avea traditii ciudate. Cam mult, nu? Ar trebui sa zic despre ce e vorba inca de acum doua pasaje, este?

Ryan Giggs a devenit aseara singurul fotbalist care a marcat in 19 sezoane consecutive de Premier League. Tot ce face Ryan Giggs e exceptional, omul are mai multe intrari in Guiness decat o sa aiba Torres goluri pentru Chelsea, si sunt convins ca, la 38 de ani, Giggs inca mai are lucruri de aratat si mai poate ajuta United foarte mult inca. In plus, 19 nu suna foarte rotund, este? Speram ca ziua din toamna lui 2012 in care acest record se va transforma in 20 va veni ceva mai curand decat 21 decembrie. Si, asa cum ar fi normal, atunci ar trebui sa fie vorba de Sir Ryan Giggs.

Altfel, foarte recomfortant meciul de aseara. Dupa seria de victorii chiinuite cu 1-0 care a urmat "zilei despre care nu vorbim" (numita ca atare de RoM), 4-1 cu Wolves, 2-0 fara emotii cu QPR, iar acum, acest categoric 5-0 in ceea ce se anunta a fi un meci dificil, ne face un Craciun destul de fericit noua, fanii lui United. Sigur, nu era deloc rau ca Stoke, cu care n-am reusit decat un 1-1 acasa si care sunt cam principalul giant killer din Premier League sa ii incurce si pe City, dar nu e duminica in fiecare zi. Mos Craciun trebuie sa vina si pentru seici, chiar daca vara s-ar putea sa le schimbe perspectiva asupra a cum stau lucrurile de fapt.

Echipa mica, dar greu de abordat Fulham, care stiu sa incurce mai pe oricine in zi buna, se apara bine, nu se feresc sa atace si schimba antrenorii fara sa se resimta prea tare. Greu de uitat acel 0-2 de acum doi ani, venit imediat dupa o alta infrangere, cu Liverpool. Motive suficiente sa ne fie frica de ei.

Dar, ca suporter, e unul din cele mai grozave sentimente, sa ratezi inceputul meciului, iar in acele cateva minute pe care nu le-ai vazut echipa ta sa conduca deja. S-a intamplat si cu QPR, s-a intamplat si acum, cu Fulham, cand am apucat sa urmaresc meciul abia de prin minutul 8 (mai am de invatat despre felul cum se difuzeaza meciurile in Anglia si care sunt barurile de frecventat).

Am vazut asadar golul lui Welbeck doar in reluare, nimic exceptional, dar linistitor pentru ca a venit atat de devreme. Altfel, United a atacat aproape incontinuu, la fel, urmarind latirea frontului de atac si cam fara inspiratie la ultima pasa, dar parca cu o pofta de joc, de atac si de gol in crestere de la meci la meci. S-a intamplat sa vina si golul lui Nani (pe care l-am crezut al lui Rooney pana am ajuns acasa, nu mi-am dat seama ca Rooney n-a mai apucat sa atinga mingea), dintr-o buluceala in careu, genul de faza care functioneaza cand ataci o echipa care nu spera la mare lucru. E insa greu si periculos sa ne bazam pe asemenea goluri in meciurile importante, cand echipa pe care o atacam nu numai ca stie sa se apere foarte bine, dar poate sa si atace, si are si oameni capabili de un contra-atac rapid, si nici nu se sperie de numele lui United in aceeasi masura ca Fulham, de exemplu.

La golul lui Giggs am avut o explozie de bucurie, destul de deplasata avand in vedere ca eram in Islington, intr-un bar plin de suporteri ai lui Arsenal, destul de tensionati de golul egalizator al lui Albrighton de pe Villa Park, langa un perete de unde ma pazeau doua tricouri si o minge cu semnaturile "invincibililor", echipa care a castigat, in 2004, ultimul campionat pentru Arsenal.

A fost o combinatie de pase in careu, cu Nani, Valencia si Young facandu-si de cap printre fundasii londonezi. Nefericita devierea sutului lui Giggs, dar intr-o prima faza am avut impresia ca vrajitorul galez a facut o scarita. In tot cazul, golul a aratat bine, cu atat mai mult cu cat, am zis, incepuse sa ma angoaseze ideea ca Giggs n-o sa mai inscrie sezonul asta.

Fara sa joace extraordinar, United conducea cu 3-0 la pauza si, chiar daca visez inca la meciul in care vom face double digits (10-0), SAF a considerat ca putem reduce putin viteza in a doua repriza. Ocazii au mai fost, Welbeck a mai apucat sa il testeze serios pe portarul londonezilor in vreo doua ocazii, si chiar ma bucur ca a fost pedepsit pentru ratarea pe care a avut-o cu cateva minute inainte de a fi schimbat.

Dar au venit si cateva ocazii de la Fulham, cea mai periculoasa parandu-mi-se a lui Dempsey, la care Evra si Lindegaard s-au imbrancit unul pe altul s-o scoata. In continuare imi place mult de Lindegaard si, chiar daca De Gea a capatat siguranta, are cele mai bune cifre, e mult mai tanar si probabil si mai valoros, ma bucur sa vad ca danezul joaca si ma bucur sa vad ca, dupa ce van der Sar devenise atat de important si de neinlocuit pentru United, avem acum doi portari pe care ne putem baza. Trei, daca il punem si pe Kuszczak. Dar de ce-am face-o?

Golurile 4 si 5 au fost doar un soi de bonus, cireasa de pe tort, o distractie si pentru jucatori, si pentru spectatori. Ghiuleaua lui Rooney de la aproape 30 de metri a avut un efect de ocolire atat de bun si o forta atat de mare incat te face, ca portar, sa-ti urasti meseria, si mi-a amintit de golul lui de debut in PL, cel din 2000, pentru Everton, care a pus capat unui sir record de meciuri fara infrangere pentru Arsenal.

Imi place de pustiul Welbeck, dar imi pare rau pentru pozitia in care il pune pe Berbatov, aceea de a fi multumit daca prinde din cand in cand 15 minute de joc. M-am bucurat sa-l vad pe bulgar intrand si am sperat sa aiba o evolutie buna. Ah, si ce evolutie a avut! Golul pe care l-a dat a fost genul de gol in urma caruia eu unul as opri meciul si as declara pur si simplu invingatoare echipa care l-a inscris. Cu spatele la poarta, cu fundas in spate, tras de tricou, cu pasa receptionata intr-o pozitie incomfortabila, ai nevoie de mult fler, ca atacant, ca sa lasi mingea sa treaca si sa o impingi apoi cu calcaiul, pacalind portarul si uluind audienta.

Similar cu fabulosul gol al lui Crespo din finala Cupei UEFA din 1998, este genul de executie care il caracterizeaza pe bulgar si face o frumoasa reclama sportului asta. "Gentleman first, footballer second" se spune despre Berbatov, si exact asa a aratat golul lui de 5-0.

E trist sa fii Martin Jol intr-o seara ca cea trecuta, e posibil ca diferenta de scor sa fie cam dura fata de diferenta de joc, dar nu se pot savura placerile zeului fotbal fara sa-i suportam din cand in cand capriciile.