Pensie

Am vazut ieri la Dragos ca Uniunea Europeana s-a hotarat sa declare 2012 Anul european al îmbătrânirii active şi alsolidarităţii între generaţii. Dincolo de numele pompos si limbajul de lemn cu care conducerea Uniunii ne-a obisnuit, probabil ca initiativa a pornit ca urmare a unui fenomen care in societatile occidentale – si in special in UE, cu recent descoperita fragilitate a sistemelor publice de protectie sociala – se resimte ca o problema tot mai acuta: cresterea mediei de varsta a populatiei. Dragos intreba ieri ce pot companiile responsabile sa faca in legatura cu asta, iar raspunsul mi se pare interesant de explorat.

Sunt convins ca atitudinea autentic responsabila a unei companii se releva in primul rand, daca nu exclusiv, din directiile strategice de dezvoltare mai degraba decat din proiectele finantate cu banii dintr-un buget de CSR. Chiar si cand sunt facute cu toata onestitatea, acestea pot fi pe buna dreptate acuzate de apartenenta lor mai degraba la categoria de giumbuslucuri publicitare decat la aceea a actiunilor responsabile. Pentru ca in etica – de care, dupa cum vad eu lucrurile, responsabilitatea e legata strans – o mana nu spala pe alta, un procent de buget alocat pentru imbunatatirea societatii nu justifica un intreg buget obtinut prin actiuni ce contribuie la distrugerea ei. Asa ca directiile in care o companie ar trebui sa se implice in rezolvarea unei probleme pot fi etichetate ca deplin responsabile doar daca se leaga de obiectul de activitate al respectivei companii. Pentru ca pana la urma poti fi cel mai eficient doar facand lucrul la care te pricepi cel mai bine. O banca nu ma convinge ca vrea binele societatii plantand copaci in fiecare primavara in timp ce, prin politica pe care o duce, submineaza strategia bancii nationale, de exemplu.

Imbatranirea populatiei e o consecinta destul de fireasca a felului in care a evoluat societatea occidentala de vreo 200 de ani incoace. Ca pana acum nu s-a gandit nimeni la asta si ca am asteptat sa devina o problema e in primul rand vina puterii politice, preocupata in primul rand de propria-i perpetuare si de mentinerea status quo-ului, si cultivand pentru asta privilegiile anumitor clase sociale in detrimentul altora, dupa cum au dictat interesele momentului.

Mi se pare relativ usor de dedus ca, in conditiile cresterii mediei de varsta, deci a procentului de populatie pensionata in defavoarea populatiei active, sistemul de pensii devine o gigantica schema Ponzi, mai ales cand e centralizat, cand fondurile de pensii sunt in totalitate in mana statului. Conducerile politice au tot amanat reformarea sistemului si a fost nevoie de un soc economic pentru ca, iata, acum, Uniunea Europeana sa vina cu minunata idee: “Haideti sa rezolvam cu totii aceasta problema de a carei aparitie suntem unicii vinovati!”

Pentru ca n-avem incotro, insa, trebuie sa impartim aceeasi planeta cu aceste entitati monstruoase scapate de mult de sub controlul necesitatilor contractualiste care le-au creat, asa ca problemele guvernelor sunt si problemele indivizilor.

Ce-ar putea sa faca companiile? Ele insele sunt cele mai in masura sa raspunda la intrebarea asta. M-as astepta ca o banca sa vina cu oarece programe financiare croite special pentru varste post-pensionare (depozite pe termen scurt in conditii avantajoase, stiu eu?), ca o companie producatoare de energie sa incurajeze consumul responsabil, sursele regenerabile sau productia casnica de energie si tot asa.

Pentru ca de ce anume au nevoie generatiile trecute de varsta pensionarii e relativ simplu de dedus, si mai simplu de aflat intrebandu-I direct. Eu suspectez ca raspunsurile ar fi undeva in zonele: garantarea subzistentei, integrare, posibilitatea continuarii vietii active, pensii proportionale cu veniturile perioadei pre-pensionare. Pentru ca e realmente posibil ca pensionarea sa nu fie inceputul celei mai sumbre perioade din viata, ci al celei mai luminoase. 11:33