Orice-'nceput se vrea fecund

Astazi se termina anul 2011 si in mod normal asta ar trebui sa fie mare scofala. Dintr-un motiv sau altul, nu mi se mai pare asa de mult timp. Moment bun pentru bilanturi, poate. O linie conventionala la care sa ne oprim putin si sa ne uitam in urma. E in regula asa, oricum toate delimitarile sunt conventionale. De-asta sfarsitul lumii n-o sa fie nici in 2000, nici in 21-12-2012, nici in vreo alta zi sau in vreun alt an cu o sonoritate aparte cand e pronuntat in baza zece. Fortele lumii in care traim nu opereaza in baza zece, si putin le pasa de ea.

Cam ciudat moment sa resetam anul, asa, in mijlocul iernii. Inteleg ca 1 ianuarie e inceputul de an pentru ca asta era inceputul anului consular in ultima perioada a republicii romane. Dar mult mai naturale mi se par demarcarile traditionale, plasate fie la inceputul, fie la sfarsitul sezonului rece: intoarcerea Demetrei, Idele lui Marte, reinvierea lui Shiva s. cl.

De vreo 3 ani incoace am descoperit un sfarsit de an care pentru mine are mult mai mult sens. E intr-un citat revelator, cu care i-am innebunit deja pe unii din cei care ma cunosc, dintr-o carte care s-a infiltrat repede pe lista lecturilor mele fundamentale. O sa mai fac o data apel la el, probabil in ideea ca nu l-a memorat inca toata lumea si chiar dac-ar fi facut-o, repetarea lui e cumva ritualica. Asadar, Nick Horny – Febra Stadioanelor:

“Asa vorbesc microbistii: anii nostrii, unitatile noastre de timp, merg din august pana-n mai (iunie si iulie nu exista cu adevarat, mai ales in anii care […] nu contin nici o Cupa Mondiala sau nici un campionat European). […] Ne imbatam de Anul Nou, ca restul lumii, dar finala cupei, in mai, este de fapt momentul in care dam inapoi ceasul mintal si ne dedam la toate juramintele si regretele si reinnoirile pe care oamenii obisnuiti si le permit la sfarsitul anului conventional.”

Asadar, ceasul mental, juramintele, regretele si reinnoirile mele vor trebui sa mai astepte vreo 5 luni. Sper ca si petrecerea va insoti acel sfarsit de an, dar asta depinde mai degraba de vreo douazeci de barbati pe care nu i-am cunoscut niciodata, dar pe care ii vad saptamanal, imbracati in tricouri rosii.

Si mai ales de unul, la fel, necunoscut, un individ carunt, cu nasul rosu, cu un accent scotian neinteigibil si a carui pasiune pentru guma de mestecat a capatat proportii legendare. Acest domn mai e cunoscut in unele cercuri drept „cel mai mare antrenor din istoria fotbalului”. Numele lui, de fapt, e Sir Alex Ferguson. Implineste astazi 70 de ani. Motiv de sarbatoare mai important, in opinia mea, decat sfarsitul de an.

Ca orice aniversare, si aceasta a lui Ferguson are doua fetze. Sigur ca il sarbatorim, ii uram si ii dorim numai lucruri bune, dar de obicei adaugarea unui an la varsta vine cu o crestere in responsabilitati. Treaba care, teoretic, inceteaza dincolo de 65, dar iata, Ferguson face 70 astazi si probabil are de raspuns in fata mai multor oameni decat a avut de raspuns vreodata. Neutrii se intreaba cat mai are, ce mai vrea si ce isi mai poate omeneste propune de la sportul asta in care a castigat cam toate trofeele pentru care s-a inscris, ba chiar pe unele de enervant de multe ori. Suporterii se intreaba daca va mai rezista, care ii sunt planurile de viitor si daca s-a gandit la un urmas care sa mentina la cote cat mai rezonabile rezultatele lui United dupa retragerea lui. Rivalii se intreaba probabil cand se va ramoli, in sfarsit, daca si-a mai pierdut din foamea de succes sau din instinctele care-l fac sa citeasca atat de bine jocul. Nu exista inca raspunsuri rezonabile pentru nici unii. Sir Alex Ferguson e antrenorul lui Manchester United, si probabil va mai fi pentru ceva ani buni de-aici inainte. Astazi are meci cu Blackburn, pe care daca nu il pierde va termina anul pe prima pozitie. Speram ca l-a pregatit bine. La multi ani! 10:06