Soteriologie

2011 - un Mos Craciun generos

Unul din cele mai importante feluri in care este marcat Craciunul – si un obicei cu imunitate ridicata la secularizarea in crestere a societatii – este schimbul de cadouri. Sau doar primirea de cadouri, in cazul copiilor. Gestul, mi se pare, merita analizat pe indelete, in speranta ca e posibil ca, in acest fel de maruntisuri sa putem descoperi acel fel de umanitate dinauntrul nostru cu care ne place sa ne laudam.

Incerc de fiecare data cand ma gandesc la vreo manifestare umana sa fac analogii cu lumea animalelor, pentru ca de multe ori cam tot ce facem e replicat pe undeva prin natura, la macar o specie, doar ca la un nivel ceva mai simplificat, si care ne poate spune despre noi mai mult decat vrem sa recunoastem.

La animale, asadar, daruirea “cadourilor” are, pe cate stiu, doua directii importante: de la parinti inspre pui, cu scopul evident al supravietuirii acestora si de la masculi inspre femele, cu scopuri sexuale (suna destul de aproape de oameni, este?). Posibil ca in societatile de primate sa mai existe feuri de a schimba cadouri pentru a castiga privilegii sociale, cel putin din cate cunosc eu cimpanzeii. In rest, nu stiu sa mai existe alte feluri de a darui obiecte in lumea animala. Diferenta este, evident, ca animalele nu au simtul proprietatii obiectelor (simt pe care il suspectez a fi dezvoltat pe baze culturale la om, pentru ca la societatile omenesti primitive nu exista), dar depunerea unui efort in vederea obtinerii obiectului ce va fi daruit e suficient de asemanatoare, din punctul meu de vedere.

De ce fac oamenii cadouri? Evident, excludem felul in care parintii isi cresc copiii, pentru ca ar fi odios sa percepem hranirea bebelusilor ca pe un “cadou”, chit ca de multe ori se face in speranta intoarcerii serviciului la un moment dat, ceea ce, desi nu e tocmai acelasi lucru, suna aproape la fel de odios.

O motivatie de care nu stiu sa existe la animale, si care pe mine m-ar face sa ma simt mandru ca fac parte dintr-o specie capabila de asa ceva, este oferirea cadourilor fara a avea in minte alta finalitate decat bucuria celui care primeste. Ma intreb daca e posibil asa ceva. Daca avem in minte faptul ca finalitatea ultima nu ar fi de fapt bucuria celui care primeste, ci reflectarea ei in bucuria celui care ofera, atunci ma simt tentat sa afirm ca mai degraba nu exista acest soi de altruism total. Ca omul nu este capabil de a empatiza cu alta fiinta in asa masura incat sa piarda contactul cu propriile emotii.

Cred ca budistii ar spune ca asta este marca unui Boddhisattva, renuntarea la perceptia eului si actiunile exclusiv in slujba celorlalti. Kant ar spune ca un astfel de gest are valoarea morala maxima si ca motivatia lui n-ar mai fi determinata de nici un fel de scop individual, ci de imperativul moral. Sceptic cum sunt, nu prea cred in existenta acestui imperativ moral predeterminat. Cred in posibilitatea existentei unui scop ultim al vietii ca stare de permanentizare a fericirii, beatica sau nu. Soteriologia i-a spus in diferite feluri: mantuire, salvare, eliberare, Nirvana, rai etc. In sluba unui asemenea scop, mi se pare de domeniul evidentei ca punerea propriei vieti in slujba celorlalte si omagierea existentei in totalitatea ei mi se pare mijloace absolut necesare. Posibil ca, pentru fiintele foarte avansate pe acest drum, obtinerea fericirii celorlalti sa apara ca un mijloc atat de evident incat bucuria de a o vedea implinita sa scada in importanta pana la imperceptibil. Cam in acelasi fel incat, pentru oricine vrea sa-si indeplineasca indatoririle de servici intr-o zi, faptul ca trebuie sa parcurga drumul de acasa pana la locul de munca este atat de evident incat bucuria de a fi ajuns sa nu aiba o intenstitate demna de luat in seama. Desi, tot soteriologic vorbind, mi se pare valoros sa stim sa ne bucuram de fiecare pas facut pe calea salvarii, fie el mic sau mare, primul sau ultimul. Hm… complicat. Si atunci… ce trebuie sa fac?12:21