duminică, 29 mai 2011

Inabordabil

Barcelona - Manchester United 3-1 (Pedro '27, Messi '54, Villa '69 - Rooney '34), Champions League Final 2011, 2011-05-28, New Wembley, London

At 23 Messi is already running out of records and milestones and after failing to find the net at Anfield, Old Trafford, the Emirates and Stamford Bridge he chose the greatest stage to write another chapter in his extraordinary story. (The Independent)

The new Wembley Stadium, opened in 2007, came of age. It has staged some memorable games but whereas the old stadium resonated with the sprit of Ferenc Puskas, Sir Stanley Matthews , Johan Cruyff and Diego Maradona, the modern incarnation lacked a sense of history. Now men and women will tell their grandchildren of how they watched the great Leo Messi beneath the stadium's grand arch. (The Mail)

There was no disgrace in being beaten by a team that deserves to be ranked beyond Pele's Santos, Di Stefano's Real Madrid, Cruyff's Ajax and Gullit's AC Milan. (Sunday Mirror)

Rather than investing time needlessly in a ranking of teams spanning so many eras in the game, much better to just appreciate Barcelona define this one. (Eurosport)

Evident, intreaga prea sportiva a planetei vuieste astazi, si va vui inca niste zile de-acum incolo (zile ce vor parea, tocmai din cauza asta, enervant de multe) cu elogii la adresa Barcelonei. Si pe buna dreptate, pentru oricine a vazut meciul aseara este incontestabil meritul Barcelonei, care si-a castigat in mod categoric dreptul de a mai urca o treapta pe scara ce duce spre Olimpul fotbalului. Dar permiteti va rog sa nu ma alatur corului de osanale, sau cel putin sa nu le impartasesc tonul.

E imposibil, evident, sa spun ca spaniolii nu meritau sa castige. E redundant sa-mi aduc aminte ca si anul asta, ca si in 2009, trupa lui Guardiola s-a folosit de greseli enorme de arbitraj ca sa treaca de cate o echipa englezeasca (Chelsea in 2009, Arsenal in 2011), pentru ca aseara nici Chelsea si nici Arsenal n-au stat intre Barcelona si cel mai ravnit trofeu din fotbalul de club. Acolo a fost Manchester United, si de la ei ma astept de fiecare data la o evolutie mai buna decat a oricui altcuiva.

Nu s-a intamplat aseara, si senzatia pe care am incercat-o, care abia acum se decanteaza si pentru care n-am gasit inca un cuvant, am cautat-o indelung in arhiva trairilor mele. Si la un moment dat, astazi, a aparut. Am mai simtit asta in 1989, a doua zi dupa ce o echipa fantastica a AC Milanului care includea magnificul trio olandez Guullit - van Basten - Rijkaard zdrobea cu 4-0 Steaua Bucuresti tot in meciul care urma sa decida castigatoarea Cupei Campionilor. Si atunci, prin analogie, pot sa-mi clarific putin senzatia de azi. Privind retrospectiv de nenumarate ori acea seara in intervalul de 22 de ani care a trecut, mi-a devenit evident un lucru: nimic nu se putea face pentru a schimba soarta acelui meci. Iar aceasta evidenta e total nedigerabila pentru noi, rasfatatii suporteri ai lui United, cel putin atata vreme cat a intrat in natura noastra ideea ca - indiferent de adversar si indiferent de rezultat - United este echipa mai buna, iar infrangerile ocazionale, oricat de importante, sunt doar niste concesii facute echilibrului universal.

In cheia asta imi explic de altfel si finala din 2009. A fost cea mai stearsa evolutie a diavolilor din acel sezon si chiar si asa, era nevoie doar ca bara lui Cristiano Ronaldo din minutul 3 sa intre in plasa pentru ca soarta partidei sa fie radical diferita.

Deosebirea evidenta dintre finala din 2009 si cea de aseara a fost ca de data asta United nu intra in meci ca favorita. Deja asta e o chestie inedita, o situatie atat de rara incat sa nu stiu s-o intampin. Dar nu-i nimic, favorita conteaza oricum doar pentru pariori, iar statisticile isi pierd valabilitatea in momentul in care cei 22 de barbati intra pe gazon.

SAF a avut la dispozitie doua saptamani exclusiv sa pregateasca meciul asta, si este cel mai priceput om pe care-l stiu in a gasi metodele prin care se poate invinge o echipa de fotbal. Asta imi dadea sperante inainte de meci. In plus, vulnerabilitatea Barcelonei era atat de evidenta incat o vedea toata lumea: catalanii nu au plan B, nu stiu sa joace altceva decat ce joaca in mod obisnuit. Oricat de teribil ar fi sufocantul lor joc de pase interminabile la mijlocul terenului, e unica strategie de joc a trupei lui Pep Guardiola, iar orice masinarie care functioneaza in baza unui algoritm inflexibil poate fi contracarata.

Evident ca e greu sa faci fata enervantului lor tiki-taka, imposibil chiar pentru cele mai multe echipe, dar aici e cheia, asta e adversarul, arhicunoscut, oricat de inspaimantator. Si da, United a facut fata cu brio. Cu toata presiunea Barcelonei, cu toata posesia lor care batea spre 70%, United s-a pregatit pentru asta si s-a pregatit bine. Chiar si golul lui Pedro, venit in urma unei combinatii tipice, a fost inclus in planul de damage management al lui Ferguson si pana la urma anulat dupa 7 minute.

Cand am vazut echipele si asezarea in teren, exact de Pedro m-am temut cel mai mult. Dispus in flancul stang al atacului catalan, anihilarea spaniolului a picat in sarcina lui Fabio. Oricat de tare mi-ar placea de fratii Da Silva, speram sa nu-i vad pe nici unul dintre ei pe teren aseara, apetitul lor ofensiv si felul in care nu-i pot rezista fiind cu totul inutile impotriva Barcelonei. Mult mai utile mi s-ar fi parut, in dreapta apararii, calmul si experienta lui O'Shea, cu toate limitarile lui tehnice.

Si intr-adevar, la primul gol Pedro se afla in dreapta, un loc unde n-ar fi avut ce cauta in mod obisnuit. Fabio nu era de gasit nicaieri primprejurul lui, iar pasa lui Xavi si finalizarea au fost de pe alta planeta. van der Sar a reactionat foarte bine, incercand sa acopere coltul lung, pentru ca este si cel mai usor si cel mai normal ca atacantul sa trimita mingea in unghi ascutit, spre directia din care a venit. Nu i se poate reprosa nimic nici lui si nici vreunui alt portar de pe planeta, pentru ca nimeni n-ar fi aparat acest gol decat printr-un noroc incredibil.

Ei, dar 1-0 sau 0-0 sunt, intr-un meci de totul sau nimic, mai mult sau mai putin acelasi lucru. 0-0 oricum nu-ti aduce nimic, asa ca trebuie sa inscrii. Iar daca inscrii la 0-1, poti pastra atitudinea ofensiva si dupa egalare, iar asta confera un oarecare avantaj la 1-1. Cam asa s-a si intamplat. Chiar daca pe Barcelona nu ii poti ataca fara sa fii suicidal, United a rezistat bine iuresului combinativ al celei mai bune linii de mijloc din sportul asta, pastrand amenintarea la distanta rezonabila de poarta lui van der Sar.

Numai ca dupa pauza s-a intamplat ceva inimaginabil, ceva la care probabil nici Guardiola nu s-ar fi gandit inaintea fluierului de start: Barcelona au venit cu o solutie de rezerva. Cu SOLUTIA de rezerva: au inceput sa traga de la distanta. De unde in prima repriza si Villa, si Pedro, si Messi se codeau sa suteze din afara careului, si singur Iniesta a trimis vreo doua suturi razlete pe mijlocul portii, in a doua repriza au devenit curajosi. Au inceput sa traga.

Si se vede treaba ca si la asta se cam pricep. Nici la sutul lui Messi, nici la cel al lui Villa nu poate fi imputata vreo vina cuiva. Messi a avut trei oameni in fata in momentul sutului, iar mingea a trecut exact pe la radacina barei, fizic imposibil de ajuns. Villa a avut un lob incredibil - copiat parca dupa o plansa inginereasca, genul de sut care iese o data la cateva zile la antrenamente, atunci cand lovesti de pe loc, nu te ataca nimeni si e liniste in jur.

Si atunci, ce putea face United? Ce poti face cand singura vulnerabilitate a adversarului dispare? Ce sansa ar fi avut Hector daca lui Achile i-ar fi fost scaldat si calcaiul in apa Sfinxului? Ce sansa David daca Goliat n-ar fi avut un os moale in frunte? Ce sansa Alexandru daca nodul din Gordium ar fi fost mai solid decat sabia?

Sigur, United trebuia sa mai inscrie, numai ca realitatea e mai complicata de atat. Chiar si fara Puyol, defensiva Barcelonei a functionat impecabil. Nu intamplator Chicharito a stat in offside majoritatea jocului. Catalanii si-au pastrat linia defensiva foarte sus, chiar si la golul lui Rooney se putea acuza un usor offside la Giggs. In plus, fundasii lor n-au gresit. Nici o minge, pe tot parcursul meciului. Iar prea multe sanse era oricum clar ca n-or sa fie.

Jim White spunea cu o zi inainte de meci ca cea mai buna metoda sa invingi Barcelona e sa joci peste cea mai buna forma a ta si sa ai noroc. Mai spunea insa si ca metoda asta nu prea se gaseste in manualele de antrenori de fotbal. Ei bine, United a facut asta si n-a fost suficient. Si-atunci?

Fiecare infrangere [...] trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare. (Nick Hornby - Febra Stadioanelor)

4 comentarii:

baicsu spunea...

"Messi a avut trei oameni in fata in momentul sutului, iar mingea a trecut EXACT PE LA RADACINA BAREI, fizic imposibil de ajuns".
măi nea bhuttu, eşti sigur că vorbeşti de meciul de la Londra de sâmbătă seara?

bhuttu spunea...

Acum ca vazui reluarea, n-a fost chiar aproape de bara. Dar tot era greu de aparat sutul. Si nu mi se pare ca VDS ar fi gresit in vreun fel.

baicsu spunea...

păi şi el a declarat că se aştepta ca Messi să tragă la colţul lung şi chiar plecase puţin pe şut, iar când a văzut und ese duce mingea nu a mai avut timp să se replieze.

Archaeopteryx spunea...

Bhuttu, cred că Barca te-a învins şi pe tine ...