De cele mai mult
ori, un regizor nu prea reuseste sa se desprinda de anumite tipare, de anumite asa-zise
„marci regizorale”, de trasaturi care apar si reapar in toate filmele lui si
care te fac sa-l recunosti indiferent de subiectul abordat.
La Tarantino tiparele astea sunt mai vizibile, mult mai vizibile decat alti regizori, dar spre deosebire de cei mai
multi dintre ei, nu numai ca se mandreste cu asta, dar iti baga lucrul asta in
ochi atat de tare incat la un moment dat filmul nu mai este despre propriul
subiect, ci despre Tarantino. Evident,dupa ce a dat lovitura cu Reservoir Dogs
si Pulp Fiction, nimeni nu mai indrazneste sa ii aduca vreo obiectie sau sa-i
refuze vreun buget. Mai ales ca Tarantino se vinde. Dar gagiul are momente in
care devine atat de autoreferential incat ca sa intelegi filmele lui ai nevoie
de o brosura cu explicatii, ca la muzeu.
Cam asta se intampla
in Death Proof, un film care este despre Tarantino de la cap la coada si despre
nu mare lucru in rest. Adica, de exemplu, omului ii plac filmele din anii `70.
E destul de evident, o spune si el, si nu e nevoie de un geniu sa-si dea seama
ca, avand 7 ani in 1970, gustul lui Tarantino pentru filme a fost format in
deceniul 8.
Filmele lui sunt
suspendate intr-o contemporaneitate ambigua temporal, dar substanta
inspirationala a lui Tarantino, intregul lui continut creativ, e blocat
iremediabil in anii `70. „Bet you’re a big Lee Marvin fan, aren’t you? Me too,
I love the guy” spune Vic Vega in Reservoir Dogs, dar astea sunt cuvintele lui
Tarantino. Pentru ca toate personajele lui vorbesc ca el. Inglorious Basterds e
un remake al lui Dirty Dozen. Numai ca daca oamenii lui Lee Marvin sunt foarte
seriosi, iar Dirty Dozen vrea sa fie strict un film de razboi si un film despre
eroi, Tarantino nu face altceva decat sa se prosteasca. Totul are dimensiuni
caricaturale, iar filmele lui nu sunt despre lucruri, ci despre alte filme.
Death Proof este un
remake al lui Tarantino dupa Vanishing Point (1971), nu se ascunde asta nici un
moment. Personajele din partea a doua vorbesc mult despre filmul asta, chit ca
nu erau nascute cand s-a lansat. Iar masina pe care o conduce gasca celor 3
fete din partea a doua este cu siguranta visul implinit al unui copil care
trebuie sa se fi uitat cu mult jind la Dodge-ul Challenger de 400 de cai din
Vanishing Point.
E un film cu multe
gagici, in care femeile sunt folosite, se expun si se vad pe ele insele strict
ca obiecte sexuale. Evident ca in realitate femeile nu vorbesc si nu se
comporta asa. Dar aici femeile vorbesc ca Tarantino si se comporta cum ar vrea
Tarantino sa se comporte.
Post-procesarea
arunca in aer absolut toata canoanele editarii: nici un fel de preocupare pentru
racorduri intre scene, taieturi in mijlocul cadrului, obiecte care dispar pur
si simplu din imagine, sarituri bruste si nemotivate in nici un fel de la
alb-negru la color. Filmul este zgariat sa ii dea un aspect retro, fara ca asta
sa serveasca in vreun fel povestea. Pur si simplu, Tarantino isi face propriul
lui Vanishing Point, numai ca asa cum l-ar fi facut el. Cu multe gagici, cu
omoruri, cu picioare care zboara prin aer si aterizeaza in mijlocul strazii.
Si imi imaginez ca a
mai fost o idee coapta de mintea lui imbuibata cu referinte cinematografice de
acum 40 de ani: daca am facut Dodge-ul Challenger din Vanishing Point, oare ce
masina ar putea s-o bata pe asta? Ar trebui, evident, sa fie o masina si mai
smechera. O masina in care sa nu poti sa mori. Death proof. Doar o astfel de
masina ar putea omori Challenger-ul. Deci masina asta trebuie sa aiba un
schelet pe capota, sa arate ca e cea mai smechera. Whoaaa, dar cine ar putea sa
conduca o asemenea masina? Ah, pai asta e simplu. Daca e vorba de o bataie
intre masini, ii lasam pe cascadori sa conduca, normal. 03:08
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu