Lectii si comunitati

Astă vară, la Femei pe Mătăsari, venise un camion cu gheaţă. Gheaţă care trebuia transportată cale de câteva sute de metri, de unde nu se mai putea intra pe stradă, pana la frigidere. Imediat s-a creat mare agitaţie. „Haideţi să transportăm gheaţa! Haideţi să transportăm gheaţa!”, toată lumea părea mobilizată, transportul gheţii devenise principala atracţie a străzii şi preocuparea tuturor. Din câte îmi amintesc, era o cantitate relativ mică de gheaţă, aşa că m-am dus la Iulian si i-am spus:

„Iulian, e destul de puţină gheaţă. Putem să mergem 3-4 oameni seriosi, durează mai puţin si se face mai organizat”

„Nu, e mai important sa participe toata lumea” îmi spune el. Am rămas blocat. A fost ca un soi de epifanie, o străfulgerare. Am inţeles dintr-o dată o grămadă de lucruri. Şi m-am băgat in coloana formată din câteva zeci de oameni şi întinsă pe câteva sute de metri care a trecut pungile de gheaţă din mână în mână cu multă gălăgie dar, foarte important, cu multă veselie. Mi-am dat seama că uneori e mai important să creezi anumite sinergii decât sa bifezi pur şi simplu o realizare tehnică. Mi-am dat seama că nu transportul gheţii era adevarată miză, ci colaborarea. E un fapt prea mărunt ca să se transforme în vreo mare lecţie de viaţă, dar la nivelul la care l-am receptat eu chiar a însemnat mult. Mi-am dat seama şi de ce Iulian are atât de mult succes în a coagula comunităţi, iar eu atât de puţin. Doar una din lecţiile pe care le-am învăţat de la el.

Sâmbătă, Andrei şi Diana discutau despre ceva. Nu mai ţin minte exact ce, parcă o chestie legată de construirea unei platforme online, ceva cu mentori, ONG-uri şi comunităţi. Îmi pare rau că nu-mi amintesc mai multe detalii, ar fi ajutat povestea. Dar îmi amintesc cu multă claritate o replică a Dianei:

„Da, dar eu aş vrea ca ăsta sa fie produsul unei comunitati, nu să muncească doar câţiva oameni şi să vină cu el gata facut”

E fix aceeaşi atitudine. Participaţionism, angajare şi consolidarea comunităţilor ca scopuri în sine. N-am gândit niciodată aşa, dar îmi dau seama că e unul din cele mai nobile feluri în care te poţi pune în slujba celorlalţi. („nobil” referindu-se aici la valoarea morală a faptei)

Iar de la Diana am învăţat grozav de multe, dar probabil că asta e lecţia cea mai importantă. Pasiunea cu care face orice e legat în vreun fel de comunicare, comunitate, de a aduce oameni împreuna. Felul în care incepe să funcţioneze de fiecare dată când aude că cineva, oricine, are nevoie de ceva, orice.

Capacitatea de a-şi păstra verva şi entuziasmul indiferent de reacţii, de lipsa lor sau de obstacolele de pe traseu. Nu prea îmi dau seama cam ce te-ar putea opri din a-ţi atinge obiectivele când eşti atât de motivat.

Ştiu ca e uşor patetic şi poate puţin îngroşat ce am facut aici şi ştiu c-o să-i stânjenesc pe prietenii mei. E o responsabilitate destul de mare care vine la pachet cu mândria pe care-o resimţi când eşti transformat în model, în exemplu pozitiv. Dar e greu şi să te raportezi de pe picior de egalitate la oameni de la care ai invăţat atât de multe. Iar eu mă simt tare norocos să pot să-i numesc prieteni ai mei, un noroc total nemeritat. Mă simt ca şi cum aş fi aşezat la baza unui munte, contemplându-i cu admiraţie vârful, în timp ce oameni din jurul meu au renunţat la minunata privelişte a vârfului pentru un urcuş greu şi plin de obstacole. Dar priveliştea de acolo de sus e mult mai frumoasă. 14:11