Corazon de paper

Sursa foto, de unde se poate si
cumpara manualul, aici.

Tot English My Love. Uite cum descoperim influente atat de obscure si atat de adanci! Eh, pe-asta o accept cu placere, imi aduc aminte ca a fost un manual foarte bun, chit ca l-am cam ignorat ca material didactic, engleza fiind o materie la care am cam luat notele din oficiu in scoala, si dormind in ore. Dar l-am lecturat in particular ca forma de distractie, se pare c-a contat mai mult. Nu-i vina mea, erau Beatlesii pe coperta!

Spunea acolo la un moment dat despre ziarele englezesti, despre cat sunt de groase si cum – tin minte foarte clar – editiile de duminica iti amintesc de enciclopedia Britannica. Am cercetat acum si vad ca English My Love a fost pentru clasa a IX-a, ceea ce se cam potriveste cu amintirile mele, si inseamna ca la momentul in care citeam asta aveam deja cele doua volume din Enciclopedia Britannica pe care le mai am si astazi. Cand au devenit populare in Romania, interesul meu pentru ele scazuse de mult, Encarta, enciclopedia interactiva pe CD era o jucarie mult mai frumoasa.

Si mi-am spus, tin minte: „Ei, cum sa fie cat Enciclopedia Britannica! N-are cum sa fie un ziar atat de voluminos!” Ei bine...

Sunt fascinat si amuzat in egala masura de publicistica britanica. Ziarul gratuit de dimineata, de la metrou („Metro”), are de regula 52 de pagini. De la 1 ianuarie are 56, i s-au adaugat coperti pline de reclama, probabil a sponsorilor olimpiadei, pentru ca deja e cel mai popular subiect din media. In prima zi am vazut o reclama la HSBC, apoi nu le-am mai recunoscut.

Dupa 16, tot in statiile de metrou dar si in multe puncte de pe strazi se distribuie gratuit, zilnic, The Evening Standard, 76 de pagini. Asta face, doar din ziare gratuite, 128 de pagini pe zi. Nemaipunand la socoteala ca din cand in cand au si tot soiul de suplimente, din care mi se pare ca cel de vineri, cel putin la The Evening Standard, e permanent. Si nu va imaginati ca ziarele care se vand pe bani, cele de specialitate sau revistele se lasa mai prejos. N-am vazut vreo revista sub 100 de pagini. Inside United, revista oficiala a clubului, apare lunar si are cam 120 de pagini, toate despre Manchester United. Evident, toate cluburile mari au revista proprie. Dar in tot cazul, va vedeti citind 128 de pagini de ziar pe zi? Mi se pare ca nu e omeneste posibil. Fituica pe care Rininger o distribuia la metrou in Bucuresti avea, daca tin bine minte, 16 pagini, si majoritatea oamenilor doar o rasfoiau si citeau titlurile, pe sarite. Evident, si pe aici tot cam asa se procedeaza, cu diferenta ca intr-un drum de metrou abia daca ai timp sa dai toate paginile, de la un cap la altul. Si-atunci, ma intreb, la ce bun atata efort?

Ah, pe langa asta, exista tot soiul de publicatii locale distribuite gratuit, cu diferite frecvente de aparitie: fiecare consiliu local are ziar propriu (de regula saptamanal), exista ziare ale comunitatilor hindi, arabe, evreiesti, slave etc. etc., majoritatea distribuite gratuit, fie din usa in usa fie in puncte volante, pe strazi.

Toate astea au in ele si indemnuri la reciclare, statiile de metrou sunt toate prevazute cu puncte de reciclare speciale pentru ziare, exista sisteme descrise amanuntit pe pereti pentru recircularea cat mai fluida a ziarelor, sunt prin oras nenumarate containere strict pentru reciclat ziare (alaturi de altele, speciale pentru hartie!), iar oamenii sunt in general educati si in general chiar recicleaza. Cu toate astea, sunt convins ca impactul environmental nu e nici el de neglijat, nu doar datorita procentului inerent de ziare care ajung in cosurile de gunoi menajer, ci si pentru ca procesul de reciclare in sine se face cu consum de energie.

E interesant de discutat si continul acestor ziare, dar asta e o alta poveste. 00:27