Rodrigo Diaz de Bolivar

Gabriel Garcia Marquez - Generalul in labirintul sau, Editura RAO, Colectia Opere XX, Bucuresti, 1996

Traducere de Mihaela Dumitrescu dupa El General en su laberinto, 1989

Am tot incercat sa imi dau seama ce urmareste Marquez cu cartea asta.

Evident ca pentru el, care e columbian, numele lui Bolivar are o rezonanta cu totul diferita decat pentru mine. Pentru clarificare, asadar, cateva vorbe despre ce insemna pentru mine Simon Bolivar inainte de a citi cartea asta:

Pentru mine, Simon Bolivar e un nume imens, care ar trebui tatuat cu litere ingrosate pe toata suprafata Americii de Sud, intre Capul Horn si Istmul Panama. Un vizionar, un progresist, un mare luptator, erou si figura legendara, Bolivar a fost unul dintre cei binecuvantati de soarta cu forta de a smulge gloria din mainile istoriei, plecand de la nimic si ajungand la nemurire pe un drum care a presupus calcarea in picioare a unuia dintre cele mai infricosatoare imperii care au chinuit vreodata pamantul.

Aportul adus de carte la aceasta imagine e mai degraba indirect, prin documentarea enciclopedica pe care am facut-o paralel cu lectura propriu-zisa. Ma asteptam, evident, ca acest nimb ilustru sa fie estompat de contextul istoric, de amanunte ignorate, de miscari geopolitice obscure etc., cum se intampla de obicei. Ei bine...

O privire sumara in biografia personajului aseaza un mare semn de egalitate intre ea si istoria moderna a unei mari bucati din continentul sud-american. Bolivar, se pare, chiar a fost unul din acei extrem de putini oameni care au gasit iesirea de sub opresiunea vremurilor. Un fel de Cid modern pe care doar fierbanteala sangelui sud-american atat de amestecat si micimea oamenilor l-au impedicat sa adauge durabilitate marii opere politice pe care a imaginat-o: o America Latina unita.

Ce face in plus Marquez este sa adauge acestei figuri o dimensiune romantica. Acvafortele e la el acasa, romanul e o mare definite a acvafortelui: Bolivar, imbatranit inainte de vreme, cazut in dizgratie si bolnav, mergand doar cu cativa pasi inaintea propriei morti e singurul care straluceste in roman. Figura lui e atat de masiva, atat de clar conturata si atat de stralucitoare incat pare ca devine aproape o povara pentru corpul imputinat pe care Bolivar il poarta spre ultima destinatie. O serie intreaga de personaje se perinda prin fata generalului, dar nimeni nu reuseste sa capteze atentia, nimeni nu merita prea multa cerneala intr-o poveste cu o curgere altfel destul de lenta. Personaje fara indoiala importante, atat in viata lui Bolivar cat si in istoria teritoriilor bolivariene, prieteni sau dusmani, toti sunt cernuti de sita istoriei. Totusi, ca intr-un tablou cristic, daca ne uitam cu atentie, exista la baza imensei figuri centrale doua siluete ce se disting din multime: Jose Palacios si Manuela Saenz.

Ambii sunt arhetipuri, ca si cum autorul ar fi fost prea ocupat sa le mestereasca si lor o personalitate si ar fi folosit modele prefabricate. Personal, ma apropii afectiv mai mult de Jose Palacios. Valetul devotat, dezumanizat prin identificarea cu nevoile stapanului, dar tocmai prin asta atat de uman. Fidelitatea e o mare virtute, iar supunerea e o lectie din care niciodata nu am invatat destul. Jose Palacios le are pe amandoua. Isi cedeaza opinia si vointa si primeste la schimb evitarea toanelor generalului si accesul in straturile cele mai profunde ale sufletului stapanului lui. E un schimb bun, dar unul impus de natura lucrurilor, nu un rezultat al negocierilor intre doua parti. Jose Palacios accepta si acest targ cum accepta orice, cu acel maiestuos "Ce gandeste stapanul, numai dansul stie." si isi asuma si un rol aditional de confident, de supapa a frustrarilor unui om cu care istoria a fost nedreapta. Mi s-a parut punctul culminant al actiunii acela in care Jose Palacios este pentru prima data hotarat si foarte radical: atunci cand generalul il include in testament si ii lasa o suma mare de bani cu sentinta ca "Asa e drept", Jose Palacios isi dezvaluie esenta: "Drept e sa murim impreuna".

Manuela Saenz e aproape opusul. Femeia puternica si hotarata, amanta care il domina pe cel nascut sa domine, Manuela apare doar episodic si ramane o prezenta spectrala, de fundal, fara sa-si piarda prin asta din autoritate. Ea e cea care se lupta cu toti adversarii generalului atunci cand acesta e coplesit de lupta cu propriile slabiciuni.

Si in afara lor, Bolivar. Mare, umpland tabloul si construind o antiteza cu el insusi care se

constituie in principala intriga a romanului. Am putine indoieli ca Marquez are pentru Bolivar mai putin respect decat ar fi rezonabil sa aiba. Exista un respect latent, relevat prin formula folosita pentru a-l numi pe Bolivar pe tot parcursul cartii: generalul. Evident, Simon Bolivar a fost mult mai mult decat pur si simplu "general", dar asta e apelativul la care autorul, asemenea soldatilor din anturajul personajului, se sfieste sa renunte. Astfel ca "general" devine pana la urma un atribut care reuneste intreaga paleta de calitati pe care le are un om care se masoara cu istoria. E o forma de respect minimala, dar cu atat mai valoroasa.

In afara ei, doar deconstructie si demitizare. Toate esecurile lui Bolivar, toate neajunsurile lui sunt detaliate pe indelete, aproape savuros. Asta m-a facut sa ma intreb care este de fapt mesajul din spate. Generalul e in dizgratie, urat de cei pe care i-a eliberat, bolnav, evitat de dusmani si de prieteni deopotriva, neputincios, irascibil, curvar si nesuferit. Fiecare tablou, fiecare etapa a ultimei lui calatorii pare o lovitura de ciocan pe care Marquez o da cu forta in imaginea generalului din constiinta comuna. Stilul pare de un obiectivism mimat, asemenea jurnalistilor de tabloid, cu opriri lungi asupra celor mai mici neajunsuri comportamentale justificate de scuza rigurozitatii informatiei.

Am navigat greu printr-o curgere lenta a naratiunii pe parcursul celor 250 de pagini si m-am uitat cu uimire la aceasta imagine pe tot parcursul lor: un om marunt in lupta cu un colos neputincios, fiecare crezandu-se victorios, fiecare neputincios in sistemul de referinta al celuilalt. Pana cand, in final, la multumiri, si la doar cateva randuri dupa ce noteaza moartea lui Bolivar ca un fapt divers, Marquez ofera o posibila cheie de lectura: "Mai mult decat gloria personajului ma interesa atunci fluviul Magdalena...". Sa fi fost totul o mare inscenare, deci? Sa ne fi pierdut vremea uitandu-ne la personaj, cand de fapt fundalul ar fi trebuit sa ne intereseze? Marquez asa zice.

Ei bine, dupa cartea asta, despre domnul Marquez raman cu o parere mai proasta decat inaintea ei. Judecat dupa asta si dupa Despre dragoste si alti demoni, mi se pare ca Marquez nu-si merita faima, si cu atat mai putin nobelul. E posibil sa ma insel, e posibil sa ratez esenta, mai ales ca toata lumea ma indreapta spre Toamna patriarhului sau Veacul de singuratate, dar e posibil sa nu-i mai dau sansa reabilitarii celui care m-a plictisit vreme de doua romane.

Intr-un fel intortocheat, despre Bolivar raman cu o parere mai buna, iar daca asta e intentia autorului, trebuie sa-i recunosc cel putin ingeniozitatea metodei. Sa ma edific cred ca mai e nevoie de cel putin inca o lectura pe care o vad insa ca foarte improbabila.

Extrasele:

"... nepasarea lui nu era nici inconstienta, nici fatalism, ci trista certitudine ca ii era scris sa moara in patul sau, sarac si gol, nemangaiat de recunostinta poporului."

"[Jose Palacios] Nu stia nici sa scrie, nici sa citeasca si refuzase sa invete cu argumentul simplu ca nu era intelepciune mai mare decat a boilor."

"nu sistemele politice, ci excesele lor sunt cele care dezumanizeaza istoria."

"[Dragostea] E ca si cum ai avea doua suflete in acelasi timp."

"In graba de a-si satisface nevoile amoroase, era in stare sa schimbe fata lumii numai ca sa mearga si sa se intalneasca cu ele. Odata satisfacute aceste nevoi, ii era de ajuns iluzia de a le regreta in amintire, daruindu-li-se de departe prin scrisori pasionate, coplesindu-le cu cadouri ca sa nu fie dat uitarii, dar fara a-si lasa macar o particica din viata in voia unui sentiment ce aducea mai degraba a vanitate decat a iubire."

"tot ce-am facut a fost numai cu scopul ca acest continent sa fie o unica tara independenta, si aici nu m-am contrazis niciodata si n-am avut nici o ezitare. [...] Restu-i vacs!"