duminică, 21 noiembrie 2010

300

Colocviu Leibniz - Berkeley - Secţiunea BERKELEY: Principiile cunoaşterii omeneşti, 2010-11-20, Sala 208, Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti

De obicei cand ajung la cate un eveniment de genul asta, ma astept sa invat ceva nou. De fiecare data se intampla, doar ca spre deosebire de alte evenimente de acelasi gen, am plecat de la colocviul despre George Berkeley cu sentimentul ca asteptam mai mult. Asta e cumva normal, o data pentru ca, spre deosebire de colocvii care abordeaza o tema vasta, greu de epuizat si actuala (desi actualitatea lui Berkeley se judeca subiectiv, in functie de interesele de studiu) cum ar fi etica si fenomenologie sau etica aplicata, un colocviu despre Berkeley atrage mai putini specialisti (pentru ca exista mai putini specialisti), iar amploarea evenimentului se reduce proportional, cantitativ vorbind; a doua oara, pentru ca Berkeley, spre deosebire de cele mai grele nume ale filosofiei, este un filosof in cea mai mare masura decriptat. Operele ii sunt cunoscute, studiate si plasate in context, ideile i-au fost intelese si interpretate, limba si epoca activitatii lui Berkeley sunt accesibile asa ca orice cercetare despre irlandez pleaca de la premisa ca intr-un fel, raportul optim de eficienta a cercetarii asupra subiectului a fost deja depasit. Cu alte cuvinte, orice contributie noua la intelegerea lui Berkeley presupune un efort nejustificat de mare.

Pentru mine insa, care sunt departe de a fi vreun expert in Berkeley, care doar cu greu ma pot numi student la filosofie si care sunt doar interesat de domeniu, cele petrecute ieri au fost o lectie destul de utila si care a adus destul de multe noutati, fie si numai prin prisma faptului ca a pune in discutie subiectul este un alt fel de a il intelege fata de simpla lectura. Nemaivorbind de faptul ca am avut ocazia de a-l auzi pentru prima data pe Mircea Flonta, fapt interesant in primul rand pentru ca este unul din cei mai mari specialisti de limba romana in Wittgenstein, apoi pentru ca este un nume de marca al filosofiei romanesti de azi.

Dl. Flonta a deschis sectiunea Berkeley a colocviului vorbind despre antisubstantialismul lui Berkeley si felul in care filosoful britanic foloseste mijloacele sceptice impotriva scepticismului. Ideea centrala a comunicarii a fost ca aceleasi argumente pe care Berkeley le aplica impotriva materiei pentru a identifica oamenii ca spirite active si pe Dumnezeu ca spirit suprem pot fi folosite si in cealalta directie, tocmai impotriva existentei spiritelor active si in sprijinul unui materialism strict. O idee bine sustinuta si usor de imbratisat, care lasa deschisa intrebarea (nerezolvabila, de altfel) "ce se intampla de fapt?" Exista o substanta prima ca suport al tuturor fenomenelor fizice, sau tot ce interpretam a fi lumea fizica este perceptie si manifestare a unor fenomene transcendente?
Intrebarea mea daca modelul fizic acceptat astazi (conform caruia materia e doar interactiunea unor forme de energie care se desfasoara in spatiu gol) l-ar sustine in vreun fel pe Berkeley a fost descalificata de dl. Flonta cu un argument surprinzator, dar de uz larg: filosofia, religia si stiinta nu raspund acelorasi intrebari si nu converg spre cunoasterea aceluiasi obiect. Materia, asa cum este inteleasa in fizica inseamna altceva decat materia despre care vorbeste Berkeley, cu toate ca nu-mi dau seama , in acest context, care ar fi utilitatea studierii unui obiect despre care convenim ca este aprehensibil.

Ioan N. Rosca, prin intermediul caruia il cunosc pe Berkeley, a incercat o reabilitare a fostului episcop aratand in primul rand ca Berkeley insusi traseaza anumite limite idei lui esse es percipi (a fi inseamna a fi perceput) prin introducerea lui Dumnezeu ca spirit perceptiv suprem. Apoi, spune Rosca, exista o suma de creatii contemporane care au radacinile in ideile lui Berkeley. Eu am retinut doua lucruri: primul este Borges in scrierile caruia s-ar gasi principiile antimaterialismului berkeleian, al doilea este ideea - cu o oarecare popularitate in psihologia de azi - cum ca actul perceptiv ar fi anterior senzatiei si ca senzatia ca forma de reflectare psihica simpla a realitatii este de fapt un derivat al actului mai complex al perceptiei, care ar fi de fapt prima etapa a interactiunii intre lume si subiectul cunoscator.

Din prezentarea lui Radu-Bogdan Uszkai n-am retinut mai nimic, probabil pentru ca ideile imi erau indeobste cunoscute. Mai e posibil si sa-mi fi plecat mintea aiurea in momentul prezentarii, poate spre nostalgia unui somn mai lung in noaptea de dinainte.

Penultima prezentare a zilei a fost a lui Ioan Uivaroşi, care a inceput prin a savura abandonarea interpretarii lui Berkeley ca antimaterialist si a vorbit despre nominalismul britanicului si argumentele indreptatirii lui. Pe scurt, nominalismul berkeleian sustine ca numele se refera la o serie intreaga de obiecte individuale si ca ele nu desemneaza idei abstracte, universale, principiul comun al respectivei serii de obiecte individuale. O prelungire a certei universaliilor, aceasta idee o contrazice pe cea a lui Descartes conform careia ideea de triunghi, de exemplu, este acel concept abstract care ne permite sa cream orice triunghi, de orice fel.
Din nou, ramane deschisa intrebarea ce se intampla de fapt in minte? In ce fel interpreteaza creierul obiectele? Care este mecanismul care ne permite ca, dupa ce intelegem 100 de scaune (de exemplu) de forme, culori si dimensiuni diferite ca fiind scaune, sa afirmam ca si un al 101-lea obiect, cu forma, dimensiune, culoare etc. diferite de toate celelalte 100, este si el tot scaun? Banuiesc ca ramane in sarcina psihologiei sa determine cat este abstractizare si cat este analogie in raportarea omului la obiecte.
Domnul Uivarosi duce insa ideea nominalismului ceva mai departe, avand un razboi personal cu psihologia si cu un anumit mod al ei de a diagnostica anumite simptome. El spune ca este periculoasa atribuirea de nume specifice unor seturi de simptome generale, pentru ca asta ar induce ideea unei ALTE boli decat cele cunoscute si unei unitati a tratamentului. Exemplele lui au fost gulf-war syndrome si sindromul deficitului de atentie datorat hiperactivitatii la copii.
Incheierea a folosit o expresie care mi s-a parut atat de caraghioasa incat o sa incerc sa-i descopar si sensul la un moment dat. "Briciul lui Occam pe barba lui Platon" a spus d-l. Uivarosi, dar nu mai tin minte in legatura cu ce.

Ultima prezentare a zilei a apartinut lui Marin Balan, care a incercat sa acrediteze ideea conform careia, pentru ca nu se desprinde complet de ideile medievale si pentru ca imprumuta argumentatia lui Occam in anumite teze sustinute, contributia lui Berkeley la dezvoltarea filosofiei ar trebui minimalizata. Ioan Rosca s-a opus acestui argument, si pe buna dreptate, cu toate ca intentia d-lui Balan a fost probabil aceea de a oferi o perspectiva diferita asupra incadrarii istorice a lui Berkely mai degraba decat a-l descalifica pe acesta ca nume major al filosofiei moderne.

Ziua s-a incheiat cu o sesiune de discutii libere, condusa admirabil de Mircea Flonta si care a sintetizat gandirea berkeleiana in cele doua mari teme ale britanicului: critica substantialismului si critica ideilor abstracte. Plasandu-l in contextul cultural al vremii, dl. Flonta a aratat si ca cele doua aspecte impotriva caruia Berkeley a trebuit sa lupte au fost instituirea fizicii ca stiinta forte si verificabila de catre Newton, ceea ce deplasa accentul de pe Dumnezeu ca entelehie, ca izvor al miscarii lumii (Newton propune modelul Dumnezeului lenes, acela care, odata ce a creat materia si legile miscarii se poate retrage din lume) si John Locke si sistemului lui de idei care, din postura de cel mai ilustru ganditor al acelui timp, era un reper obligatoriu pentru intreaga intelectualitate engleza a perioadei dintre secolele XVII-XVIII.
Legat de nominalism, Mircea Flonta a atins si ideea ca la 200 de ani dupa Berkeley Wittgenstein va da o rezolvare inedita acestei problematici prin teoretizarea jocurilor de limbaj si prin ilustrarea faptului ca acelasi cuvant isi moduleaza sensul dupa mediul in care este folosit.

O idee personala care a reiesit din alaturarea interpretarii lui Dumnezeu ca logos, ca rationalitate pura, din antichitatea greaca pana in crestinismul timpuriu cu ideile despre limbaj ale lui Berkeley, dar si cu ideea ca matreia este doar o interfata, un fel de comunicare al lui Dumnezeu cu omul, este ca Dumnezeu, gandit ca Fiinta suprema, nu poate folosi limbajul. Limbajul influenteaza, contamineaza si pana la un punct chiar modeleaza gandirea, asa ca rationalitatea pura, atotstiinta, poate exista doar in absenta limbajului. Astfel, felul de a se exprima al lui Dumnezeu ramane materia, iar existenta in intregimea ei este o iradiere a Fiintei supreme. Stiu ca nu e nimic nou in asta si ca e un enunt care circula de ceva mai bine de 2000 de ani, e insa foarte util in clarificarea intelegerii mele. Nu sunt de acord cu Berkeley atunci cand vorbeste de vointa lui Dumnezeu, pentru ca a avea vointa presupune lipsa atotputernicei.

Tonul cu care s-au incheiat discutiile a fost anecdotic, degenerand inspre intrebarile fundamentale ale filosofiei. S-a criticat Russell si s-a laudat Coppleston in privinta cunoasterii istoriei filosofiei, iar Mircea Flonta a spus ca filosoful, creatorul de filosofie, este de multe ori mai putin erudit decat profesorul de filosofie. Este o clarificare necesara si asta, intre filosof si profesor de filosofie.

Am plecat cu promisiunea unui nou colocviu anul viitor, legat de David Hume si de implinirea a 250 de ani de la publicarea Principiilor Morale ale scotianului. Daca se sar tot cate 50 de ani o data, oare despre ce sa va vorbi in 2016?

Niciun comentariu: