The two Canadians/ Les deux canadiens - Episodul II

10.000 de oameni la Leonard Cohen pare cam nepotrivit. Poet al revoltelor soptite si-al profunzimilor calme, lui Leonard Cohen nu i se potriveste un stadion plin, credeam eu.

Nu stiam insa, pe atunci, de puterile magice pe care acest batranel le are. Leonard Cohen stie sa transforme multimea si sa-si transfigureze audienta in maniera in care trebuie s-o fi facut-o candva, profetii.

Cu poezia lui intima si muzica interiorizata, Leonard Cohen a reusit sa se transforme intr-o voce pentru mii de suflete, aducandu-si la picioare un public cu varste cuprinse intre cea a solistului si cea a celui mai recent album al lui.

A inceput calm, simplu, cu un refren arhi-cunoscut, dar pe care nimeni n-avea curajul sa-l dubleze, peste acea voce care parca ii da cantecului o viata proprie. "Dance me to your beauty, with a burning violin...". Iar daca l-am fi ascultat, si am fi dansat pana la capatul iubirii, ar fi trebuit sa fim tot acolo, dansand...

Mi-a trebuit destul de mult sa intru in STARE... cred ca s-a intamplat abia dupa vreo 6 melodii, pe "Who by Fire", poezie cu rezonante de blestem.

Iar dupa ce ne-a daruit acea memorabila imagine, pe care el o prezinta drept metafora a crezului vietii lui, dar mie mi se pare incarcata de sexualitate - "there is a crack in everything, That's how the light gets in" - maestrul a facut o pauza. 20 de minute de liniste intr-un recital de peste 3 ore!

Apoi s-a intors, curajos, descoperind Adevarul in vocea celor doua "sublime" surori Web, recitand un vers fara sens: "Di dam dam dam de du dam dam...". Tower of Song, locul unde l-au inaltat artisti cu mai mult succes decat el, batranelul umil care si-a scos palaria in fata noastra, un public stanjenit de nemeritata onoare.

N-a jucat teatru si n-a asteptat reactia pentru bis, probabil pentru ca legatura pe care incerca s-o stabileasca era cu Muzica, in cea mai pura forma a ei, nu cu noi, profanii spectatori ai unui fenomen pe care-l admiram fara sa-l intelegem. "We'll keep playing... if you wish to stay" Si a cantat... Peste asteptari, peste program, peste ploaie - care a fugit repede, speriata de facila cucerire a Manhattanului si-a Berlinului - Leonard Cohen a luat, rand pe rand, chitara, clapa, microfonul, si-a cantat, protejandu-ne pe toti cu o singura, faimoasa, pelerina albastra.

Ne-am despartit ca prieteni, noi urandu-i la multi ani, iar el urandu-ne sa nu racim, si sa ajungem cu bine acasa.

Mi-a placut Cohen. Mi-a placut cum incerca sa pronunte Bucuresti, nu Bucharest si mi-a placut cum, dupa ce a ingenuncheat, si-a scos palaria si a plecat capul in fata noastra a rostit simplu... "Thank you, friends, for this warm welcome, of which we're deeply appreciative"

Mi-a mai placut si felul in care si-a mentionat, in numeroase randuri, trupa. Opt muzicieni dintre care poate doi erau nascuti pe vremea cand Suzanne trecea din fiinta in cuvinte, cu destinatia nemurire.

Si mi-a placut Javier Mas, chitaristul lui Cohen, dupa parerea mea cel mai bun virtuoz al trupei. Din felul in care lupta cu chitara, scuturand-o ca si cum ar fi vrut sa-i smulga sunetele pe care instrumentul se incapatana sa le retina - mangaind corzile pe-atat de bland pe cat de brutal trata cutia - am vazut nascandu-se MUZICA.

E drept, am fost usor dezamagit de Hallelujah, dar asta poate pentru ca am fost iremediabil cucerit de varianta lui Rufus Wainright...

Cohen n-a mai cantat, inainte de vara asta, de cand avea 60 de ani ("just a boy with a crazy dream" - spune el). A urcat pe un munte sfant si a coborat de-acolo, ca un Zarathustra profan, propovaduitor a tot ce apropie omul de animale. A inceput sa cante din nou dupa 15 ani. Iar la noi a ajuns chiar in ziua in care a implinit 74. LA MULTI ANI, MAESTRE!