But who is this Santa Evita?

Andrew Lloyd Webber, pus in scena in cele mai mari sali ale lumii sau ca teatru de purici intr-o cutie de pantofi, ramane la fel de grandios. Cel putin asta cred eu, care nu-i stiu decat 3 opere (Jesus Christ Superstar, Evita si Phantom of the Opera) si care am vazut, marti seara, la sala Arcub de la Batistei, Evita, pusa in scena de o trupa independenta de teatru, chestie care m-a incantat mai mult decat a facut-o, la vremea lui, in 1996, filmul, cu Madonna si Antonio Banderas.

Acum, nu zic ca versiunea acestor pusti ar fi mai buna decat filmul, sau ca vocea Anei Maria Popa s-ar putea compara cu a Madonnei. Zic doar ca sa vad in fata mea, live, in carne si oase, Andrew Lloyd Webber jucat, si inca la un nivel decent, e un sentiment extraordinar, o stare pe care as vrea-o repetata cat mai des.


Am intrat in sala destul de circumspect, stiind ca posibilitatile financiare si tehnice ale celor care au pus in scena spectacolul sunt destul de limitate, destul de evident pentru o productie independenta si care in Romania, din pacate, se adreseaza doar unui public de nisa.

Temeri risipite insa din secunda inceperii spectacolului, cu uvertura "At a cinema in Buenos Aires". Se pare ca teatrul inca mai are forta sa ma duca intr-o stare transcedenta, sa ma faca sa uit, pe durata spectacolului, de tot restul lumii. Semn, probabil, ca n-am vazut suficient.


Cateva reprosuri:

- costumele sunt probabil cel mai slab capitol, si aici se pot aduce imbunatatiri majore: epoca actiunii nu este respectata prin nici un detaliu; primul costum al Evitei e neinspirat ales, o rochie larga si rebela care a obligat-o pe actrita s-o aseze cu mana in multe momente, fapt observabil si deranjant; costumul lui Peron ar trebui sa aibe cateva elemente de uniforma militara, uniforma fiind un element definitoriu al personajului.

- Magaldi este transformat - prin costum si coregrafie - dintr-un actor-cantaret al primelor decenii din secolul XX, intr-un macho destul de modern, putin cam anacronic in contextul piesei

- vocea povestitorului, Che, este ori prost inregistrata ori prost redata pe primele piese, pentru ca este foarte greu inteligibila

- prea putine si prea scurte pauze pentru aplauze. De multe ori publicul a incercat sa aplaude si a fost intrerupt de muzica. Probabil pentru ca se joaca pe un negativ pre-montat, dar cineva ar trebui sa controleze cumva pauzele de aplauze, pentru ca altfel publicul percepe o oarecare nesiguranta a producatorilor si mai mult, se pune o oarecare distanta intre public si actori si se pierde astfel sentimentul de apropiere care cred eu ca da de fapt magia teatrului.


In rest, numai si numai cuvinte de lauda. Desi primul lucru pe care l-as aplauda e initiativa, nu neaparat realizarea, experienta piesei in sine e extrem de placuta.

Performante foarte bune. Evita (Ana Maria Popa) e o fata foarte frumoasa, si de multe ori asta tinde sa eclipseze performanta unei actrite. Nu e cazul aici, am remarcat in primul rand personajul, abia apoi actrita, si n-am vazut vreun semn de lupta interioara pentru a-si delimit propriul corp de cel al Evitei, ceea ce e grozav la nivelul asta. Che (Daniel Dobre) n-are alura lui Banderas, dar reuseste cumva sa degaje forta fara de care personajul ar fi palid. Che din piesa asta e un personaj bun, plin de forta, cu accente de virtuozitate actoriceasca pe alocuri. Peron (Stefan Ion (?)) isi intelege perfect personajul si ii da toata substanta necesara din performanta, pentru ca nu e deloc ajutat de elementele auxiliare (costume, decor, figuratie). Figuratia sufera prin numar, dar puncteaza puternic prin joc, reusind sa se constituie intr-un personaj, si inca unul puternic.

Opera, actiunea si compozitia au fost foarte bine intelese, si gratie aspectului asta mi se pare ca spectacolul chiar TRANSMITE. Publicul intelege drama Evitei, percepe ascensiunea si caderea, plusurile si minusurile pe care Tim Rice le-a vazut in Eva Peron, cu alte cuvinte piesa isi atinge scopul.

Iar pe A New Argentina am simtit din plin sentimentul ala despre care vorbeam la inceput, GRANDOAREA. O stare greu de explicat, ca si cum muzica e peste tot, jur-imprejurul tau, iar mesajul piesei te loveste brusc, puternic, in plin, si dintr-o data ai senzatia ca INTELEGI. Iar cadrul in care te afli nu conteaza, pentru ca prezenta ta acolo e pur fizica. Mintea e intr-o lume mai buna.


Vorbe fade am spus, prea putin fata de cat meritau oamenii care au facut sa se intample spectacolul asta, trecut prea putin bagat in seama intr-un Bucuresti in care evenimentele culturale se inghesuie unele in altele din ce in ce mai tare, dar in care calitatea e totusi un eveniment.

Au facut Jesus Christ Superstar, Evita, iar urmatoarea lor tinta e Hair, probabil pentru toamna viitoare. Eu o sa incerc sa-i urmaresc. Cred ca e o idee inteleapta.