The two Canadians/ Les deux canadiens - Episodul I

"Nu exista canadieni", spune la un moment dat Leonard Cohen in "Joaca preferata", iar weekendul care doar ce-a trecut pare sa-i dea dreptate doar partial. Pentru ca aceasta tara imensa si aproape depopulata, cu un popor multicolor (nici macar cosmopolit) fara constiinta nationala si vorbind doua limbi, concomitent parca, are suficienta consistenta sa ne poata trimite intr-un singur weekend doi oameni, ambii afirmati in afara ei, dar ambii cat se poate de canadieni, fiecare dintre ei mai mult decat suficient sa dea identitate nationala oricarui popor ar simti ca are nevoie de asa ceva.


Ziua Bucurestiului, contopita cu Noaptea Alba a catorva orase europene a generat un eveniment de amploare sponsorizat de o Primarie a Bucurestiului generoasa, judecand dupa punerea in scena. Punctul culminant, singurul nume scris cu majuscule in program si singurul moment in care m-am intersectat cu evenimentul a fost Bryan Adams, primul om pe care l-am prezentat vreodata ca fiind "cantaretul meu preferat", pe vremea cand intelgeam cu greu ce inseamna "cantaret" sau "preferat", iar el canta "Everything I Do" pe "Waking Up the Neighbours", prima mea caseta.


Varsta despre care vorbesc este cea pe care omul si-a descris-o in compozitia cu care s-a apropiat cel mai mult de sufletul meu: "Summer of '69", melodie cu un beat rapid pentru Bryan Adams si cu un ciudat gust de pre-disco.


M-am departat apoi de Bryan Adams, respectandu-l totusi de la distanta cand a cantat "Cloud Number 9", "When You're Gone" sau "All for One" iar sambata seara am avut ocazia sa le ascult pe toate, intr-o interpretare live impecabila a acestui mirabil canadian.


Fara sa fiu peste masura de entuziast, dimpotriva, m-am dus la concert putin cam in doi peri. Nu stiu daca e varsta, rutina sau ce altceva este, dar concertul unui nume gigantic acum nu mai are darul sa ma miste cum o faceau acum cativa ani nume incomparabil mai mici.


Scena, disproportionat de mica fata de imensitatea masei de oameni venita in parcul Izvor, sunetul slab si de cateva ori - in special la inceput - pe langa muzica, iar publicul deranjant prin numar.


Totusi, de remarcat ca pana si acest public de concert gratis este mult mai cizelat de cel de acum cativa ani. A invatat sa respecte artistul, a invatat sa se respecte pe el insusi, iar aurolacii si manelistii s-au rarit, cel putin din ce-am vazut eu.


Nici o sansa sa ma apropii la mai putin de 200 de metri de scena, asa ca a trebuit sa ma consolez cu ecranele laterale atinse de bruiaj electric si cu sunetul infundat care ajungea pana la mine ori de cate ori elicopterul politiei scadea turatia motorului.


To respectul in schimb pentru artist. Un profesionist desavarsit, care a cantat corect cap-coada, s-a aratat entuziast, cald si binevoitor fata de un public care poate nu-l merita. Din cauza numarului, reactia a fost diluata, dar banuiesc ca pentru un artist e intotdeauna magulitor sa cante in fata a 50.000 de oameni. Recitalul a fost generos, iar Bryan a insirat hit dupa hit, nereusind sa poata sa le comprime pe toate nici macar intr-un playlist care l-a tinut ocupat aproximativ doua ore.


Frumos gestul de a urca pe scena o fata din public, pe When You're Gone, frumoasa si lectia de stil pe care a predat-o lasand-o sa-l acompanieze, ajutand-o in permanenta si nelasand-o sa se faca de ras.


Un spectacol pe masura celui care l-a sustinut. Bryan Adams nu este, poate, un nume de care sa te simti profund legat, dar parcurgand lunga lista cu hituri iti dai seama ca muzica lui te-a insotit de ceva vreme, discret, temperat, reconfortant. Si atunci ti se releva adevarata valoare a lui Bryan "fucking" Adams, asa cum a ales sa-si rosteasca numele pentru ultima data in acea seara in care eu am vazut la lucru un mare artist. Fucking A, man!

***

Urmatorul moment al showului s-a vrut grandios, si n-a fost departe. Un dans cu jeturi de apa de felul celor de la Bellaggio mi-a amintit de un filmulet care circula pe retelele de peering inainte de youtube si care se chema "Ceva ce in Romania n-o sa vezi niciodata". Ba iata c-am vazut. E drept ca apa noastra a dansat pe un mix de teme din seria Bond, nu pe Bocelli, ca cea de la Las Vegas. Si mai mult de-atat, dansul apei a fost acompaniat de un dans al focului, elemente reunite intr-un numar care probabil a costat mai mult decat concertul lui Bryan.

Au mai completat spectacolul si un foc de artificii impresionant nu atat prin anvergura, cat prin coregrafie. Gandite foarte bine, artificiile s-au imbinat frumos cu apa si focul, iar peste toate, dand culoare perdelei de fum, un joc de lasere si-a facut de cap pe desupra copacilor si-a multimii din parcul Izvor.

Am retinut "Live and Let Die", melodia. Urmeaza s-o caut. Iar numarul tehnic - desi nu l-as ridica la inaltimea concertului - a fost marca unei manifestari de calitate, chit ca pentru plebe.