Orice-'nceput se vrea fecund

Astazi se termina anul 2011 si in mod normal asta ar trebui sa fie mare scofala. Dintr-un motiv sau altul, nu mi se mai pare asa de mult timp. Moment bun pentru bilanturi, poate. O linie conventionala la care sa ne oprim putin si sa ne uitam in urma. E in regula asa, oricum toate delimitarile sunt conventionale. De-asta sfarsitul lumii n-o sa fie nici in 2000, nici in 21-12-2012, nici in vreo alta zi sau in vreun alt an cu o sonoritate aparte cand e pronuntat in baza zece. Fortele lumii in care traim nu opereaza in baza zece, si putin le pasa de ea.

Cam ciudat moment sa resetam anul, asa, in mijlocul iernii. Inteleg ca 1 ianuarie e inceputul de an pentru ca asta era inceputul anului consular in ultima perioada a republicii romane. Dar mult mai naturale mi se par demarcarile traditionale, plasate fie la inceputul, fie la sfarsitul sezonului rece: intoarcerea Demetrei, Idele lui Marte, reinvierea lui Shiva s. cl.

De vreo 3 ani incoace am descoperit un sfarsit de an care pentru mine are mult mai mult sens. E intr-un citat revelator, cu care i-am innebunit deja pe unii din cei care ma cunosc, dintr-o carte care s-a infiltrat repede pe lista lecturilor mele fundamentale. O sa mai fac o data apel la el, probabil in ideea ca nu l-a memorat inca toata lumea si chiar dac-ar fi facut-o, repetarea lui e cumva ritualica. Asadar, Nick Horny – Febra Stadioanelor:

“Asa vorbesc microbistii: anii nostrii, unitatile noastre de timp, merg din august pana-n mai (iunie si iulie nu exista cu adevarat, mai ales in anii care […] nu contin nici o Cupa Mondiala sau nici un campionat European). […] Ne imbatam de Anul Nou, ca restul lumii, dar finala cupei, in mai, este de fapt momentul in care dam inapoi ceasul mintal si ne dedam la toate juramintele si regretele si reinnoirile pe care oamenii obisnuiti si le permit la sfarsitul anului conventional.”

Asadar, ceasul mental, juramintele, regretele si reinnoirile mele vor trebui sa mai astepte vreo 5 luni. Sper ca si petrecerea va insoti acel sfarsit de an, dar asta depinde mai degraba de vreo douazeci de barbati pe care nu i-am cunoscut niciodata, dar pe care ii vad saptamanal, imbracati in tricouri rosii.

Si mai ales de unul, la fel, necunoscut, un individ carunt, cu nasul rosu, cu un accent scotian neinteigibil si a carui pasiune pentru guma de mestecat a capatat proportii legendare. Acest domn mai e cunoscut in unele cercuri drept „cel mai mare antrenor din istoria fotbalului”. Numele lui, de fapt, e Sir Alex Ferguson. Implineste astazi 70 de ani. Motiv de sarbatoare mai important, in opinia mea, decat sfarsitul de an.

Ca orice aniversare, si aceasta a lui Ferguson are doua fetze. Sigur ca il sarbatorim, ii uram si ii dorim numai lucruri bune, dar de obicei adaugarea unui an la varsta vine cu o crestere in responsabilitati. Treaba care, teoretic, inceteaza dincolo de 65, dar iata, Ferguson face 70 astazi si probabil are de raspuns in fata mai multor oameni decat a avut de raspuns vreodata. Neutrii se intreaba cat mai are, ce mai vrea si ce isi mai poate omeneste propune de la sportul asta in care a castigat cam toate trofeele pentru care s-a inscris, ba chiar pe unele de enervant de multe ori. Suporterii se intreaba daca va mai rezista, care ii sunt planurile de viitor si daca s-a gandit la un urmas care sa mentina la cote cat mai rezonabile rezultatele lui United dupa retragerea lui. Rivalii se intreaba probabil cand se va ramoli, in sfarsit, daca si-a mai pierdut din foamea de succes sau din instinctele care-l fac sa citeasca atat de bine jocul. Nu exista inca raspunsuri rezonabile pentru nici unii. Sir Alex Ferguson e antrenorul lui Manchester United, si probabil va mai fi pentru ceva ani buni de-aici inainte. Astazi are meci cu Blackburn, pe care daca nu il pierde va termina anul pe prima pozitie. Speram ca l-a pregatit bine. La multi ani! 10:06

Pensie

Am vazut ieri la Dragos ca Uniunea Europeana s-a hotarat sa declare 2012 Anul european al îmbătrânirii active şi alsolidarităţii între generaţii. Dincolo de numele pompos si limbajul de lemn cu care conducerea Uniunii ne-a obisnuit, probabil ca initiativa a pornit ca urmare a unui fenomen care in societatile occidentale – si in special in UE, cu recent descoperita fragilitate a sistemelor publice de protectie sociala – se resimte ca o problema tot mai acuta: cresterea mediei de varsta a populatiei. Dragos intreba ieri ce pot companiile responsabile sa faca in legatura cu asta, iar raspunsul mi se pare interesant de explorat.

Sunt convins ca atitudinea autentic responsabila a unei companii se releva in primul rand, daca nu exclusiv, din directiile strategice de dezvoltare mai degraba decat din proiectele finantate cu banii dintr-un buget de CSR. Chiar si cand sunt facute cu toata onestitatea, acestea pot fi pe buna dreptate acuzate de apartenenta lor mai degraba la categoria de giumbuslucuri publicitare decat la aceea a actiunilor responsabile. Pentru ca in etica – de care, dupa cum vad eu lucrurile, responsabilitatea e legata strans – o mana nu spala pe alta, un procent de buget alocat pentru imbunatatirea societatii nu justifica un intreg buget obtinut prin actiuni ce contribuie la distrugerea ei. Asa ca directiile in care o companie ar trebui sa se implice in rezolvarea unei probleme pot fi etichetate ca deplin responsabile doar daca se leaga de obiectul de activitate al respectivei companii. Pentru ca pana la urma poti fi cel mai eficient doar facand lucrul la care te pricepi cel mai bine. O banca nu ma convinge ca vrea binele societatii plantand copaci in fiecare primavara in timp ce, prin politica pe care o duce, submineaza strategia bancii nationale, de exemplu.

Imbatranirea populatiei e o consecinta destul de fireasca a felului in care a evoluat societatea occidentala de vreo 200 de ani incoace. Ca pana acum nu s-a gandit nimeni la asta si ca am asteptat sa devina o problema e in primul rand vina puterii politice, preocupata in primul rand de propria-i perpetuare si de mentinerea status quo-ului, si cultivand pentru asta privilegiile anumitor clase sociale in detrimentul altora, dupa cum au dictat interesele momentului.

Mi se pare relativ usor de dedus ca, in conditiile cresterii mediei de varsta, deci a procentului de populatie pensionata in defavoarea populatiei active, sistemul de pensii devine o gigantica schema Ponzi, mai ales cand e centralizat, cand fondurile de pensii sunt in totalitate in mana statului. Conducerile politice au tot amanat reformarea sistemului si a fost nevoie de un soc economic pentru ca, iata, acum, Uniunea Europeana sa vina cu minunata idee: “Haideti sa rezolvam cu totii aceasta problema de a carei aparitie suntem unicii vinovati!”

Pentru ca n-avem incotro, insa, trebuie sa impartim aceeasi planeta cu aceste entitati monstruoase scapate de mult de sub controlul necesitatilor contractualiste care le-au creat, asa ca problemele guvernelor sunt si problemele indivizilor.

Ce-ar putea sa faca companiile? Ele insele sunt cele mai in masura sa raspunda la intrebarea asta. M-as astepta ca o banca sa vina cu oarece programe financiare croite special pentru varste post-pensionare (depozite pe termen scurt in conditii avantajoase, stiu eu?), ca o companie producatoare de energie sa incurajeze consumul responsabil, sursele regenerabile sau productia casnica de energie si tot asa.

Pentru ca de ce anume au nevoie generatiile trecute de varsta pensionarii e relativ simplu de dedus, si mai simplu de aflat intrebandu-I direct. Eu suspectez ca raspunsurile ar fi undeva in zonele: garantarea subzistentei, integrare, posibilitatea continuarii vietii active, pensii proportionale cu veniturile perioadei pre-pensionare. Pentru ca e realmente posibil ca pensionarea sa nu fie inceputul celei mai sumbre perioade din viata, ci al celei mai luminoase. 11:33

Turism

Spun uneori, spre surprinderea celor care ma aud, ca nu sunt asa de mare fan al turismului. Ca nu ma dau in vant dupa a calatori. Ca Universitatea din Bucuresti, Palatul Schonbrunn, Colloseumul, Biserica Sacre Coeur sau Westminster Abbey sunt, cu toatele, bolovani, cu nimic diferite una de alta. E o exagerare, bineinteles, dar ce incerc sa spun este ca sunt impotriva unui anumit fel de turism. Impotriva tipului de turist japonez, care se face cu o harta a centrului in mana si cu un aparat de fotografiat la gat. Uite Big Ben, fa-i poza, check, doua statii de metrou pana la Trafalagar, uite obeliscul lui Nelson, fa-i poza, check, patru statii de metrou pana la Turnul Londrei, uite-l, fa-I poza, check, sa vedeti, prieteni ai mei, cat de minunat e in Londra! Uite-ma pe mine langa Big Ben-ul pe care il puteti vedea si pe net, uite-ma pe mine langa obeliscul lui Nelson pe care il puteti vedea si pe net, uite-ma pe mine langa Turnul Londrei pe care il puteti vedea si pe net, e grozav, trebuie sa va duceti.

Posibil sa fiu cam radical si posibil ca si genul asta de excursii sa aiba farmecul lui, doar ca mi se pare ca scapa ceva. Ca cel mai important lucru de vazut de fapt nu sunt bolovanii (intelegand prin asta toate cladirile, de orice fel), ci oamenii. Sigur ca majoritatea oamenilor care merita vizitati sunt morti, dar uite un exemplu: cum ar fi daca in loc de obisnuita poza cu mimi mascati in regina pe care italienii galagiosi o fac la iesirea din metrou de la Westminster, ar urca usor la pas pe The Mall, pana la Buckingham, eventual oprindu-se sa si arunce o privire la fiecare statuie de pe margine, apoi, ocolind palatul si monumentul reginei Victoria, asaltat in permanenta de turisti care stiu doar intr-un procent foarte mic cine a fost regina Victoria, ar urca pe langa Buckingham Gardens, paralel cu Green Park, contempland felul in care si regina trebuie sa faca un drum asemanator in fiecare zi, si contempland felul in are istoria se scrie la doar cativa pasi?

In plus, fiecare oras are comorile lui ascunse, uneori chiar departe de centrul turistic, dar niciodata trecute ca obiective pe hartile de la tarabele de suveniruri.

Unul din locurile mele preferate din Bucuresti e parcul Cazavilan, o oaza micuta, construita in stil de gradina romana, la cativa pasi de Cismigiu, dar de care prea putina lume stie. Ma intreb cati vizitatori are casa memoriala a lui Arghezi din Berceni, la 5 minute de Piata Sudului? Cati dintre cei care trec zilnic pe langa Insitutul Cultural Bulgar din Viena stiu ca aia este casa in care Wittgenstein a incercat sa cuprinda “principiul tuturor caselor posibile”? Sau cat de vizitata e casa lui Kafka din Praga?

Si, cum imi place mult sa ma plimb pe jos foarte mult, incerc tot timpul sa descopar locuri noi. Daca nu ma grabesc, intre mai multe optinui de traseu o aleg intotdeauna pe cea pe care o cunosc cel mai putin.  Recent am descoperit in Bucuresti mormantul lui Carol si al Anei Davila, intr-un mic parculet din Cotroceni, in spatele Facultatii de chimie de pe Sos.Panduri. Tot in zona e si o capela ctitorita de Regina Maria cu vreo 90 de ani in urma, cu picturi de Gh. Tattarascu. Pazind capela si santierul de alaturi, o statuie a Anei Davila in costum traditional, completand atmosfera locului, o bijuterie a Bucurestiului aruncata in noroiul omniprezentelor santiere.

E o discutie mai lunga, evident. Spre deosebire de Bucuresti, aici autoritatile locale incearca sa exploateze si potentialul turistic al zonelor periferice. Am vazut ca municipalitatea din Islington organizeaza saptamanal tururi ale cartierului, cu opriri in punctele cu incarcatura istorica. In Bucuresti municipalitatea incearca sa darame Moara lui Asan, Piata Matache si toate casutele vechi de prin centru care au nesimtirea sa se puna in calea capitalismului construit din sticla si tamplarie pvc. Asa o fi mai bine, eu stiu? 13:05

Mind the Gap

Cand am ajuns incoace, acum o luna, ma simteam ca un nou nascut. Toate lucrurile erau noi, era o lume intreaga de explorat. O lume mare. Atat de mare incat saptamana asta, cand mi-am dat doua ore ca sa parcurg pe jos distanta acoperita 15 statii de metrou pana la St. Paul’s, am reusit sa parcurg abia vreo 4 dintre ele. N-a circulat metroul de Craciun, si nu pare sa existe vreun mijloc de transport mai la indemana in Londra. Masina personala? La 20 de lire pe zi parcarea si 12 taxa de centru, e numai pentru o anumita categorie de venituri. Taxi? 2 lire pornirea, 50 de lire de unde stau eu pana in centru, nici el nu e prea comod. Cu reteaua de autobuze inca nu ma descurc, iar bicicleta o s-o incerc la primavara.

Reteaua de metrou e destul de complicata, cu cele 11 linii metrou clasic si doua de metrou usor (“light rail”). Despre care metrou usor am aflat ieri ca nu are conductor, merge pe pilot automat. Intr-una din primele zile aici am incercat sa numar cate statii de metrou sunt in Londra. M-am oprit dupa vreo 74, oricum dureaza mai mult treaba asta decat intervalul de asteptare la oricare din linii. Cred ca sunt pe la vreo 200.

Si am fost foarte mandru de mine cand, dupa vreo doua saptamani, am renuntat la a mai purta dupa mine brosurica cu harta metroului. Ceea ce nu e mare chestie, de fapt, lucrurile sunt afisate peste tot in detalii atat de amanuntite incat sa te ratacesti in metroul londonez ai nevoie de o mare doza de vointa. Exista semne luminoase inclusiv cu “Aici se termina ultimul vagon de metrou” sau “Sfarsitul benzii rulante”, asta pe langa harta intregii retele, care e peste tot, sau brosuri cu harta de suprafata a zonei, gratuit la fiecare statie.

Ieri am descoperit si linia Jubilee, pe care o suspectez ca e cea mai recenta dupa felul cum arata statiile. Cu ocazia asta am traversat Tamisa pe dedesupt de fix 8 ori. In statiile care par a fi cele mai noi, dupa stralucirea metalului de pe pereti si a marmurei de pe podele, metroul trece printr-un tunel de sticla. Initial, vazandu-l din interior, m-am intrebat care e scopul lui. Apoi, din exterior, lucrurile pareau sa aiba mai mult sens. Accesul la sina este in totalitate blocat daca trenul nu e in statie, iar la sosirea trenului usile tunelului se deschid automat, in sincron cu cele ale trenului. Asa multi sinucigasi sa fi fost in metroul londonez? Sau asa multe accidente cu oameni care cadeau pe sina? Pentru ca una din primele intrebari pe care mi le-a ridicat sistemul asta a fost randamentul de mediu al liniei. E clar ca deschiderea automata a usilor statiei inseamna un consum de energie destul de important, si ma intreb daca avantajele acestor tunele de sticla il justifica.

Nici ideea ca trenurile de pe liniile DLR, adica metrourile usoare, sunt conduse de calculator nu m-a facut foarte comfortabil, chiar daca am mers doar pe linia vecina. Sunt sceptic in ceea ce priveste scenariile apocaliptice legate de revolte ale masinilor, dar am citit suficient Asimov incat sa imi dau seama ca si asta este o posibilitate teoretica foarte distincta. In tot cazul, e putin cam tarziu sa ne mai aparam eficient. Isi mai imagineaza cineva o lume fara internet, fara sateliti artificiali si fara comunicare instantanee intre oricare doua puncte ale globului? Probabil ca da, dar probabil ca nimeni dintre cititorii blogului meu.

Dintre statiile in care am fost pana acum, cel mai mult mi-a placut in St. Pancras. Un nod de linie ferata imens, pe unde trece si transportul metropolitan, si cel national, si cel international. De-aici pleaca inclusiv faimosul Eurostar care trece pe sub Marea Manecii si ale carui bilete incep de pe la 70 de lire (pana la Paris), si probabil ca gara de aici e principala poarta de intrare a celor care vin in Londra cu trenul. Am dedus asta dupa cele 5 cercuri olimpice gigantice care atarna deasupra peronului principal al liniilor internationale. 09:43

The Champions

Acum doua saptamani, cand am ajuns prima data la Upton Park, am vazut in apropierea stadionului o statuie de care mi-am dat seama imediat ca se refera la 1966, la momentul in care Anglia a castigat pentru prima, si pana acum singura data Campionatul Mondial de fobal. Nu era greu sa-mi dau seama de asta, cel tinut pe umeri de coechipierii sai avea in mana cupa Jules Rimet, foarte usor de recunoscut dupa forma. Confirmarea ca e intr-adevar vorba de campionii mondiali din 1966 am avut-o citind soclul pe care era inscrisa, in cerc, intreaga echipa care a castigat finala de pe Wembley impotriva Germaniei, incepand cu Gordon Banks, portarul care avea sa realizeze cea mai celebra parada din lume 4 ani mai tarziu si incluzandu-l si pe Sir Alf Ramsey, antrenorul legendar care a adus trofeul Angliei.

Nu i-am recunoscut pe nici unul dintre cei 4 reprezentati pe statuie, dar mi-am imaginat ca unul dintre ei trebuie sa fie Bobby Moore, nu degeaba peluza sud a stadionului lui West Ham se cheama Sir Bobby Moore stand. M-am mai gandit si ca unul dintre cei patru ar trebui sa fie Sir Geoff Hurst, autorul unui hattrick in finala cu Germania (n-a fost de fapt un hattrick, dar atata vreme cat golul de 3-2 a fost validat fara ca mingea sa depaseasca linia portii cu intreaga circumferinta, Sir Geoff a avut tot dreptul sa ia mingea acasa). Am fost foarte mandru de mine cand am ajuns acasa si mi-am confirmat ca intr-adevar, cei doi sunt reprezentati pe statuie, Bobby Moore fiind cel care tine trofeul,  iar Geoff Hurst fiind cel din centru.

M-am mai intrebat de ce o statuie de o asemenea importanta a fost plasata intr-o zona atat de nespectaculoasa turistic, si tot Wikipedia mi-a spus ca 3 dintre cei patru fotbalisti reprezentati in sculptura erau in acel moment jucatori ai lui West Ham. Tare sunt curios, daca e pe-asa, ce-o sa se intample daca West Ham se va muta de la toamna pe noul stadion olimpic din Stratford.

Eu m-am simtit mandru de cei doi reprezentati pe care Manchester United i-a avut in acea finala si al caror nume apare, natural, sculptat in soclul statuii: Nobby Stiles, despre care se spune c-ar fi inventat postul de mijlocas defensiv, si Sir Bobby Charlton, cel pentru care nu s-au inventat inca suficiente superlative.

Am mai trecut de atunci de cateva ori pe langa statuie si de fiecare data imi evoca, chit ca doar pentru cateva secunde, finala din 1966, controversatul gol al lui Geoff Hurst si victoria Angliei la acel mondial. Lucru care m-a facut sa ma gandesc la impactul cultural al statuii. Ce trebuie sa insemne ea pentru pustii de 7-8 ani care incep sa bata mingea pe strazile si prin parcurile de prin imprejurimi de fiecare data cand trec pe langa statuie. Toti isi doresc sa fie, probabil, vreun nou Bobby Moore sau vreun nou Geoff Hurst. Din punctul asta de vedere, faptul ca ii face pe eroii acelui moment istoric pentru fotbalul englezesc atat de vizibili este foarte, foarte important. Imi amintesc cum, acum vreo 20 de ani ne doream cu totii sa fim Lacatus si ne mazgaleam toate tricourile cu pixul, marcandu-le pe spate cu numarul 7. Dupa mondialul din 1994, toti pustii isi doreau sa devina Hagi, probabil cam in acelasi fel in care si Hagi si-a dorit sa devina Dobrin in copilarie. Iar acum vreo 10 ani, in ciuda declinului accelerat al nationalei, fiecare copil care batea mingea pe maidan se visa Mutu sau Chivu. Oare mai exista astazi vreun fotbalist roman care sa inspire atat de tare copiii care bat mingea prin parcul Tei sau prin Drumul Taberei? Ultimele nume pe care le-am auzit la miutele de maidan au fost ba Ronaldo, ba Messi, ba Kaka. In general fotbalistii de pe coperta DVD-urilor cu FIFA.

In conditiile astea, ma intreb, cam cat de mult ar contribui o statuie cu Hagi in vreun parc din Bucuresti, Constanta, sau de oricunde altundeva, la aparitia unui nou Hagi? 11:13

Blue Man Group

Watchmen (USA, 2009), regia: Zack Snyder

Filmul asta are atat de multe ingrediente care sa-l faca nu doar un hit de box-office, ci si un film cult, incat ma mir tare mult ca nu s-a intamplat asta.

In primul rand, e Marvel. As putea sa enumar o gramada de super-eroi Marvel care sunt acum obiect de merchandising cu un potential imens si constant, figuri care vand orice si oricand. Marvel ar trebui chiar sa patenteze cuvantul, super-erou, pentru ca Superman, Spiderman si toti fratii mei la smen© sunt inventiile lor. Iar filmul asta n-are doar unul, are o gasca intreaga, pentru toate gusturile.

Apoi, e Zack Snyder. Dupa succesul lui 300, pana la compromiterea totala, cam tot ce atinge omul asta ar trebui sa insemne succes de box-office, mai ales ca gagiul isi pastreaza marca regizorala.

Apoi, filmul se tine atat de fidel de cliseele filmelor cu super-eroi transpuse dupa benzi desenate incat ar putea sa defineasca genul, treaba care, in teorie cel putin, i-ar castiga instant pe toti fanii.

Si, destul de important, e un film decent. Bine scris, bine jucat, efecte speciale spectaculoase, cam toate capitolele sunt facute bine, fara a se forta prea tare pe nicaieri, fara sa mizeze totul pe o singura carte. Se vede ca s-a avut grija de detalii.

In sinopsisul filmului ar aparea cateva semne de intrebare, dar asta e tipic pentru filmele cu super-eroi, in care Superman rasuceste pamantul invers, Spiderman arunca panza de paianjen din incheieturi si asa mai departe: anul este deci 1985, iar presedintele Nixon, reales a treia oara (?), e ajutat de doi fosti (?) super-eroi sa previna un razboi nuclear tot mai iminent. Acesti super-eroi fac parte dintr-o fosta banda de super-eroi, infiintata ca raspuns la neputinta legii in fata criminalitatii organizate din perioada prohibitiei si desfiintata prin lege atunci cand metodele lor devenisera prea controversate, cateva zeci de ani mai tarziu.

Cumva, acesti super-eroi nu aveau superputeri, in afara de faptul ca sunt cu totii niste batausi de prima clasa, chit ca se imbraca in costumele de scena sau nu. Si, spre deosebire de supereroii obisnuiti, astia ies la pensie, si lasa rolul lor mostenire altora mai tineri, ceea ce e chiar ciudat in bransa. Singurul care are superputeri e un ciudat albastru, clasicul savant care si-a capatat puterile in clasicul accident nuclear. Si el le are pe toate, sa compenseze cu varf si indesat pentru cat de lipsiti de superputeri sunt ceilalti. Vede trecutul, viitorul, se teleporteaza, inclusiv in afara planetei sau a galaxiei, poate fi in mai multe locuri deodata, isi schimba dimensiunea si multe alte minunatii. Doar sa nu mai fie albastru nu poate, chit ca isi poate schimba nuanta.

Ciudat lucru pentru un film cu super-eroi, cel rau castiga pana in final, desi intr-un fel suficient de sucit incat sa confuzeze spectatorii pentru cateva momente. Evident, planeta tot e salvata, doar ca nu chiar cum ne asteptam.

Un lucru bun, grozav de bun pentru un asemenea film, este ambiguitatea morala a personajelor. Desi forte ale binelor, toti protagonistii dau seama in fata unor demoni personali, toti au pacatele lor. Iar asta e o idee proaspata in comparatie cu celelalte intruchipari mascate ale binelui care-au mai venit dinspre Marvel. Cu atat mai mult de laudat cu cat vorbim de Zack Snyder, cel care, in 300, a renuntat la orice fel de acuratete istorica pentru a transforma cele doua tabere combatante in personificari ale binelui si raului.

Mi-a mai placut si felul in care fiecare personaj intruchipeaza o anumita tipologie umana, si sunt cu totii diferiti. Treaba asta tine de priceperea scenaristului, iar felul in care una din super-eroine e prezentata si omorata in vreo 3 secvente cu totul, inghesuite in mai putin de un minut din film, e felul producatorilor de a ne spune ca ar putea sa faca fix cate continuari la filmul asta ar avea chef.

Pentru ca in astfel de filme e inerent, aproape obligatoriu, sa-ti alegi un personaj preferat, mie mi-a placut cel mai mult de Rorschach. Naratorul filmului, Rorschach e cel mai consecvent personaj, cel care nu e dispus la nici un compromis, chiar daca respectivul compromis ar insemna castig pentru toate partile implicate, cum se intampla in final. "Never compromise. Not even in the face of Armageddon.", zice Rorschach.

Cel mai putin mi-a placut Dr. Manhattan, atotputernicul si atotstiutorul lider al gastii, cel care, desi calm si cu pretentii de serenitate rezolva toate insarcinarile in feluri cel putin la fel de violente ca toti ceilalti, doar ca fara sa manifeste vreo parere de rau. In plus, intelege foarte gresit ideea de Dumnezeu, iar indiciul scenaristilor ca va deveni unul ("Ma duc sa creez viata in alta galaxie") ii da un aer de ridicol. Si, cel mai important, oricate super-puteri ai avea, treaba asta nu te scuteste de obligatii umane elementare, cum ar fi aceea de a aparea in public purtand macar vreun articol vestimentar oarecare. Faptul ca esti albastru nu inseamna ca ai voie sa umbli in curul gol trei sferturi din film.

Ca si in 300, desi poate nu la aceeasi scara, dl. Snyder nu se da de nici un fel in laturi de la scene violente in stil de banda desenata, cu oameni explodati, scheleti teleportati si sange tasnind din teste cu forta cascadei Niagara. Ceea ce e ok, pentru ca filmul asta nu e nici vreo lectie de viata, nici nu atinge vreo profunzime nebanuita a caracterului uman, nici nu-si propune nimic asemanator. Sunt doar doua ore si jumatate de popcorn si entertainment tipic american, tipic Marvel. Doar ca foarte bine scris. Inchei cu o astfel de mostra, treaba pe care am folosit-o si ca lectie de viata:

Rorschach: I heard a joke once: Man goes to doctor. Says he's depressed. Says life is harsh and cruel. Says he feels all alone in a threatening world. Doctor says, "Treatment is simple. The great clown Pagliacci is in town tonight. Go see him. That should pick you up." Man bursts into tears. Says, "But doctor... I am Pagliacci." Good joke. Everybody laugh. Roll on snare drum. Curtains. 

Soteriologie

2011 - un Mos Craciun generos

Unul din cele mai importante feluri in care este marcat Craciunul – si un obicei cu imunitate ridicata la secularizarea in crestere a societatii – este schimbul de cadouri. Sau doar primirea de cadouri, in cazul copiilor. Gestul, mi se pare, merita analizat pe indelete, in speranta ca e posibil ca, in acest fel de maruntisuri sa putem descoperi acel fel de umanitate dinauntrul nostru cu care ne place sa ne laudam.

Incerc de fiecare data cand ma gandesc la vreo manifestare umana sa fac analogii cu lumea animalelor, pentru ca de multe ori cam tot ce facem e replicat pe undeva prin natura, la macar o specie, doar ca la un nivel ceva mai simplificat, si care ne poate spune despre noi mai mult decat vrem sa recunoastem.

La animale, asadar, daruirea “cadourilor” are, pe cate stiu, doua directii importante: de la parinti inspre pui, cu scopul evident al supravietuirii acestora si de la masculi inspre femele, cu scopuri sexuale (suna destul de aproape de oameni, este?). Posibil ca in societatile de primate sa mai existe feuri de a schimba cadouri pentru a castiga privilegii sociale, cel putin din cate cunosc eu cimpanzeii. In rest, nu stiu sa mai existe alte feluri de a darui obiecte in lumea animala. Diferenta este, evident, ca animalele nu au simtul proprietatii obiectelor (simt pe care il suspectez a fi dezvoltat pe baze culturale la om, pentru ca la societatile omenesti primitive nu exista), dar depunerea unui efort in vederea obtinerii obiectului ce va fi daruit e suficient de asemanatoare, din punctul meu de vedere.

De ce fac oamenii cadouri? Evident, excludem felul in care parintii isi cresc copiii, pentru ca ar fi odios sa percepem hranirea bebelusilor ca pe un “cadou”, chit ca de multe ori se face in speranta intoarcerii serviciului la un moment dat, ceea ce, desi nu e tocmai acelasi lucru, suna aproape la fel de odios.

O motivatie de care nu stiu sa existe la animale, si care pe mine m-ar face sa ma simt mandru ca fac parte dintr-o specie capabila de asa ceva, este oferirea cadourilor fara a avea in minte alta finalitate decat bucuria celui care primeste. Ma intreb daca e posibil asa ceva. Daca avem in minte faptul ca finalitatea ultima nu ar fi de fapt bucuria celui care primeste, ci reflectarea ei in bucuria celui care ofera, atunci ma simt tentat sa afirm ca mai degraba nu exista acest soi de altruism total. Ca omul nu este capabil de a empatiza cu alta fiinta in asa masura incat sa piarda contactul cu propriile emotii.

Cred ca budistii ar spune ca asta este marca unui Boddhisattva, renuntarea la perceptia eului si actiunile exclusiv in slujba celorlalti. Kant ar spune ca un astfel de gest are valoarea morala maxima si ca motivatia lui n-ar mai fi determinata de nici un fel de scop individual, ci de imperativul moral. Sceptic cum sunt, nu prea cred in existenta acestui imperativ moral predeterminat. Cred in posibilitatea existentei unui scop ultim al vietii ca stare de permanentizare a fericirii, beatica sau nu. Soteriologia i-a spus in diferite feluri: mantuire, salvare, eliberare, Nirvana, rai etc. In sluba unui asemenea scop, mi se pare de domeniul evidentei ca punerea propriei vieti in slujba celorlalte si omagierea existentei in totalitatea ei mi se pare mijloace absolut necesare. Posibil ca, pentru fiintele foarte avansate pe acest drum, obtinerea fericirii celorlalti sa apara ca un mijloc atat de evident incat bucuria de a o vedea implinita sa scada in importanta pana la imperceptibil. Cam in acelasi fel incat, pentru oricine vrea sa-si indeplineasca indatoririle de servici intr-o zi, faptul ca trebuie sa parcurga drumul de acasa pana la locul de munca este atat de evident incat bucuria de a fi ajuns sa nu aiba o intenstitate demna de luat in seama. Desi, tot soteriologic vorbind, mi se pare valoros sa stim sa ne bucuram de fiecare pas facut pe calea salvarii, fie el mic sau mare, primul sau ultimul. Hm… complicat. Si atunci… ce trebuie sa fac?12:21

Craciun

Dintr-o data, ridicandu-ma din pat astazi, am inceput sa am perceptia clara a importantei zilei, si a perioadei Craciunului in ansamblu. Ce putem sa spunem cu siguranta e ca sunt zile incarcate de simboluri si de semnificatii. Bineinteles, fundamentele marcarii lor ca speciale sunt religioase, si personal cred ca e util de fiecare data sa ne aplecam si asupra insemnatatii lor si din punct de vedere religios. Dar intr-o societate tot mai intens secularizata, disponibilitatea de a face asta pare sa fie in scadere.

De fapt, cred ca pentru fiecare dintre noi Craciunul e important mai degraba prin prisma devenirii personale. Cred ca cei mai multi dintre noi, gandindu-se la Craciun, isi amintesc in primul rand de obiceiurile cu care au crescut si de care se bucurau in copilarie. Fie ca e vorba de mersul la colindat, de bataile cu bulgari si de oamenii de zapada, de mirosurile de brad, portocale, scortisoara, arahide glazurate, ciocolata sau tot felul de dulciuri sau de cadourile primite, Craciunul se incarca de semnificatii individuale in fiecare an. Nici macar nu-mi dau seama daca transformarea sarbatorii intr-u instrument comercial de negustorii pentru care sezonul Craciunului incepe in octombrie, imediat dupa Halloween, e bun sau rau. Banuiesc ca fiecare e liber sa se raporteze la zilele astea cum crede de cuviinta.

Copilaria fiecaruia e diferita, convingerile fiecaruia sunt diferite, felul de a fi al fiecaruia e diferit, asa ca probabil si bucuria Craciunului o s-o resimtim in mod diferit. Dac-o s-o resimtim de fel, nu stiu ce face Richard Dawkins in perioada asta. Tin minte ca la Town Creek, inainte de Paste, Joel Schumacher a inceput sa faca urari specifice fiecarei religii pe care o stia, inclusiv – mai in gluma, mai in serios – “Happy Scientology”, orice-ar insemna asta. Chiar, cum s-or simti ateii militanti? Banuiesc ca si consumismul e tot un soi de religie, si ca din persepectiva asta au tot dreptul sa se bucure de cadouri si de reuniuni de familie sau de prieteni. Nu cred, deci, ca aspectul religios e preponderent in sarbatorirea Craciunului. Cu toate ca, orice forma ar imbraca felul in care il marcam, fie si prin concerte anti-Craciun sau exprimari deschise ale furiei la cum toata lumea pare prinsa in febra sarbatorii, felul in care se manifesta si mai ales faptul ca lucrurile se intampla in fiecare an cam in acelasi fel da oricarei manifestari un aer de ritual.

Mi se pare important, pentru romani, si felul in care revolutia (sau ce-o fi fost) din 1989 a imbogatit in semnificatii aceasta perioada. Tributari, ca toti europenii, culturii antichitatii grecesti, ne simtim de multe ori mai apropiati de manifestari dedicate mai degraba cultului eroilor decat perceptelor crestine, de sorginte mai degraba orientala. Si mi se pare la fel de nobil felul in care sunt comemorati acei vreo 1000 de oameni care au murit in haosul din ’89. Cred ca ar merita inca si mai multa amploare comemorarea lor, dar mi se pare extraordinar ca de obicei cei care care produc cele mai vizibile omagii ale mortilor din ’89 sunt cei prea tineri ca sa-si aminteasca ce s-a intamplat atunci de fapt. E pre putin importanta controversa politica. A fost revolutie, lovitura de stat, schimbare violenta de putere… irelevant. Ceausescu, Iliescu si toate figurile luminoase sau lugubre care au populat acele zile, sunt tot oameni si or sa fie si ei, ca toti oamenii, inghititi de istorie. Cel mai important este ca intre 16 si 25 decembrie, in Romania, cca. 1000 de oameni au murit pentru o idee, iar moartea lor nu trece neobservata.

Imi amintesc de haosul si de frica din acele zile, de felul in care nimeni nu stia ce se intampla. Si imi amintesc cum, pe 24 decembrie, tata si bunicul meu au plecat – prin mijlocul debandadei din Bucuresti – la  Calarasi, la unchi-miu, care era pe atunci in armata, sa verifice daca e bine. Pentru mine, intamplarea asta va ramane tot timpul parte din sarbatoare. Craciun fericit! 11:26

Sport de domni

Fulham - Machester United 0-5 (Welbeck '5, Nani '28, Giggs '43, Rooney '88, Berbatov '90), Barclays Premier League 2011/12 Matchday 17, Craven Cottage, Londra

S-a intamplat, in sfarsit. Incepuse sa-mi fie frica, pe la inceputul sezonului, cand United batea la scor, jocul functiona, nu aveam accidentari si noi uitasem de problemele de la mijloc si de golul creativ ramas in urma retragerii lui Scholes. Credeam ca asta o sa fie sezonul in care recordul, foarte, foarte greu de egalat de acum inainte, o sa isi opreasca contoarul.

Pentru mine, de vreo 3 ani, ziua asta a capatat o conotatie aparte, asa cum suporterii lui Arsenal sarbatoresc St. Totteringham, si cum probabil alte echipe de prin Anglia or mai avea traditii ciudate. Cam mult, nu? Ar trebui sa zic despre ce e vorba inca de acum doua pasaje, este?

Ryan Giggs a devenit aseara singurul fotbalist care a marcat in 19 sezoane consecutive de Premier League. Tot ce face Ryan Giggs e exceptional, omul are mai multe intrari in Guiness decat o sa aiba Torres goluri pentru Chelsea, si sunt convins ca, la 38 de ani, Giggs inca mai are lucruri de aratat si mai poate ajuta United foarte mult inca. In plus, 19 nu suna foarte rotund, este? Speram ca ziua din toamna lui 2012 in care acest record se va transforma in 20 va veni ceva mai curand decat 21 decembrie. Si, asa cum ar fi normal, atunci ar trebui sa fie vorba de Sir Ryan Giggs.

Altfel, foarte recomfortant meciul de aseara. Dupa seria de victorii chiinuite cu 1-0 care a urmat "zilei despre care nu vorbim" (numita ca atare de RoM), 4-1 cu Wolves, 2-0 fara emotii cu QPR, iar acum, acest categoric 5-0 in ceea ce se anunta a fi un meci dificil, ne face un Craciun destul de fericit noua, fanii lui United. Sigur, nu era deloc rau ca Stoke, cu care n-am reusit decat un 1-1 acasa si care sunt cam principalul giant killer din Premier League sa ii incurce si pe City, dar nu e duminica in fiecare zi. Mos Craciun trebuie sa vina si pentru seici, chiar daca vara s-ar putea sa le schimbe perspectiva asupra a cum stau lucrurile de fapt.

Echipa mica, dar greu de abordat Fulham, care stiu sa incurce mai pe oricine in zi buna, se apara bine, nu se feresc sa atace si schimba antrenorii fara sa se resimta prea tare. Greu de uitat acel 0-2 de acum doi ani, venit imediat dupa o alta infrangere, cu Liverpool. Motive suficiente sa ne fie frica de ei.

Dar, ca suporter, e unul din cele mai grozave sentimente, sa ratezi inceputul meciului, iar in acele cateva minute pe care nu le-ai vazut echipa ta sa conduca deja. S-a intamplat si cu QPR, s-a intamplat si acum, cu Fulham, cand am apucat sa urmaresc meciul abia de prin minutul 8 (mai am de invatat despre felul cum se difuzeaza meciurile in Anglia si care sunt barurile de frecventat).

Am vazut asadar golul lui Welbeck doar in reluare, nimic exceptional, dar linistitor pentru ca a venit atat de devreme. Altfel, United a atacat aproape incontinuu, la fel, urmarind latirea frontului de atac si cam fara inspiratie la ultima pasa, dar parca cu o pofta de joc, de atac si de gol in crestere de la meci la meci. S-a intamplat sa vina si golul lui Nani (pe care l-am crezut al lui Rooney pana am ajuns acasa, nu mi-am dat seama ca Rooney n-a mai apucat sa atinga mingea), dintr-o buluceala in careu, genul de faza care functioneaza cand ataci o echipa care nu spera la mare lucru. E insa greu si periculos sa ne bazam pe asemenea goluri in meciurile importante, cand echipa pe care o atacam nu numai ca stie sa se apere foarte bine, dar poate sa si atace, si are si oameni capabili de un contra-atac rapid, si nici nu se sperie de numele lui United in aceeasi masura ca Fulham, de exemplu.

La golul lui Giggs am avut o explozie de bucurie, destul de deplasata avand in vedere ca eram in Islington, intr-un bar plin de suporteri ai lui Arsenal, destul de tensionati de golul egalizator al lui Albrighton de pe Villa Park, langa un perete de unde ma pazeau doua tricouri si o minge cu semnaturile "invincibililor", echipa care a castigat, in 2004, ultimul campionat pentru Arsenal.

A fost o combinatie de pase in careu, cu Nani, Valencia si Young facandu-si de cap printre fundasii londonezi. Nefericita devierea sutului lui Giggs, dar intr-o prima faza am avut impresia ca vrajitorul galez a facut o scarita. In tot cazul, golul a aratat bine, cu atat mai mult cu cat, am zis, incepuse sa ma angoaseze ideea ca Giggs n-o sa mai inscrie sezonul asta.

Fara sa joace extraordinar, United conducea cu 3-0 la pauza si, chiar daca visez inca la meciul in care vom face double digits (10-0), SAF a considerat ca putem reduce putin viteza in a doua repriza. Ocazii au mai fost, Welbeck a mai apucat sa il testeze serios pe portarul londonezilor in vreo doua ocazii, si chiar ma bucur ca a fost pedepsit pentru ratarea pe care a avut-o cu cateva minute inainte de a fi schimbat.

Dar au venit si cateva ocazii de la Fulham, cea mai periculoasa parandu-mi-se a lui Dempsey, la care Evra si Lindegaard s-au imbrancit unul pe altul s-o scoata. In continuare imi place mult de Lindegaard si, chiar daca De Gea a capatat siguranta, are cele mai bune cifre, e mult mai tanar si probabil si mai valoros, ma bucur sa vad ca danezul joaca si ma bucur sa vad ca, dupa ce van der Sar devenise atat de important si de neinlocuit pentru United, avem acum doi portari pe care ne putem baza. Trei, daca il punem si pe Kuszczak. Dar de ce-am face-o?

Golurile 4 si 5 au fost doar un soi de bonus, cireasa de pe tort, o distractie si pentru jucatori, si pentru spectatori. Ghiuleaua lui Rooney de la aproape 30 de metri a avut un efect de ocolire atat de bun si o forta atat de mare incat te face, ca portar, sa-ti urasti meseria, si mi-a amintit de golul lui de debut in PL, cel din 2000, pentru Everton, care a pus capat unui sir record de meciuri fara infrangere pentru Arsenal.

Imi place de pustiul Welbeck, dar imi pare rau pentru pozitia in care il pune pe Berbatov, aceea de a fi multumit daca prinde din cand in cand 15 minute de joc. M-am bucurat sa-l vad pe bulgar intrand si am sperat sa aiba o evolutie buna. Ah, si ce evolutie a avut! Golul pe care l-a dat a fost genul de gol in urma caruia eu unul as opri meciul si as declara pur si simplu invingatoare echipa care l-a inscris. Cu spatele la poarta, cu fundas in spate, tras de tricou, cu pasa receptionata intr-o pozitie incomfortabila, ai nevoie de mult fler, ca atacant, ca sa lasi mingea sa treaca si sa o impingi apoi cu calcaiul, pacalind portarul si uluind audienta.

Similar cu fabulosul gol al lui Crespo din finala Cupei UEFA din 1998, este genul de executie care il caracterizeaza pe bulgar si face o frumoasa reclama sportului asta. "Gentleman first, footballer second" se spune despre Berbatov, si exact asa a aratat golul lui de 5-0.

E trist sa fii Martin Jol intr-o seara ca cea trecuta, e posibil ca diferenta de scor sa fie cam dura fata de diferenta de joc, dar nu se pot savura placerile zeului fotbal fara sa-i suportam din cand in cand capriciile.

Bend it like Bentham

Zilele trecute ma gandeam la ce imi povestea Diana despre puscaria lui Bentham.  Filosoful englez gandise o puscarie in forma de potcoava, in care lumina ar intra prin unica deschidere, iar unicul paznic, asezat cu spatele la intrare, ar vedea toate celulele, care sunt bine luminate in mod natural, in timp ce indivizii incarcerati nu l-ar putea vedea pe paznic, pentru ca as insemna sa se uite direct in lumina. In acest fel, spune Bentham, am obtine eficienta maxima, pentru ca un singur om ar putea supraveghea intreaga inchisoare. Obsedat de eficienta, Bentham merge un pas mai departe si spune ca, in contextul in care cei incercerati se stiu supravegheati fara a-si putea vedea supraveghetorul, nici macar n-ar mai fi nevoie de vreun supraveghetor, pentru ca efectul psihologic asupra detinutilor ar fi acelasi indiferent de prezenta sau absenta omului de paza.

Oricat de interesanta ar parea ideea, cred ca functioneaza doar pana la un anumit punct, si mi se pare ca domnul Bentham scapa din vedere faptul ca nu exista, si nici nu se poate construi rational un sistem perfect si atat de inchis si autodeterminat ca cel la care visa el. Principiul functional de aplicat este, in opinia mea, acela pe care am vazut ca multa lume pe-aici l-a asimilat si il practica, de a acoperi tot mai multe din posibilele scapari ale sistemului (closing the loop-holes, suna mult mai bine in engleza). Probabil ca acest soi de constructii idealiste ale utilitaristilor de acum 200 de ani au avut aportul lor la construirea acestei mentalitati orientata spre functional a englezilor. In conjunctie, evident, cu multi alti factori.

Am vorbit atunci cu Diana, si ma gandeam zilele trecute, la CCTV, sistemul de camere de supraveghere omniprezent in Londra. Probabil ca Bentham ar fi fost incantat de asa ceva, am convenit amandoi. Un asemenea sistem ar trebui sa reduca drastic criminalitatea, si mi se pare ca asta chiar se intampla. Atata vreme cat se stiu supravegheati, oamenii au tendinta sa-si corecteze caracterul, sa-si ajusteze comportamentul. Dar, mergand pe firul gandirii lui Bentham, nici macar n-ar fi nevoie ca toate camerele care impanzesc strazile sa inregistreze. Sau chiar sa existe. Atata vreme cat oamenii stiu ca sunt acolo si se comporta ca atare, chiar e cazul ca ele sa fie intr-adevar acolo?

Un raspuns la asta, si limitele unui asemenea sistem, am avut ocazia sa le vad tot ieri, ocazie de care m-as fi lipsit cu mare drag si care a fost un accident nefericit, dar care confirma acel ciudat simt al umorului de care de ceva vreme banuiesc divinitatea: in timp ce luam pranzul la un restaurant japonez, Dianei i-a disparut telefonul. Convinsa ca-l avea la intrare, a intrebat chelnerii daca ne pot ajuta cu ceva. Spre marea mea suprindere, chiar au facut-o. Seful de sala a verificat inregistrarile CCTV si ne-a confirmat ca pe camera se vede ca indivizii de la masa din spate i-au sustras telefonul din haina. Deci da, e bine sa existe inregistrarile.

Dincolo de asta, si cu toata parerea de rau fata de pierderea Dianei (in primul rand sentimentala, abia apoi financiara), am avut ocazia sa vad la lucru politia englezeasca. Daca m-as apuca sa-I laud, nici n-as sti de unde sa incep. De la felul in care vorbesc la telefon, la minutiozitatea cu care se uita la detalii, pana la atentia pe care o acorda unui caz care in Romania, sunt convins, ar fi fost cu desavarsire ignorat, totul inspira profesionism. Si e nevoie doar de un asemenea fel de experienta ca sa capeti totala incredere in institutia politieneasca si sa te simti, in general, mai sigur si protejat de sistemul guvernamental, cel putin din punctul asta de vedere.

O sa inchei tot cu Bentham, pe care Diana mi l-a aratat in carne si oase (ma rog, mai putina carne), impaiat, in stanga intrarii principale din UCL, al carei spiritus rector este. Uneori participa chiar la intalnirile senatului facultatii,unde este listat ca “prezent, dar fara drept de vot.” 10:55

De Craciun, fii mai cum?

Am primit in cutia postala un fluturas care ma indeamna sa inteleg adevaratul sens al Craciunului si sa merg la un centru crestin sa-l inteleg. E un fluturas bilingv, jumatate in engleza jumatate intr-o scriere hindusa despre care nu stiu absolut nimic. Textul spune asa:

“What is the real meaning of Christmas?

All over the world, the festival of Christmas is celebrated lavishly. The birthday of Jesus the Saviour of the world is celebrated on Christmas day. We celebrate, by giving gifts to family and friends. However, this cannot give us complete and true joy.

The Lord Jesus needs to be born into our own lives. If you receive Him into your heart, you can experience the true joy. This is the real meaning of Christmas.

‘He will cause the bright dawn of salvation to rise on us and to shine from heaven on all those who live in the dark shadow of death, to guide our steps into the path of peace’ says the Bible.

A prayer to say for Christmas: Lord Jesus, You came down for my sake and were born in this world. You died for my sins and rose up again from the dead. Forgive me my sins. Come into my life as my Saviour. Amen!!”

Sunt tare curios ce efect ar avea asupra mea vorbele astea daca as fi hindus, si sunt tare curios daca asta e felul in care inteleg crestinii indieni crestinismul. Pentru ca spiritul acestui textulet mi se pare o interpretare tare naiva si superficiala a ceea ce inseamna crestinismul de fapt. Mi se pare ca rateaza cu totul intreaga semnificatie a intruparii Dumnezeului in om, a spiritului craciunului ca moment zero al crestinatatii (inclusiv in timpul sacru, cu plasarea la sfarsitul anului), a oferirii cadourilor ca semn de smerenie in fata maretiei sacrului.

“Festival” si “lavish” nu se potrivesc deloc cu o nastere umila, in ieslea unui grajd, imi pare. Craciunul nu e “birthday”, nu cred ca cineva sarbatoreste ca pe 25 decembrie Hristos ar fi implinit x ani (2017-2011, dupa caz). Ar fi o sarbatoare prea seaca daca ar fi asa.

Ce-o insemna oare ca Hristos se naste in viata noastra si ca-l primim in inimile noastre? Cliseul asta e atat de folosit in crestinism incat mi se pare ca s-a pierdut cu ttoul deprinderea de a medtia asupra intelesului vorbelor. Si totusi, ma invata fluturasul, acesta este adevaratul inteles al Craciunului.

Citatul din Biblie (fara precizarea locului, si cu mari indoieli ale mele c-ar fi autentic) si rugaciunea (pe care as fi inlocuit-o cu unica rugaciune lasata de Hristos, Tatal nostru) mi se par atat de pe langa ca ar putea organiza propria competitie de off-road.

Laudabila, fara indoiala, deschiderea spre crestinism a unor oameni proveniti dintr-o traditie atat de diferita, dar texte ca asta ma fac sa cred ca nu putem patrunde intreaga profunzime si intreaga bogatie de semnificatii a vreunei traditii religioase, alta decat cea a parintilor nostri. Imi amintesc cand am citit Ramayana cat de mult mi-a placut povestea printului Rama si cum am considerat ca o scriere fantasy foarte reusita.

Si mai apoi, discutand cu Parag, sa-mi spuna cu toata seriozitatea de care el, ca hindus nepracticant, spirit puternic secularizat si cu aspiratii capitaliste, ca acel text e sfant si ca lucrurile s-au intamplat intocmai. Ca regele-maimuta Hanuman si armata lui de maimute l-au ajutat in realitate pe printul Rama sa-l omoare pe demonul care-si avea castelul in norii de deasupra Sri Lankai. Cum sa pricep eu, un crestin, asa ceva? 11:31 

Statui

Cand am venit prima data in Londra, am fost impresionat de numarul mare de statui. In continuare imi place asocierea dintre Cromwell si Richard Inima de Leu din curtea parlamentului, cu Churchill chiar vis-à-vis, supraveghind turistii care vin dinspre Westminster Bridge spre Big Ben. Ducele de Wellington are statui peste tot, si un arc de triumf la intrarea in Hyde Park. Judecand dupa asta, as zice ca englezii au fost tare speriati de Napoleon. Fara sa stii o boaba de istorie, iti dai seama ca trebuie sa fi facut fapte tare importante acest duce de Wellington, prea e prezent peste tot. In plus, banuiesc ca nu oricine are onoarea de a fi inmormantat in St. Paul’s Cathedral, basca (inca) o statuie in marime naturala, cu cal cu tot, deasupra lespezii.

Dar ei sunt figuri marcante, cu totii, nume care, cum le place englezilor sa spuna, l-au pus pe “Great” langa “Britain”. Dar Abe Lincoln? Bineinteles ca are si el statuie, chiar in centru, in fata Central Methodist Hall. Nelson Mandela? Un ditamai bustul, cum cobori de la London Eye inspre Southwark. Si-apoi, eu nu stiu istoria Marii Britanii. Ma trezesc colindand aiurea pe strazi si dand nas in nas cu cate un domn turnat in bronz despre a carui viata nu stiu nimic. Iar cei care l-au urcat acolo nu considera necesar sa-mi explice. De exemplu, langa Victoria Station. Foch. Atat scrie pe soclu. Domnul de pe cal cam arata a francez, e drept, in special dupa basca pe care am mai vazut-o la De Gaulle si la Berthelot. Si intr-adevar, pe latura soclului e un citat din care ma cam prind ca a fost un soi de ienicer. Mercenar. Si ca a luptat pentru Anglia in primul razboi mondial. Care razboi mondial i-a afectat tare mult pe englezi, o gramada de organizatii au ridicat monumente prin care-si comemoreaza victimele cazute in ceea ce pe statuile de pe aici se mai cheama si “Marele razboi”. Monumentul lucratorilor la caile ferate, monumentul pompierilor, monumentul aviatorilor etc. Se vede treaba ca memoria colectiva e inca afectata de eveniment. Coroanele din flori de mac sunt aproape omniprezente pe monumentele astea, si multe masini de pe aici poarta inca poppy-ul pe masca din fata la mai bine de o luna dupa Rememberance.

Ma simt frustrat de statuile domnilor despre care nu stiu nimic. Ducele de Bedford, l-am vazut azi in Russell Square. Statuia e de la inceputul secolului 19. Habar n-am cine e si ce-a facut, dar faptul ca pazeste Bedford Square ma face sa cred ca nu e doar coincidenta de nume. Tot in Russell Square, chiar in centru, Mahatma Gandhi. Si intr-un colt ocolit de veverite, monumentul unei tanti care a facut ceva legat de spitale. Fapte grozave, fara indoiala. Dar chiar asa? Chiar oricine sa merite statuie? Treaba asta m-a facut sa ma gandesc putin. Cum arata Henry, acum ca are statuie langa Emirates, dar Arsene Wenger trage de el sa-l aduca inapoi ca fotbalist, de frica sa nu ramana fara atacanti din ianuarie, cand ii pleaca doi la Cupa Africii si unul la City? Nu e putin anacronic, un fotbalist sa aiba statuie dinainte sa-si incheie cariera?

Pana la urma, a avea o statuie e o mare onoare. Dar faptul ca sunt atat de multe, pentru oameni atat de multi si atat de variati, le devalorizeaza cumva. Este, adica, un fel de “toti prostii au statuie”. Sau, ma rog, felul romanesc de a pune problema. Si totusi, mi-am spus, e important. Cultul eroilor e foarte important pentru formarea si consolidarea identitatii nationale, iar faptul ca oameni care la vremea lor au parut destul de obisnuiti au statui inseamna o nivelare valorica in sus. Monumentul soldatului necunoscut de langa statuia lui Wellington de la Marble Arch nu-l coboara pe Wellington la nivelul soldatului, il urca pe soldat la nivelul eroului.

Tara se mandreste cu eroii ei, orasul se mandreste cu eroii lui, cartierele se mandresc cu eroii lor, pana si blocurile sau bisericile pot ajunge sa se mandreasca cu vreun sfant, vreun episcop, sau pur si simplu vreun cetateam respectabil. E un exercitiu interesant. Cand mergeti pe strada, intoarceti la un moment dat capul si uitati-va la omul de alaturi. Oare face ceva sa merite o statuie? 00:51

Loftus Road

Ieri dimineata am fost la Loftus Road in speranta ca, printr-o minune, as putea reusi sa intru pe stadion. De fapt nici macar nu speram sa intru. Pur si simplu, voiam sa fiu cat mai aproape. Evident, meciul era sold out de mult, iar biletele pe Loftus Road sunt mai scumpe decat la West Ham sau la Fulham.

Ziceam ieri dimineata ca daca m-as fi nascut in Anglia, n-as fi avut alta sansa decat sa fiu suporterul ehipei celei mai apropiate de locul nasterii. Mergand pe South Africa Road, am inceput sa reconsider ideea. Pasiunile pe care le starneste QPR nu sunt nici pe departe la fel de puternice, si spun asta judecand doar dupa crietriul numarului de tricouri de pe strada in apropierea meciului. Loftus Road e asezat intr-o zona mai selecta, mai putin populata si in care, dintr-un motiv sau altul, rugby-ul e cel mai popular sport. E ceva legat de numele strazii si de rugby, pacat ca nu stiu istoria locului. Dar barul in care am vazut meciul se chema The Springbok. Springbok e o specie de gazela, si numele neoficial al nationalei de rugby a Africii de Sud. Iar barul s-a straduit din rasputeri sa multumesca pe toata lumea, motiv pentru care arata ca un hibrid, probabil grotesc in lumea designerilor de baruri. Fiind literalmente la cativa metri de stadion (probabil ar trebui sa spun yards), e locul unde se aduna suporterii QPR inainte si dupa fiecare meci de acasa, si e cam singurul din zona. De-asta pe usile de la intrare e desenata stema clubului si scrie ceva de sediul oficial al suporterilor. Scrie si ca trebuie sa arati un abonament la QPR ca sa poti intra, dar pe mine nu m-a intrebat nimeni nimic. Totusi, am impresia ca cei care l-au facut au incercat ca tema dominanta sa fie rugby-ul. De-asta pe cei mai multi pereti sunt multe referinte la rugby, inclusiv multe replici dupa cupe. Un panou mare din stanga intrarii secundare contine tabloul complet al mondialului sud-african din 2010, cu o cupa mondiala desenata in centru.

In rest, exista 3 locuri pentru darts, o masa de biliard si foarte putine mese in raport cu suprafata localului, chestie care s-ar putea sa fie tipica. Pe aici se obisnuieste sa se stea in picioare cand se vizioneaza meciul intr-un bar, probabil in amintirea defunctelor terase, a peluzelor fara scaune care au fost interzise pe stadioane in urma raportului Taylor din 1989.

Un alt obicei al locului este ca pe durata meciului barurile din apropierea stadionului sa fie populate de suporterii care n-au mai gasit bilet. O sa mai studiez treaba asta, imi place sinergia care se formeaza datorita apropierii de stadion si a numarului mare de suporteri vocali, de cele mai multe ori mai suparati decat cei care intra la meci, tocmai pentru ca n-au mai prins bilet.

Cel mai interesant lucru mi s-a parut in schimb felul in care s-a plecat de pe stadion dupa meci. In special faptul ca suporterii oaspetilor, cei veniti din Manchester, mergeau in totala liniste fix prin mijlocul suporterilor locali, in grupuri mici, de pana la 3-4 oameni, cu fularele, tricourile si uneori si tatuajele cu Manchester United foarte la vedere. Exista destula politie, cred ca unul la 20 de metri, si zona era supravegheata atent, dar nu parea sa fie nicidecum cazul. In Romania, pe langa faptul ca numarul fortelor de ordine ar fi fost mult mai mare si ca acestia s-ar fi comportat mult mai necivilizat, cum le sta in obicei, mi se pare de neconceput sa existe asemenea imixtiuni ae insemnelor echipelor care joaca una impotriva alteia in ziua respectiva. In Romania e destul de periculos sa porti insemnele unei echipe in cartiere care apartin traditional uneia dintre rivale si cand nu e zi e meci. Si, chiar daca si la noi mi se pare ca lucrurile se desfasoara acum mult mai civilizat decat acum vreo 10 ani, cand am inceput sa frecventez stadioanele, cred ca mai e drum lung pana cand, dupa vreun Rapid-Steaua, de exemplu, suporterii stelisti sa poata umbla linistiti si neescortati, in grupuri de 2-3, cu fularele la vedere, fie pe Calea Giulesti spre Regie, fie pe Calea Crangasi spre Ciurel. 10:48

Green Street Elite

Luni, pe cand ma uitam la Chelsea cu City, una din intrebarile pe care mi le-am ridicat, in special datorita atmosferei de la Paddy Power, a fost suporterul carei echipe de fotbal as fi fost daca m-as fi nascut aici. Mi-am dat repede seama ca e o intrebare cu raspuns destul de usor. Chiar daca exista si exceptii, si chiar daca raspunsul se da in contexte diferite in fiecare caz, cred ca e foarte greu sa nu ajungi pana la urma, sau intr-o masura sau alta, suporterul echipei cea mai apropiata de casa in care copilaresti. “Support your local football teams” e un slogan care probabil s-a nascut aici, dar care tocmai aici e redundant.

Sunt suporterul lui United de ceva mai mult de 13 ani, si le urmaresc meciurile cu regularitate de mai bine de 10 ani, si totusi ieri, cand am fost sa vad Boleyn Ground, ceva s-a miscat in mine. E drept, am avut mare noroc ca intamplarea a facut sa ajung la stadion cu putin inainte de inceputul unui meci. Dar de cum am facut dreapta pe Barking Road, la cateva sute bune de metri de stadion, atmosfera a inceput sa se schimbe. Toate fast-foodurile indiene sau arabesti erau pline de oameni in claret and blue. Fara sa incerce sau sa fie in vreun fel sau altul epatanti, de sub fiecare haina se itea cate un tricou mov, peste fiecare pulover aparea cate un fular claret and blue si majoritatea capetelor de pe strada erau acoperite fie cu fesuri, fie cu caciuli de Mos Craciun cu cele doua turnuri si ciocanele incrucisate deasupra, emblema lui West Ham. La McDonald’s am vazut un tata cu 3 copii care avea tatuat pe antebratul stang “West Ham United Fooball Club”, iar dedesupt emblema clubului. Vreun fost memebru GSE? Dar cati dintre cei pe care i-am vazut ieri nu vor fi fost membri GSE?

Am spus “mov” in paragraful de mai sus, dar trebuie sa intelegeti ca e vorba evident de “claret”, culoare pentru care nu avem cuvant in romaneste si despre care google spune ca e culoarea vinului rosu englezesc. Rubiniu? Zaibar? Naiba stie. Claret, ar trebui sa fie suficient.

Bineinteles, recurenta culorilor devenea tot mai pregnanta pe masura ce ma apropiam de stadion, strazile se colorau tot mai mult in claret and blue, iar grupurile de oameni se ingrosau. De la un punct, au inceput sa apara si firme care sa fie legate intr-un fel sau altul de West Ham. The Boleyn, Hammers Social Club, stadurile cu merchandise… Stadionul a aparut destul de brusc, am vazut dintr-o data etajul de sus al tribunei intai peste un gard, prin spatiul dintre peluza Bobby Moore si tribuna a II-a, pentru ca Boleyn Ground e un stadion tipic englezesc, desenat in unghiuri drepte si cu spatiu intre peluze si tribuna.

Cu vreo jumatate de ora inainte de meci, tribuna I parea destul de goala, dar randurile din strada se ingrosau. Si mi se parea ca traiesc exact scenele din Green Street Hooligans, in care sirurile de oameni in claret and blue cresc si se ingroasa pe masura ce ne apropiem de stadion ca un bulgare de zapada care a luat-o la vale pe o panta ninsa. Cumva, intr-un fel ciudat, pentru cateva momente, m-am simtit de acolo, cred ca din film mai degraba decat din cartier, si am simtit ca vorbe ca “echipa”, “ai nostri”, “meciul” au devenit dintr-o data substantive proprii si nu se pot referi decat la West Ham.

La Steaua am avut senzatia asta de cateva ori bune, dar se intampla doar la meciurile importante, de cateva ori pe an in cel mai bun caz. Sezonul 2005-2006 a fost poate exceptia, aveam meci important de doua ori pe saptamana. Ieri insa, West Ham a avut meci cu Barnsley, in liga a doua. Am vazut si suporteri ai lui Barnsley, cu fularele atarnate de gat fara nici un fel de retinere, mame cu copii trecand printre sirurile groase de barbati burtosi echipati cu insemnele adversarilor fara nici un pic de retinere. Nu stiu ce sa zic despre asta. 10:02

Day tripper

Alta duminica lenesa, am dormit vreo doua ore peste ora de trezire. Afar e ceata si Londra a inceput in sfarsit sa fie friguroasa. Toata lumea pe aici se vaita de cat de frig este, eu imi aduc in continuare aminte ca in Romania era de acum doua luni mult mai frig decat aici. Inca nu se inregistreaza temperaturi sub 0, iarba e inca verde (incredibil cat de verzi si de curate reusesc sa se mentina pe aici spatiile verzi dimprejurul cladirilor), oamenii inca stau la terase, inca mai vad indivizi plimbandu-se pe strada in tricou. Pe strada mea cred ca e explicabil. Am vazut ieri, la interval de cateva secunde, un jamaican si un indian, mergand fiecare in treaba lui, amandoi in pantaloni scurti si in papuci. Provenind din tari unde minima anuala e pe la 20 de grade peste 0, probabil oamenii nu prea isi dau seama la ce folosesc chestiile astea groase, cu gluga si imblanite pe care le tot vad pe strazi.

Holborn si Covent Garden sunt chestiile pe care le-am bifat ieri. E foarte intortocheat construita Londra, stradute scurte, aproape nici o intersectie in unghi drept, si indiferent de cat de clara ti-ar fi directia spre destinatia, exista cate-o cladire care iti obtureaza vederea, cate-o mica intrare care nu exista pe harta si pe care e usor s-o confunzi c-o strada, cate o curba pe care-o face strada si care te face in permanenta sa te intrebi daca mai esti pe traseu. Cand m-am vazut cu Marius la Stratford, am hotarat sa merg pe jos de la Plaistow pana acolo, drumul parea scurt si relativ in linie dreapta. Bineinteles insa ca, indiferent ca intrarea la metrou e mare si marcata de litere metalice, tot ce se vedea in capatul lui West Ham Lane era Stratford Shopping Center, pe care a trebuit sa-l ocolesc o data pe dinauntru si o data pe dinafara pana sa gasesc statia.

Spre deosebire insa de Bucuresti, e mult mai greu sa te ratacesti in Londra. Fiecare statie de autobuz are o harta foarte detaliata a zonei, si o harta largita a obiectivelor mari dimprejur, iar auobuzele acopera literalmente tot orasul. Nu cred ca e posibil sa mergi pe jos mai mult de 5 minute in orice directie fara sa dai de o statie de autobuz. Poate doar in parcuri, dar evident, asta iese din discutie.

Covent Garden nu mi-a placut. E un soi de echivalent al pietei Matache din Bucuresti, asta e o paralela chiar interesant de facut. Arhitectonic, corpul principal al pietei nu mi se pare reprezentativ pentru zona sau pentru oras si e total nepractic pentru destinatia pe care o are acum, de galerie comerciala de suveniruri scumpe pentru turisti. Se vede insa grija cu care e intretinuta, felul in care incearca sa I se pastreze identitatea culturala, eforturile care se fac pentru ca genius loci (termen invatat de la Alexandra) sa fie conservat. Pe placuta in care se povesteste istoria locului, autoritatile locale au trecut cu multa mandrie si perioadele de restaurare prin care a trecut cladirea, si numele celor care-au avut ideea sa faca asta.

Cand s-a dat in folosinta pasajul Basarab, Oprescu a avut grija sa puna bannere din plastic in care sa-l injure pe Basescu si, indirect, sa se promoveze pentru viitoarele alegeri, care nu vin niciodata prea tarziu. E drept ca politicienii nostri (cel putin covarsitoarea lor majoritate) nu-si merita numele inscris in marmura, da e surprinzator ca nici macar nu-I duce mintea sa-si doreasca asa ceva. Ziua de azi e tot ce exista, o maxima destul de buna pentru o scoala filosofica importanta, dar o filosofie pe care nu se pot construi natiuni.

In apropiere de Holborn, mergand spre o cladire luminata frumos (un hotel, aveam sa aflu), am vazut o statuie a lui Bunyan, despre care am tot spus ca ma intereseaza de cand cu Etica Protestanta a lui Weber si a carui The Pilgrim’s Progress e foarte sus in lista mea de lecturi. Inca n-am ajuns la St. Paul’s, desi am trecut foarte aproape de ea si desi am vazut-o de la distanta de vreo 3 ori deja. Mi se oare ca e un fel de casa a poporului, se face remarcata cam din orice punct al orasului daca ai vizibilitate suficient de buna. Bine ca ei au o catedrala. Noi avem palatul lui Ceausescu. Branding de tara. 09:48

Waterstone's

Waterstone’s. Oh, Waterstone’s. Am ajuns ieri in sfarsit, pentru prima data de cand am venit incoace, in centru. Am mers usor la pas pe langa London Eye, am ocolit parlamentul si Westminster Abbey si am urcat apoi usor spre Trafalgar Square. Am incercat sa ma mint ca ma duc cu alta treaba, ca vreau sa-l vad pe Nelson si leii, ca poate intru si la National Gallery, dar o data ajuns acolo m-am infipt in Waterstone’s ca o sageata tintita de un arcas bun si care n-a baut niciodata bere Strongbow. Ca si prima data, prima senzatie a fost de uimire, un “whooa!” plin de fascinatie si de incantare. 3 etaje cu carti, suficient incat sa te tina ocupat ceva vreme.

Prima carte pe care-am remarcat-o a fost autobiografia lui Paul Scholes, pusa la intrare pe un raft promotional. Cand am inceput sa ma apropii de rafturi insa, senzatia de maretie a locului si de micime a mea (senzatie pe care mi se intampla de cele mai multe ori s-o am in biserici, in cladiri monumentale sau in fata unor desfasurari naturale sau ingineresti extraordinare – cum e Millenium Bridge, ca sa aleg tot un exemplu din ziua de ieri) s-a mai disipat putin. Nu-mi dau seama de ce. Poate pur si simplu pentru ca, spre deosebire de prima data, de data asta stiam la ce sa ma astept.

Primul la care m-am oprit a fost raftul de sport. Si aici, in ciuda catorva titluri obligatorii in biblioteca United (RED a lui Gary Neville, autobiografiile lui Scholes si Keane, Cantona: The Rebel Who Would Be King a lui Philip Auclaire, doua biografii ale lui Ferguson, printre care si cea mai recenta, “Football, bloody hell!”, biografii ale lui Best si Bobby Charlton) si a obisnuitelor anuare si carti pentru colectionari, in ciuda unui set de carti echivalente in importanta despre alte cluburi sau alte sporturi, mi s-a parut ca ceva lipseste. Poate pentru ca n-am gasit Cantona on Cantona, treaba pentru care fata care m-a abordat s-a simtit atat de jenata incat s-a oferit sa mi-o comande de pe Amazon.

La fel la raftul de filosofie. Foarte, foarte multe chestii demne de citit, dar daca as fi intrat cu un plan, cu o structura clara si riguroasa a cartilor pe care urmeaza sa le citesc, e foarte probabil sa nu fi gasit ce cautam. E drept ca de exemplu aveau Tractatusul, biografia lui Wittgenstein scrisa de Ray Monk si Caietele albstru si brun, plus alte cateva scrieri recente despre Wittgenstein, si poate as fi putut incepe de aici, dar, cu preturi incepand de la 15 lire, cred c-am facut mai bine abtinandu-ma.

De fapt, am inceput sa fiu si eu din ce in ce mai convins ca viitorul lecturii e digital, iar momentul in care imi voi cumpara un e-reader e relativ aproape. Sunt foarte multe motive pro, iar de cand cu aparitia e-ink, tot mai putine motive contra.

De-asta mi se pare ca nici viitorul librariilor n-arata prea grozav. In epoca in care “caut o carte” se spune “amazon”, in epoca in care, la absolut orice ora din absolut orice zi, poti sa-I zici lui Siri ca ai chef sa citesti o anumita carte si sa o ai in buzunar cca. 2 minute mai tarziu, o librarie, oricat de mare, frumoasa si atragatoare, nu iti poate pune in fata decat o selectie limitata si mai mult sau mai putin aleatoare de carti care au, intr-adevar, marele avantaj ca le poti pipai, le poti rasfoi si le poti citi coperta inainte de a le cumpara, dar care au si marele dezavantaj ca nu sunt indexabile si ca iti limiteaza capacitatea de cautare la propria-ti capacitate de perceptie. In plus, intr-o epoca in care oamenii sunt din ce in ce mai grabiti, cine naiba mai are timp sa piarda 2-3 ore intr-o librarie, sa citeasca titluri si sa mangaie carti, fascinat de ele precum fetita cu chibrituri de mandreturile pe care le vedea in fiecare stadiu al iluziilor ei. Sau, ca sa folosim o comparatie ceva mai cu picioarele pe pamant, ca un copil trecand prin fata unui McDonald’s. Suna la fel? 09:14

Church Norris

Ieri m-am plimbat umpic prin Camden Town. Exact genul de plimbare dupa care tanjesc de cand am venit incoace si de care doar de prost n-am facut-o mai des. Camden Town arata ceva ai altfel decat cartierele rezidentiale astea cu casute insirate de o parte si de alta a drumului. Probabil e construit ceva mai recent. Dar, ceea e mi se pare foarte frumos in Londra, e ca indiferent de arhitectura, elementul identitar al constructiei e mereu acolo: caramizile ruginii sau grena (?). De fapt nu stiu exact ce nume au culorile, doar banuiesc ca astea sunt. Dar oricum, sunt vreo doua nuante care se intalnesc peste tot. Si amandoua amintesc (cel putin in mintea mea) de fum si de epoca industriala. Posibil ca aspectul inchis sa fie dat si de altceva, vreun soi de ulei, petrol, pacura sau alta substanta de culoara inchisa cu care le ungeau la vreun moment dat pentru cine stie ce scop practic, cam in acelasi fel in care in Romania se varuiesc copacii. Dar habar n-am, asta e pura speculatie.

In plimbarile mele pe strazi londoneze, elementele care ma atrag cel mai tare sunt bisericile. E o chestie cu bisericile, de fapt, pana si arhitectonic ele au un rol social foarte important. Banuiesc ca si pe-aici, ca si in Romania, si ca in multe alte locuri, la inceputurile civilizatiei asezarile omenesti s-au coagulat in jurul bisericilor. Treaba asta mi se pare ca s-a schimbat de cand banul a devenit noul zeu al cetatii, adica undeva prin secolul 18 in Anglia, ceva mai tarziu la noi, poate jumatatea secolului 19.

Circula acum pe facebook o poza cu patriarhul Daniel si cu o babuta, in care se vorbeste de profiturile bisericii si de numarul de saraci din Romania. In toate disputele de felul asta, tind sa fiu de partea bisericii, dar rareori iau o pozitie activa, pentru ca oamenii, atunci cand acuza biserica, nu fac nici un fel de exercitiu euristic. Ei preiau o prejudecata si o folosesc si ca lance, si ca stindard. Argumentele nu functioneaza. Asa ca orice fel de dezbatere pe tema asta e pierdere de vreme. Si nu vorbesc doar de oameni obtuzi si inchisi la minte, care se comporta de obicei asa. Am vazut oameni inteligenti, deschisi, care in multe alte privinte au curiozitati vii si incercari sincere si reusite de descoperire a felului in care stau lucrurile de fapt care-si inchid dintr-o data mintea cand vine vorba de biserica. Treaba asta poate seama intrucatva cu politica, si acolo exista convingeri care merg pana la fixism bazate pe apropieri strict emotionale. Numarul oamenilor inteligenti care se tin departe de politica este insa ceva mare.

Probabil ca pe undeva prin perioada formarii constiintelor nationale obsesia pentru libertate a fost atat de mare, incat oamenii au cautat independenta fata de orice forma de putere superioara si, daca statul si-a recapatat relativ repede puterea asupra individului, lupta cu puterea bisericii inca nu s-a terminat.

In fine, nu asta e locul sa-mi expun toate ideile in privinta asta, desi poate ar fi util sa gasesc la un moment dat un loc potrivit. As fi vorbit mai mult despre bisericile din Camden, dar acum ma arde buza sa dau glas si unei idei care mi-a venit acolo unde-mi vin cele mai multe idei bune: in baie.

Teologia, ca stiinta, nu are nimic de-a face si nu isi propuna sa raspunda la dilema existentei lui Dumnezeu (falsa dilema, oricum, as zice, trebuie stabilit mai intai ce numim prin cuvantul asta). Cam in acelasi fel in care geografia, de exemplu, nu-si propune in nici un fel sa spuna daca exista munti, rauri, tari sau oceane. Ea doar studiaza natura lor, ca si cum ar fi acolo. Daca marile, muntii, raurile sau campiile ar disparea, pentru geografie ar fi absolut egal. Uite de exemplu, Pangeea, un continent care nu doar ca a disparut, nici macar nu se stie daca a existat vreo data. E doar cea mai buna explicatie pe care o avem in momentul asta pentru felul cum stau lucrurile. Dar exista harti ale Pangeei, iar in clasa a IX-a profesorul de geografie ne-a vorbit despre el cu toata seriozitatea, iar noi a trebuit sa-I invatam geografia cu toata seriozitatea. Ca si cum ar fi fost acolo. 09:28

Cabral si Shakira

FC Basel - Manchester United 2-1 (Streller '9, A. Frei '84 - Jones '89), UEFA Champions League 2011/12, Matchday 6, 2011-12-07, St. Jakob Park, Basel

Asa am zis, da, ca faza grupelor e depasita dinainte sa inceapa. In repetate randuri. Si culmea, imi mentin afirmatia, chiar daca United tocmai a iesit din grupe. Pentru ca asa e NORMAL sa fie. Este intru totul normal ca United sa iasa din grupe indiferent de adversari, mai ales ca UEFA ne rezerva grupe relativ usoare de ceva ani incoace. Numai ca, pentru ca lucrurile sa se intample asa cum e normal, si United ar trebui sa joace asa cum e normal. Ceea ce deocamdata nu se intampla si e adevarat ca, daca am judeca dupa calitatea fotbalului, United n-ar merita nici locul 2 in campionat pe care il ocupa acum.

Omeneste, atunci cand lucrurile nu se intampla asa cum e de asteptat, ar trebui sa ne intrebam de ce. De ce United nu joaca asa cum e NORMAL sa joace? Cel mai probabil, dupa parerea mea, este ca avem o problema de atitudine. Se vede cu claritatea gaura creativa din centrul echipei, se vedea chiar si anul trecut cand juca Scholes, iar un mijlocas creativ valoros ar schimba cu totul fata echipei, dar asta poate fi o scuza in campionat, cand muncesti 90 de minute sa bati Swansea cu 1-0 si cand e nevoie de victorie in fiecare sapatamana, ceea ce inseamna ca e nevoie sa vina goluri. In grupele CL, cand joci cu Otelul sau Basel, e cam jenant sa ne plangem ca nu exista servanti pentru Rooney sau Chicharito.

Vorbind strict de meciul de aseara, asta este capitolul decisiv si asta este punctul la care s-a pierdut meciul. United a avut majoritatea posesiei, a dominat teritorial, a presat si a avut ocazii, dar daca Rooney ar fi constientizat ca de preluarea lui depinde calificarea, e posibil sa fi prins mingea aia pe care si el si Park au balbait-o in fata portii goale.

Publicul lui Basel merita si el toate laudele. Si aseara a fost la
inaltime, atmosfera a fost grozava.
Poza e din 2006, sferturi UEFA.

Admirabili in schimb Basel, excelenta atitudinea lor si foarte tonica increderea cu care au intrat pe teren. Si nu numai ca au crezut ca pot invinge pe United, au stiut si cum sa faca asta. 90 de minute s-au aparat in 8 oameni, dar au avut suficienta mobilitate incat pe faza de atac sa aduca 4-5 oameni spre poarta lui De Gea. Nu s-au grabit si n-au fortat deloc pe contraatacuri, au avut suficienta maturitate incat sa construiasca pozitional si sa astepte optiunile de ultima pasa. Pe langa asta, mi-a placut foarte tare tare de pustiul ala blond, cu numele ca al Shakirei, da' scris ceva mai ciudat (Xaqiri?), stia ce sa faca cu mingea si i-a incurcat ceva pe-ai nostri.

Sper ca accidentarea lui Vidic sa nu fie prea serioasa, vazuta la televizor mie mi s-a parut putin cam stupida.

Am fost acuzat in ultimele zile c-as fi nerealist. Ei bine, de obicei am incredere ca echipa mea preferata poate sa bata pe oricine, oricand. Asta se intampla si cu Steaua prin 2005-2006 si de-asta m-am racit asa de tare fata de ei acum. Nu mai joaca cu increderea ca ar putea bate pe oricine, iar rezultatul e un fotbal meschin si marunt, pe masura rezultatelor.

Cred ca secretul succesului in fotbal sta in antrenament si in atitudine, mult mai putin in talent. Iar astea doua sunt la indemana oricui. De-asta si echipele mele preferate au capatat statutul asta datorita atitutdinii lor. "Not arrogant, just better"? Cu siguranta United n-a aratat aseara aroganta aceasta care merge mana in mana cu rezultatele bune.

Nu i-am putea bate pe Barcelona? Ar trebui sa jucam cu ei sa vedem. N-am putut sa-i batem in mai, nu-mi dau seama cat de mult s-au schimbat lucrurile in ultimele 6 luni. Deocamdata n-am putut sa-i batem pe Basel.

Realism este a intelege ca United a iesit deocamdata din Champions League si din Cupa Ligii, si a ramas in cursa pentru trei trofee, din care doua sunt relativ irelevante. Castigarea Europa League ar fi doar o scuza frumoasa, dupa parerea mea, iar din FA Cup ar putea sa iasa oricand, mai putin etapa urmatoare, cand jucam cu City.

Dincolo de asta, nu stiu daca Sneijder ne-ar rezolva problemele, de exemplu. Sau Schweinsteiger, sau amandoi, sau altcineva, sau orice alta combinatie de vedete pe care United ar putea s-o cumpere in ianuarie. Sezonul asta va ramane se pare in istorie ca sezonul atacului decisiv al lui City la dominatia lui United asupra fotbalului din oras si din campionatul englez. Deocamdata n-aratam bine, dar in mai se trage linie.

Spunea aseara comentatorul ca United are obiceiul sa revina in ultimele minute. "Nu le iese intotdeauna", spunea Clive Tyldesley, "dar uneori le iese. Datile in care le iese sunt cele de care ne amintim." Aseara n-a iesit, si probabil memoria noastra selectiva o sa faca tot posibilul sa stearga aceasta data, la fel ca si clasarea pe ultimul loc in grupa din 2005. Bineinteles, avem cu totii prieteni ABU-s, care or sa aiba grija sa ne tot aduca aminte de eliminarea asta, ca si de aia din 2005. De cate ori se intampla, sa ne amintim ca atunci a mai durat 3 ani pana am castigat Champions League. Si sa speram ca acum va dura mai putin.