 |
| Sursa foto |
Cu tot regretul ca
n-o sa vad concertul, am uitat de el si mi-am spus sa vanez urmatoarea aparitie
a lui Paul McCartney (SIR Paul McCartney de fapt, ca nu sunt leat cu el) in
public, eventual la vreun festival de vara cu capacitate mare. La Hard Rock
Calling in Hyde Park, ar fi fost ideal. Fortele au hotarat insa altfel. Nu ma
asteptam ca si pe aici sa existe bisnitarii de bilete pe care ii vezi la
fiecare meci important in Ghencea, pe langa National, la Sala Palatului sau la
Romexpo. Si totusi, aflandu-ma absolut intamplator pe langa Royal Albert Hall
astazi pe la 6 dupa-amiaza, un individ cu aspect dubios ma intreaba: „Vrei
bilete la Paul McCartney?” Prea frumos sa fie adevarat. „Cati bani?” „Astea de
40 de lire, ti le dau cu 150”. Cred ca de fapt pentru genul asta de oameni
afacerea e incheiata in momentul in care le-ai adresat primul cuvant. De acolo
inainte, pentru ei e doar rutina. Totusi, dupa codeli, razgandiri si cateva „nu”-uri,
am obtinut un deal prea bun ca sa fie adevarat: 150 de lire pentru 2 bilete de
80. Cu un pot gratis ca la cantina la Imperial se mananca ieftin. „Sper sa nu
fie tzeapa” i-am spus omului care mi-a dat biletele, si nu prea mi-a venit sa
cred ca e adevarat pana nu m-am vazut in sala.
Royal Albert Hall,
doar cladirea, e suficienta sa ma impresioneze goala, dar aveam prea putina
limpezime de minte sa ma gandesc la asta. Am incercat sa absorb cat mai mult
din ce-am vazut in jur, dar avea sa fie nimic fata de ce a urmat, seara mergand
intr-un crescendo tot mai accentuat. Momentul in care Roger Daltrey, vocea lui
The Who, a facut introducerea, a fost si el foarte puternic, dar tensiunea
trebuie sa-mi fi explodat intr-adevar abia cand, pe un fundal multicolor ca de
la prea mult LSD, vocea lui Sir Paul McCartney a rasunat din ciorchinii de
difuzoare: „Roll up! Roll up for the Mystery Tour! The Magical Mystery Tour is
coming to take you away...” Si dus am fost. Asemenea profetului Mahomed, in
cele doua ore si-un pic de concert, si eu am fost iesit din corpul meu si-am
strabatut raiurile, pentru ca la sfarsit sa ma intorc si sa cobor treptele spre
iesire nesigur pe picioarele mele, ca un nou-nascut.
„Beatles sunt o
chestie foarte de demult, la care nu te gandesti ca i-ai putea vedea vreodata
in concert, cam ca Mozart” mi-a spus unul din cei doi pusti din dreapta mea. Si
totusi, in fata mea se desfasura in persoana Sir Paul McCartney, si eu ascultam
live All My Loving cantata de compozitorul ei. Si chiar daca nu era Beatles,
povestile lui Paul McCartney sunt la prima mana. Paul McCartney chiar a fost pe
scena la primul concert Beatles de la Royal Albert Hall cand cinelele lui Ringo
aveau un ecou dubios si chiar el a fost cel terifiat de sala arhiplina si de
acustica mizerabila corectata mai apoi de ciupercile care atarna de tavan.
Iar genul asta de
povesti, Sir Paul McCartney le-a impartit cu generozitate, stiind ca are
publicul la picioare orice ar face si orice ar spune. Ah, dar vocea aia... Nu
prea i-am ascultat vorbind pe nici unul din Beatlesi (poate mai mult pe John),
iar in scurtele secvente de voce credeam ca Paul se prosteste intotdeauna. Dar
vocea lui chiar este speciala. Iar acel timbru specific este suficient de
placut incat nu cred ca m-as satura sa-l ascult pe Paul McCartney ore intregi
povestind cum in `67 Jimmy Hendrix l-a chemat pe Eric Clapton pe scena sa-i
acordeze chitara. Sau numarand pana la 18 milioane...
Evident, prea putin
ar fi contat cum canta efectiv, dar la fel de evident era c-o sa cante bine.
Chiar daca cele mai celebre compozitii (Eleanor Rigby, Let it Be, Yesterday) au
fost alterate sa se potriveasca zilei si n-au sunat ca inregistrarile originale
(cu atat mai putin ca in capul meu – in capul meu suna perfect), au fost multe
momente de extaz cathartic. My Valentine, compozitie noua de pe ultimul album,
o compozitie in memoria lui John, o melodie dedicata memoriei lui George...
Hey Jude a fost un
moment perfect. Nici n-aveam nevoie de McCartney, cel mult sa dea tonul. Felul
in care cei 5000 de oameni din RAH au cantat refrenul de vreo 6 ori a creat
emotii care nu se pot pune in cuvinte. Si a sunat aproape la fel ca pe album.
Band on the Run...
si cate si mai cate...
Iar la Maybe I’m
Amazed mi-au dat lacrimile, desi mi s-a parut ca n-am ce cauta acolo. Mi s-a
parut ca melodia asta, dedicala Lindei, prima sotie, a fost cantata doar pentru
urechile ei si ca, intr-un fel care sfideaza orice stim despre realitate, Linda
il auzea pe Paul spunandu-i „maybe I’m amazed at the way I really need you”.
La Get Back au
intrat pe scena Ronnie Wood, Roger Daltrey si Paul Weller, si melodia a fost
cantata intr-o formula care a vandut impreuna mai multe discuri decat populatia Regatului Unit.
Cand Paul vorbea
despre concertele Beatles de la Royal Albert m-am uitat putin peste sala si mi
s-a parut ca nu e nimeni care si-ar zornai bijuteriile mai degraba decat sa
bata din palme. Mi s-a parut pentru un moment ca e posibil ca cei in blugi si
in tricou sa fi castigat. Ca si comunismul a fost erodat in primul rand de
rusii care au invatat engleza ascultand Love me do si Hello Goodbye si care au
fredonat odata cu Paul Back in USSR in Kremlin in 2008.
Iar Paul mi sa parut
ca nu-i cu nimic diferit de pustiul din Liverpool care, cand a semnat cu Brian
Epsteain in `62, nu avea idee ce il asteapta. The magical mystery tour...
2 comentarii:
A fost si super afacere in cele din urma. Ma bucur sincer pentru tine.
phiiiii! excelent
Trimiteți un comentariu