The Bayeux Tapestry

Prima data cand am spus ca cele doua momente din istoria Angliei care ma intereseaza cel mai tare sunt razboiul civil si urmarile lui (1642-1688) si Hastings 1066 a fost o alegere cam arbitrara, dar intemeiata, se pare, pe faptul ca – dintr-un motiv sau altul – astea sunt momentele despre care stiu cele mai multe lucruri si pe care le leg in mintea mea de intreaga formare si devenire ca natie a englezilor. Evident ca lucrurile sunt mai complexe de atat. Cea mai populara figura e probabil Henric al VIII-lea si multele lui neveste (6). Are si-o reclama foarte inspirata la metrou zilele astea, in care spune „Heads you lose”. Si bineinteles, Elisabeta, Victoria, si o structura monarhica mai lunga decat tot ce-a dat pana acum istoria cunoscuta.

Istoria Angliei e un amalgam de fapte si figuri cel putin la fel de imbarligat ca amalgamul de fapte si figuri la care Londra te face zilnic partas. Zidurile Turnului Londrei au vazut multe in cele 7 secole de cand vegheaza Tamisa, iar ramasitele din zidul roman, cu vreo 500 de ani mai vechi, inca si mai multe. Dar zidurile au un fel de a vorbi greu de patruns, si sunt foarte selective cand isi aleg interlocutorii.

Despre Hastings insa, normanzii au fost mult mai dornici sa vorbeasca, lucru absolut de inteles. Probabil insa ca, simtind ca limba lor corcita n-o sa supravietuiasca prea multor secole (desi, culmea, impartirea regatului facuta de Wilhelm in Domsday Book din 1086 supravietuieste inca), au ales sa se exprime printr-un mediu din mai multe pucte de vedere superior. Asa a aparut tapiseria de la Bayeux, care spune povestea cuceririi normande a Angliei. Mie mi se pare ca se pot trasa multe similitudini intre ce inseamna tapiseria de la Bayuex pentru Anglia si ce inseamna pentru romani Cronica pictata de la Viena, dar nimeni nu prea pare sa percuteze la paralela asta, asa ca e foarte posibil sa fie ceva exclusiv din mintea mea.

Cred ca prima data am auzit de la tapiseria de la Bayeux odata cu memeurile care se leaga de ea si care ma distreaza foarte. Am citit atunci cate ceva, dar prea vag incat sa mi se fixeze vreo informatie importanta. Cand am ajuns prima data la Tower Hill, una din pozele care duce spre St. Katherine’s docks mi-a atras din nou atentia asupra ei si m-am intors putin la resursele online. Am vazut mai apoi la Foyle’s din Charing Cross un raft intreg cu carti cu si despre tapiseria de la Bayeux. Inclusiv, o chestie care mi s-a parut intrucatva revolutionara, o carte cu benzi desenate folosindu-se de imagini de pe tapiserie. Nu stiu cat de mult functioneaza asta in a populariza istoria, dar e cu siguranta o incercare foarte inteligenta.

Si azi, plimbandu-ma pe langa Tower Hill, am trait cateva momente memorabile. Unul din ele, ridicarea podului de la Tower Bridge pentru a face loc sa treaca cercurilor olimpice, un soi de barja lansata astazi si care poarta cele 5 cercuri in susul si in josul Tamisei. A promis Boris ca Jocurile Olimpice vor fi un spectacol a carui grandoare va umple de mandrie orice londonez, si astept cu nerabdare sa vad de aproape magnificenta acestui eveniment, cu atat mai mult cu cat fervoarea lui se simte deja in oras, cu 5 luni inainte sa inceapa.

Si apoi, coborand de pe Tower Bridge, pe latura sudica a Turnului Londrei, cu ochii inca dupa tunurile si bombardele medievale dimprejur, am gasit aruncate, deasupra unui cos de gunoi, trei printuri A2 plasticate, reproduceri ale tapiseriei de la Bayeux. Pentru Luciana, care cauta ceva specific englezesc care sa-si afiseze in camera, putine lucruri imi par mai potrivite. Cat despre mine... m-am pricopsit in mod cu totul neasteptat cu o ditamai reproducerea dupa atat de importanta victorie a lui Wilhelm normadul, iar Haroldus Rex, cu mustata lui roscovana si scutul cu decoratiuni celtice, o sa imi vegheze de azi inainte somnul. 02:43

GBOB @ HRC

Hard Rock Rising 2012 (The Global Battle of the Bands), Heat 1, 2012-02-27, Hard Rock Cafe London

De Battle of the Bands am auzit anul trecut prin primavara. Anul asta am aflat ca e un brand al Hard Rock Cafe, treaba care m-a facut sa ma simt mandru fara sa am vreun merit. Tocmai a debutat editia a 4-a, a doua careia i s-a adaugat „Global” in fata numelui. Pentru ca formula a prins si s-a organizat anul trecut, la prima editie internationala, in 68 de orase, cu sanse mari ca numarul lor sa tot creasca in anii urmatori.

Personal nu prea sunt fan al conceptului (trupe care concureaza in etape eliminatorii pana in finala, iar marele premiu este deschiderea festivalului Hard Rock Calling din Hyde Park). La a doua editie a Romanian Music Awards (prin 2005, parca), l-am auzit pe Pittis zicand ca el e de principiu impotriva oricarui fel de competitie muzicala si ca unicul premiu cu care e de acord e cel pentru intreaga cariera. Mi se pare ca Pittis doar a pus atunci in cuvinte o idee de a carei evidenta sunt convins: orice apreciere estetica e subiectiva, nu se pot trasa criterii obiective pentru a hotari daca o trupa e mai buna decat alta si orice aspect cuantificabil al muzicii este irelevant din punct de vedere axiologic. Pot sa accept ca exista o serie de masuratori care conjugate sa ofere o indicatie despre valoarea obiectiva a unei piese sau a unei trupe, dar nici nu stiu sa existe asa ceva, nici nu cred sa merite.

Pentru trupele care participa, GBOB e o ocazie foarte buna de a se face cunoscute, iar sansa de a canta la Hard Rock Calling suna colosal. Sper sa am ocazia in vara sa ma conving daca e intr-adevar asa.

Am vazut in seara asta 3 trupe:

June’s Kaleidoscope e un mix international cu membri din multe locuri, din Brazilia pana in Germania. Ei se autocategorisesc ca un indie nu-jazz, mie mi s-a parut un pop-blues cu ceva influente traditionale sud-americane. Daca world music inseamna muzica facuta de profesionisti dar cu influente traditionale ale unei anumite zone, atunci JK ar putea fi asimilati in zona asta. Mi-a placut vocea fetei care era lead si clape, dar cred ca daca nu renunta la numele asta hipsteresc n-or sa ajunga sa concerteze mai departe de Control sau locuri de gen. Nu stiu ce vor, si nu stiu daca asta e o virtute in vreun sistem, dar banii nu prea sunt grozavi si e greu sa treci la profesionisti in felul asta.

INtuition e un boyband de pusti cu care, vazandu-i pe scena, am avut un mic moment „early Beatles”. Par a avea o minte mageriala buna in spate, cu look-ul lor studiat, de baieti buni in jeans si sacou, frezati regulamentar si cu tricouri la fel, cu numele pe piept. Muzica e un brit-pop tipic, in gramada cu Pulp, Blur et al. Doar ca mai slaba. Dintre cele trei, a fost destul de clar ca INtuition au cel mai lung drum de parcurs pana la a imparti scena cu Bon Jovi sau Rod Stewart.

Mordecai au venit cu temele facute cel mai bine. Au impartit fluturasi, au fost draguti cu toata lumea, au avut echipa care sa ii filmeze si sa-i pozeze si au avut cel mai voluminos backline. De cantat canta un soi de heavy metal comercial, daca asociatia asta de cuvinte e posibila. O muzica destul de atipica pentru ce canta si ce asculta englezii, pe cat imi dau seama. Mie mi-au amintit de anii de regie in care chitaristi fabulosi se nasteau in fiecare an si fiecare camin avea cel putin cativa. Trupele se faceau si se desfaceau cam cu fiecare concert iar o cantare intr-o crasma din centru era considerata implinire carieristica. Mordecai au cam acelasi fel de sinergie, mult entuziasm si un aspect de fratie, imagine ce se vrea de rockeri, dar rockeri de moda noua, care cedeaza locul in metrou, dau cu buna ziua si se parfumeaza cu Calvin Klein. Gaura din tricou, pletele si barbile sunt doar de show. Pentru ca e greu sa ai succes astazi daca fumezi tigari care ar putea contine si altceva decat tutun in drum spre tribunalul care te audiaza pentru o bataie in bar, cum facea Keith Richards in `75. Dar una peste alta juriul a avut dreptate cand le-a spus ca „se indreapta spre ceva” si probabil ca a fost corecta decizia ca ei sa fie castigatorii serii. 02:39

Vivat Academia!

Exista o idee repetata obsesiv in presa romaneasca: aceea ca facultatile trebuie sa se adapteze pietei muncii, sa produca, adica, fix atatia studenti de cati are nevoie patria. Pentru ca, nu-i asa?, la ce bun sa producem in fiecare an cateva mii de ingineri pe an daca se inchid fabrici? La ce folosesc cateva mii de economisti pe an in vremuri de recesiune economica? Si tot asa. Traian Basescu a intrat in folclor cu declaratia lui inepta despre nevoia tarii de strungari si inutilitatea filosofilor.

In acelasi timp, ma amuza cand citesc articole in care profesori universitari sau oameni care activeaza in mediile acadamice incearca din rasputeri sa gaseasca justificari sau argumente pentru existenta domeniilor sau uneori chiar a facultatilor lor. La filosofie sunt in mod special spectaculoase tentativele astea. Cam de cati filosofi o avea nevoie piata muncii intr-un an?

Atitudinea asta e propagata cam la toate nivelele sociale. „Ce sa faci mama tu cu filosofia/istoria/chimia etc.? Mai bine te faci doctor! Sau dai la drept, ca uite astia din politica cati bani castiga!” „Eu am dat la ASE, la finante-banci, ca se castiga bine in banci.”

E oarecum natural, pana in urma cu mai putin de 200 de ani romanii erau o natie cu o mare majoritate de analfabeti. Primele universitati romanesti, rezultate ale eforturilor unor vizionari, au aparut mai degraba ca o incercare de a recupera la toate nivelele decalajul dintre Europa occidentala si tarile romane, intrate in hora modernismului foarte, foarte tarziu. Aveam, asadar, nevoie de „profesionisti”, de oameni cu o formatie si cu o educatie specifica anumitor structuri si anumitor institutii care ar fi format statele romanesti in felul la care aspira intelectualitatea vremii. Pionierat cu aer de apostoloat, sa faci asta intr-o tara eminamente agrara, in care orasele erau doar niste sate mai intinse, cu targ.

Pe aici, am inceput sa dau de o mentalitate nitel diferita legata de rolul si rostul universitatilor in societate. Spune-i rectorului de la Christ Church College din Oxford, care afiseaza cu mandrie la intrare inscriptia „750 de ani in slujba educatiei” despre cum trebuie sa formeze oameni pentru nevoile pietei muncii, sa vezi cam cat de tare rade de tine. Ce nastrusnica trebuie ca i s-ar fi parut lui Platon, fondator al insusi conceptului de academie, treaba asta cu piata muncii. Si ce se formeze, entelehisti?

Nu mai departe de acum 30 de ani, spunea Jo Wolff, profesor de filosofie la UCL, ideea asta cu a face o facultate pentru a obtine un loc de munca mai bun pur si simplu nu exista. Bine-bine, pai si atunci ce rost au universitatile? La ce bun sa le mai avem? Doar pentru a avea o clasa sociala neproductiva, apta de munca dar intretinuta de restul societatii si care se ocupa doar de chefuri si bancuri deocheate, si asta inca de pe vremea Carminei Burana?

N-am un raspuns prea clar la intrebarile astea. Mi se pare insa ca n-ar fi complet deplasata o metafora cu plantarea unui copac. Fructul pus in pamant poate parea irosit daca ne gandim doar la urmatoarea masa, dar pentru cine vede mai departe de atat, roadele fructului pus in pamant ne vor putea hrani inestimabil mai mult decat ar putea-o face fructul singur.

Universitatile par a fi aici – si pare destul de in regula ca asta sa fie rolul lor – centrele care conduc cercetarea si dau directia dezvoltarii stiintifice a societatii. Niste think-tank-uri avant la lettre. Niste asociatii ale celor mai bune creiere, ceea ce le da un aer oarecum ezoteric. Mi se pare doar mie, sau in Romania conceptul de „universitate” si conceptul de „cercetare” sunt mai rupte decat ar trebui?

„Calitatea cercetarii de maine depinde de calitatea invatamantului stiintific de azi” scrie pe peretii de la UCL. Suna important. 12:47

Angst

1984, UCLU Drama & EmpathEyes Theatre Company, 2012-02-23, Bloomsbury Theatre, London

Daca cel mai important aspect al unei creatii artistice este senzatia pe care o produce receptorului – si asa par sa stea lucrurile – atunci punerea in scena a lui 1984 din seara asta de la Bloomsbury este probabil cea mai buna reprezentatie dramatica pe care am vazut-o. Posibil ca asta sa nu insemne prea mult, nefiind mare consumator de teatru, dar e totodata admirabil si curios felul in care o piesa de teatru studenteasca a reusit sa imi provoace niste senzatii atat de puternice.

Inca de la primele minute ale piesei am inceput sa resimt o stare inexplicabila de angoasa, de neliniste metafizica si de frica atat de vizibila incat Andrei mi-a remarcat-o pe figura la pauza. Prin asta, dar nu numai prin asta, reprezentatia mi s-a parut extraordinar de buna.

Trebuie precizat ca n-am citit 1984 si sunt familiarizat cu romanul doar prin simbolurile cu care a intrat in constiinta culturala a epocii noastre. Dar pot sa imi dau seama ca Orwell a construit acolo o lume intreaga, mult mai vasta si mai complexa decat se poate reda pe o scena de teatru intr-o piesa de 2 ore. In reusita reprezentatiei finale un mare merit il are in primul rand dramaturgul care a reusit sa extraga esenta scrierii, sa opreasca pentru scena doar ceea ce e necesar pentru a transmite povestea si sa sublinieze exact aspectele care trebuiau subliniate. In scena de deschidere, cu doar un scaun gol, 3 sau 4 replici si cateva priviri, e redata intreaga putere a sistemului de a elimina complet un individ din societate, din istorie si din amintire. Este exact ceea ce au incercat comunistii sa faca cu Marcel Raducanu dupa ce a fugit in Germania. Echipa Romaniei din 10 oameni si victoria cu 1-0 impotriva Angliei in care nu se stia marcatorul sunt episoade cat se poate de reale, cosmarul lui Orwell devenit realitate, in timp ce fratele cel mare a carui lumina stralucea de la rasarit trebuie sa fi privit cu invidie la forta masinariei descrisa in 1984.

Actorii mi s-a parut ca s-au achitat impecabil de sarcini, cu o mentiune speciala pentru O’Brien, cel mai complex rol si cel mai bine executat. Nici rolul Juliei nu e prea comod, dar a fost dus la capat cu bine. Winston, protagonistul povestii, n-a lasat nici el prea mult spatiu pentru reprosuri desi in cazul lui as mai fi lucrat putin la aspectul fizic, din machiaj si costum in primul rand.

Mi s-a parut de minune si ce au reusit sa faca tehnicienii din piesa asta, si cu cat de putine mijloace. E drept, intr-un teatru romanesc poate fi extrem de complicat sa obtii doua stroboscoape si un proiector puternic pentru o piesa, dar am senzatia ca uneori teatrele romanesti se cramponeaza prea tare de aspectul asta. Am vazut in seara asta o exploatare optimizata la maxim a mijloacelor tehnice: butaforia, simplista si minimala, dar gandita extrem de inteligent. Coordonarea proiectiilor si a efectelor sonore, impecabila. Cred ca pe multi dintre cei din sala proiectiile ii mai urmaresc inca la ora asta.

Uluitor si faptul ca fundalul sonor a fost asigurat de interpretare live, si atat de bine incat n-am observat asta decat la sfarsit, cand orchestra a salutat publicul. Am remarcat si violoncelistul care a interpretat o bucata in scena sufrageriei lui O’Brien, atat de bun incat a fost cat pe ce sa fure spectacolul din mana actorilor.

In sfarsit, substanta, materia prima din care si-a extras seva spectacolul, monstruoasa utopie imagina de Orwell, e o constructie foarte, foarte bine alcatuita si isi merita pe deplin faima. N-as vrea sa insist asupra ei, pentru ca a face asta ar insemna sa rapesc din meritele incontestabile ale punerii in scena, si asa handicapata de o constructie epica foarte buna. Dar oroarea constructiei orwelliene te obliga la indelungi reflectii asupra constrangerilor sociale la care suntem supusi. Nu exista la Orwell nimic din seninatatea contractului social al lui Rousseau sau din sistemele pline de bune intentii ale utilitaristilor, iar viziunile sumbre ale lui Hobbes palesc in fata grotescului din 1984. Deosebit de puternica mi s-a parut scena din sufrageria lui O’Brien, in care iti dai seama ca toti cei implicati au cel putin cate doua randuri de masti; ca O’Brien poate sa faca un joc dublu, dar ca ar putea fi la fel de malefic si daca ar fi sincer; ca sistemul la care viseaza Winston poate fi cel putin la fel de ingrozitor ca cel in care traieste, numai ca de data asta el ii poate fi teoretician. Prea puternica lui atasare fata de idei si de ideologiile pe care acestea le nasc ii ingradesc accesul la libertatea la care viseaza. Iar Julie, „rebela doar de la brau in jos”, nu intelege mare lucru din sistemul represiv in mijlocul caruia traieste. Iar hedonismul ei, aparent de invidiat, ii anihileaza vointa si o transforma in victima perfecta a unui alt tip de sistem represiv.

In sfarsit, dincolo de vastele ramificatii psiho-sociale pe care le are povestea, este infioratoare senzatia de a fi pus fata in fata cu aceasta masinarie infernala care seamana mult prea mult cu sistemul a carui cadere am avut norocul s-o traiesc la o varsta totusi frageda, dar care a transformat in victime cel putin doua generatii inaintea celei din care fac parte. Poate in Anglia e usor sa te scuturi de angoasa provocata de 1984 cu un zambet si o ridicare din umeri, dar pentru mine, si cred ca pentru romani in general, Big Brother-ul orwellian este o imagine la fel de inspaimantatoare ca sobolanii infometati ai lui Wilson.

Inca aveam vie in minte piesa in drum spre casa, cand am trecut la metrou pe langa un poster care anunta prezenta camerelor cu circuit inchis si sloganul linistitor „Suntem aici pentru siguranta voastra”. Inconstient, am ridicat umerii, am coborat privirea si am grabit pasul. 01:58

Orange

Pentru tot dispretul pe care-l am fata de jurnalisti, de foarte multe ori ma pun in situatii similare. Natural, daca insist pe o pagina pe zi, ca in unele zile sa fiu nevoit sa alerg dupa subiecte si, cand nu exista, sa le cam inventez. La lucrurile astea ma gandeam aseara, pe final de tura, cand mi s-a parut ca Jan tocmai mi-a dat povestea de azi. Sa vedem in continuare daca intr-adevar e asa.

Jan e olandez, pasionat de politica internationala. E tot timpul foarte la curent cu ce se intampla in lume, cu criza din Siria sau cu programul nuclear al Iranului, si e destul de inteligent incat sa vada siluetele structurilor din spatele cortinei de ceata construite de stirile de presa. Nu stiu prea multe despre el, dar imi inchipui ca e un romantic. Un cetatean universal.

Si prinzand un moment favorabil, am incercat sa capturez o bucatica de spirit flamand, pentru colectia mea de bucatele de spirite.

„Olandezii au fost intotdeauna renumiti ca o oaza de libertate si de toleranta. Amsterdam a fost dintotdeauna capitala gandirii libere.” Si oricat de plat ar zice-o, mandria din spatele cuvintelor e clara. Si oricat de mult ti-ai dori sa nu-i dai avantajul apartenentei la o cultura atat de progresista, e greu sa nu-i dai dreptate.

„Dar cine ai zice ca e cea mai importanta figura din istoria olandei? Cine e perceput ca cel mai important olandez din istorie?”

„Olandezii in general sunt destul de ignoranti cand vine vorba de istorie. Personal, eu as zice Erasmus.” O personalitate culturala, asadar. Nu stiu in ce fel sa valorizez asta, si nici nu stiu care e de fapt cea mai importanta figura romaneasca din istorie. Personal, as zice, atat cat de roman a fost, Carol I. La TV l-au votat pe Stefan cel Mare. Eminescu are un rol oarecum marginal in cultura europeana, iar Eliade, cu oricata mandrie ne-am prezenta cu el in fata lumii, e in primul rand un om de stiinta si renumit doar in anumite cercuri. Am intrat in pop-culture cu Dracula si Ceausescu, dar nici unul nu pare motiv de mandrie. Nadia a fost mare, dar e o amintire din ce in ce mai vaga. Iar Hagi e doar pentru cei pasionati de fotbal.

„Eu ma gandeam la Wilhelm de Orania. Sa ajungi, ca olandez, pe tronul Angliei...”

„Nu, dar el a fost un tradator. Noi il vedem ca pe un tradator, nu e foarte apreciat in Olanda. A plecat la englezi si a luat cu el toate secretele Olandei. Si plecarea lui a fost momentul in care Olanda a pierdut suprematia navala in fata Angliei.”

Stiam ca in secolul XVII englezii au avut mult de furca cu olandezii pe mare, si au cam fost obligati sa le cedeze Atlanticul de nord. Daca n-ar fi fost ineptitudinea Invincibilei Armada a Spaniei, e foarte probabil ca rolul Angliei in istoria lumii sa fi fost mult mai mic astazi.

„Deci dupa Wilhelm am fost obligati sa acceptam suzeranitatea Angliei, dar cu conditia neagresiunii englezesti fata de vasele olandeze. Asa se face ca Olanda a pastrat in continuare puterea comerciala, mai ales dupa ce a furat cafeaua si a inceput sa o cultive in Indonezia. Iar in timpul razboiului de independenta american, noi aprovizionam ambele tabere, iar englezii nu puteau face nimic in legatura cu asta, pentru ca nu aveau voia sa abordeze navele olandeze.”

De fapt am inceput discutia de la ocupatii si asimilari culturale, iar cand i-am spus lui Jan povestea improbabilei latinitati romanesti, am simtit ca i-am intors intucatva cadoul. „Interesant, nu stiam asta” a spus. 15:05

Trade and Tradition

„Cambridge? My God, why would anybody want to go there?” mi-a spus cu o voce pitigaiata si cautat pretioasa.

„Pentru mine, e Wittgenstein. A predat acolo in anii `30”

„Dar trebuie sa te uiti la cine preda acolo. Nu e important cine a fost, important e cine e acum.”

„Arhiva Wittgenstein. Manuscrisele. Fosti studenti.”

„Ei bine, da, that’s a fair point. Oricum, glumeam, evident.”

Mi-a placut ca rivalitatea dintre cele mai importante si cele mai faimoase doua centre studentesti ale Angliei e in continuare cultivata, mai in gluma sau mai in serios. Despre traditie aveam sa aflu un alt lucru interesant:

„Ati vazut sala de mese?”

„Da, mi-a placut foarte mult. Seamana cu sala de mese pe care o aveau in Harry Potter.”

„Chiar este. Aici au filmat Harry Potter. Sala de mese si scarile sunt cele care apar in film.”

„Haha, inseamna ca mai am de bifat doar castelul Alnwick sa vad toate locatiile. E in Northumberland.”

„Am auzit de Alnwick, dar nu stiam ca l-au folosit in Harry Potter”

„Da, era pe post de Hogwarts. Dar si eu sunt surprins ca nu ii fac mai multa reclama bazat pe asta.”

„Poate nu vor. Castelul are o istorie a lui, de sine statatoare, si poate nu vor sa fie retinuti doar ca fiind `Castelul din Harry Potter` ”

„Da, pot sa inteleg asta. Dar ar aduce mult mai multi turisti. Si pana la urma se pune problema de ce anume consideri mai valoros, banii sau traditia”

„Nimic nu e mai important decat traditia in Anglia!”

Asta cred ca ar fi un motto mai reprezentativ pentru Anglia decat cele pe care le foloseste in mod curent. Iar cel care mi l-a spus era italian, din inima Lombardiei, dar atat de transformat de cultura britanica incat n-as fi reusit sa ma prind singur. Iar italienii de obicei sunt usor de recunoscut.

Ne aflam intr-un loc si el incarcat de traditie. Apartamentul din Christ Church in care au locuit Albert Einstein si Lewis Carroll, actualmente transformat in spatiu de recreere pentru studentii universitatii. Un televizor cu ecran plat stapanea spatiul fostului semineu, iar in fata lui, un set de DVD-uri cu jocuri la moda ocupau spatiul unde cu 80 de ani in urma Einstein depozita lemnele pentru foc.

In stanga, langa fereastra, o mica pianina pe care se aflau trei carti pe ale caror coperti erau pozate femei in ipostaze implicit erotice, toate editate in anii `20.

„Astea nu sunt de nivelul lui D.H. Lawrence sau Henry Miller. Asta este un soi de literatura slaba, soft-porn, comerciala, foarte cautata in epoca. Si uneori citim din ele cu voce tare, sa ne amuzam.” 11:25

The Viking Suicides

Valhalla Rising (Danemarca, 2009), regia: Nicolas Winding Refn

Vikingii au in general un nume respectat. Iar acum 1000 de ani, era probabil si temut in cea mai mare parte din lumea cunoscuta. Probabil pentru ca vikingii cucerisera cea mai mare parte din lumea cunoscuta. Le-a venit firesc asadar sa se intinda putin si spre aia necunoscuta. De-asta zic, fara sa stiu prea multe despre expeditiile in America, am impresia ca ele au fost rezultatul unei politici bine gandite, mai degraba decat al accidentului.

Dar cand vine vorba despre vikingi, nu prea as indrazni sa ma contrazic cu un danez. Iar Nicolas Winding Refn, regizorul lui Valhalla Rising, are o parere putin diferita de a mea. Vikingii lui, sau cel putin un grup din minoritatea crestina a lor, pleaca intr-o cruciada pe cont propriu. Numai ca, in loc de Ierusalim, ajung in New Foundland. E o greseala frecventa…

Povestea se desfasoara in jurul unui personaj care nici n-are nume, nici nu vorbeste. I se spune One Eye pentru ca e chior. Dar ala care l-a lasat fara un ochi trebuie sa fi fost un luptator strasnic, pentru ca acest One Eye castiga categoric toate luptele in care este implicat pe parcursul filmului. Si sunt cateva. Unele organizate, desi nu m-am prins exact cu ce scop, altele spontane, provocate de indivizi care n-au invatat nimic vazandu-l pe One Eye omorandu-i pe cei de dinaintea lui. Si nu numai ca e bataus, individul pare sa se descurce mai bine decat ceilalti la mai toate probele. Atat de bine incat te face sa te intrebi cat de accidentala e devierea asta, dinspre Ierusalim spre America. Pentru ca, sa fim seriosi…

Treaba asta, cu personajul care nu vorbeste, pare sa aiba priza foarte mare la critica. Tema e importata din filmele orientale (japoneze si coreene), iar aceste filme au succes la un anumit fel de public. N-as vrea sa zic hipsteri, dar cred ca tocmai am zis-o. Sunt de acord ca imaginile au expresivitate mult mai mare decat vorbele, dar spunand asta ma gandesc in primul rand la filmele mute, la City Lights, Goana dupa Aur sau The Great Train Robbery. Acolo unde gesturile erau mult mai ample, iar atitudinea personajelor mult mai teatrala. Pentru ca pur si simplu nu existau alte mijloace de a transmite povestea. In schimb prin planurile lungi sau panoramarile lente nu mi se pare c-ar transmite cine stie ce. Doar ma simt furat de minute din viata. Exista o gramada de mijloace de a crea profunzime in personaje sau dramatism in actiune, iar secventele lungi sunt cel mai nefericit dintre ele. Mai ales ca de multe ori nu fac decat sa plictiseasca. Cat despre nevorbit, imi place foarte tare reclamacu Patrick Swayze si directorii de la Orange. Eu tin cu ei.

Alt motiv de mentionat e asta, al expansiunii crestinismului in detrimentul zeilor vechi. Titlul face trimitere la asta, e subiectul cu care se deschide filmul si e un subiect care apare in mai multe povesti de gen (Beowulf, Die Niebelungenlied). E interesant de retinut ca in filmele in care sunt pusi fata in fata cu alte credinte, crestinii ies de obicei mai prost. Pana si in bancuri se intampla asta.

Sunt foarte curios cum a aratat scenariul lui Valhalla Rising, pentru ca replicile nu cred sa umple trei pagini. Ma intreb daca au descris in detaliu peisajele, sau pur si simplu au improvizat mult pe parcurs. Oricum, daca s-ar fi respectat regula americana cu un minut/pagina, filmul ar fi fost scurt-metraj.

In concluzie, dau minusuri filmului si la documentare, si la poveste. Imaginea e foarte ascutita, iar tonurile predominante sunt intunecate. Probabil s-a filmat pe suport digital. Dar asta e ok, nu deranjeaza prea tare. Performanta actoriceasca primeste un mare “meh!”. Cel mai mult mi-a placut copilul, e cea mai vizibila pata de culoare. Amerindienii din final sunt sino-indieni, arata a brazilieni si sunt imbracati cel putin dubios.

Iar daca as judeca intreaga cinematografie daneza dupa acest unic film pe care l-am vazut… ar ramane in continuare unic. 00:44 

Fereastra cu flori, o albina si Darwin

Sainsbury’s in Angel, saptamana trecuta. Langa raftul cu legume, o ladita cu doar doua buchete de boboci neinfloriti. L-am luat pe al meu acasa si abia a doua zi l-am pus in apa. Dupa alte vreo doua zile, a inceput sa infloreasca si imi impodobeste de atunci fereastra. Nu stiu cum se cheama florile, cand eram mic si cresteau in curtea bunicilor le ziceam ghiocei galbeni. Dar oricum le-am spune, ele or sa miroasa la fel de dulce, nu-i asa, Will?

Azi a fost o zi tare frumoasa. Am lasat geamul deschis. Intr-una din zilele in care am mai facut asa, inainte de frig, am gasit o pisica dormind in patul meu. Nu m-a invrednicit nici macar c-o privire cand m-am intors acasa, mi-a aratat doar jumatatea din spate, enervata probabil ca nu mi-am mai facut de treaba pe aiurea.

Azi n-a venit nici o pisica. Azi a venit o albina. Cred ca era albina. Sau bondar. Dar nu tin minte ca bondarii sa polenizeze. Iar daca era albina, e cu siguranta cea mai mare albina pe care am vazut-o. Avea cam 3 cm, putin peste un inch.

“Hmm, free lunch!” trebuie sa-si fi spus cand a vazut florile mele. Asta daca albinele isi spun vreodata ceva. In tot cazul, s-a comportat ca si cum si-ar fi spus exact asta, si a inceput sa se infrupte cu polenul florilor. N-am fost prea sigur daca e o masa sau un act erotic, dar orice o fi fost, am vrut sa observ cat mai indeaproape fara sa deranjez. Albina n-a parut nicicum deranjata de prezenta mea, nici cand am blitzuit-o cu aparatul de fotografiat. Da-i si polenizeaza in continuare. Probabil si eu as fi facut la fel.

Acum, cand esti albina nu prea ai cum sa te hranesti altfel decat intrand cu totul pana in sufletul florii, bagand capul pana hat, la stamine, acolo unde se produce polenul. Dar polenul asta, cand se scutura, cade peste tot, si pe unde trebuie si pe unde nu trebuie. Hraneste, fecundeaza, dar se si imprastie mult aiurea. E putin malthusian, banuiesc. Treaba asta, cu florile care se fecundeaza singure, mie mi s-a parut ca ar avea un aer nitel incestuos. Am preferat sa ma gandesc la hranirea albinei ca la un act sexual. Poate ia cu ea o parte din polen si-l duce pe la cine stie ce alte flori, sa le mai improspateze genele. Cine stie ce adaptabilitate se mai naste…

Numai ca albinei mele nu parea sa-i placa in mod deosebit sa-i ramana polen pe picioare. Pentru ca asta e o chestie care se intampla cand esti albina. Asa ca, dupa ce termina cu fiecare cupa, se stergea pe indelete pe picioare, aruncand pe jos mizeria. Mi-a aruncat destula pe covor, o mica ploaie de bobite infime, galbene. Chiar asa, ce-i pasa ei de covorul meu? La un moment dat a ramas sprijinita doar intr-un picior si in antene, cu restul de 5 picioare scuturandu-si unele altora mizeria galbena de pe ele. Cand termina cu o cupa, zbura frumos de jur imprejur, pana gasea alta aratoasa. Pentru ca doar pe cele aratoase le-a ales. La cele mai mici nici nu s-a uitat. Si am impresia ca in unele din cele mai frumoase a intrat de mai multe ori. Cine stie care or fi cutumele culinare in lumea albinelor…

Sa-I fi luat cu totul vreo 10 minute. Cand a terminat, a mai dat roata de vreo doua ori, sa fie sigura ca nu i-a scapat nimic, ca a terminat toata treaba aici. A dat sa plece, sa se ridice, dar s-a lovit de geamul meu oscilant. Tare ciudat trebuie sa-I fi parut lucrul asta, sa vezi cerul si sa nu te poti duce spre el. S-a mai invartit de vreo doua ori pana sa se prinda cum sta treaba, iar intr-un final a plecat bazaind, spre High Street North-ul albinelor din East Ham. Sper sa-I fi placut la mine. Sper sa-I fi oferit o masa pe cinste. Florile mele sunt tare frumoase, dar de unde sa stiu eu cat or fi de gustoase sau de satioase? Sau cat de sanatoase, de unde sa stiu ca nu era o albina atenta la ce mananca? Daca gaini nu mai suntem in stare sa crestem si am devenit, asadar, complet inutili pentru vulpi, sper ca macar pentru albine sa mai prezentam un cat de mic interes. Sa nu ne trezim ca suntem doar o pacoste in lumea animalelor… 00:28

Punk 4 life

Lumea se aranjează uneori în faţa mea ca o scenă pe care se joacă o piesă cu multe tâlcuri, lecţii gratuite oferite inopinant şi din care de fiecare dată învaţ mai puţin decât trebuie.

Vineri noapte şi obişnuitul autobuz pe care îl iau de lângă Piccadilly Circus. La Charing Cross se urcă un tip cu o creastă punk înaltă, stufoasă. Neagra. Nu-mi plac crestele de punker. De fiecare dată când văd o tunsoare mohawk mă gândesc la bancul cu moşul şi papagalul. Iar pe cei care le poartă îi descalific de la multe lucruri.

La St. Paul’s un tip beat se împleticeşte şi cade peste două fete aşezate pe scaunele de lângă uşa de la mijloc. Îşi cere scuze şi se ridică, încercând să se stabilizeze pe picioare. Punkerul îi cedeaza locul lui, în buzunarul de la mijloc, rezervat pentru cărucioare. Cel mai bun loc de stat în picioare. Brusc, betivul cade în genunchi şi începe sa plângă. Convulsiv. Apoi incepe să se lovească cu pumnii în cap. “Ah! Somebody kill me! Somebody just fucking kill me!” Hohote de plâns.

În mod normal, n-aş fi reacţionat nicicum la o astfel de scenp. Nici n-am făcut-o. M-am obişnuit deja prea tare cu localnicii beţi care se dau în spectacol în fel şi chip, mai ales în week-end, după miezul nopţii. Consider că e un fel de obicei al locului. Ploaia pe care o aştepta Travis Bickle nici măcar n-are ce spăla.

Punkerul din poveste se întoarce spre individ şi îl opreşte din a se mai lovi. Apoi încearcă să-l ridice pe individ in picioare şi se dezechilibrează amândoi. Fetele peste care betivul căzuse îi cedează locul, rugate de punker. Lumea începe să se tragă spre spatele autobuzului.

“Are cineva un şerveţel?” întreaba punkerul. “Şofer, opreşte puţin la următoarea.”, mai strigă după ce primeşte şerveţel, încercând să-l calmeze pe beţiv.

“Amice, hai să ne liniştim puţin. Cum te cheamă?”

“Derek.” “Ei, Derek, ia zi, pe unde stai?” “Aldgate.”

“E in regulă, şi eu cobor la Aldgate” zice fata care dăduse şerveţele. “Pot să-l duc eu acasă.”

“Totul în regulă acolo în spate?” întreabă şoferul.

“Da, da, putem să-i dăm drumul.” Şi multă muncă de lamurire până la Aldgate. Răbdare, atenţie, disponibilitate şi calm demne de o cauză mai bună.

“Great, you’re a champ” îi face un semn prietenesc punkerului un individ care cobora.

“Just doing my best, man.”

La Aldgate, autobuzul opreşte 10 minute. Fata se ţine de cuvânt şi-l ia pe beţiv cu ea. Dispar amândoi în noapte. Punkerul coboară şi începe să-şi ruleze o ţigară.

“That was great, back there”, îi zic. “You’re a hero”

“It was nothing, man.”, răspunde pufăind.

Jumătate sârb, jumătate indian. A fost la Belgrad de multe ori, şi-ar dori să vadă New Yorkul. “I’ll just walk from here. Nice meeting you. Nice conversation on the night bus” a zis înainte de a coborî. 01:28

SQL

„Aici la noi, românii se bucură de o reputaţie foarte bună.”

“E primul loc în care aud asta”, am răspuns eu râzănd.

“Da, da. Ei bine… ştim să-i separăm. Avem o dată squatterii, apoi studenţii. Sunt două lucruri diferite, şi înţelegem care e diferenţa între ei. În tot cazul, românii cu care lucrez eu sunt foarte buni. Cei mai buni studenţi ai mei sunt români.”

Omul din faţa mea e profesor universitar şi un nume respectat în cercurile lui, o reputaţie academică solidă. A fost plăcut să aud lucrurile astea de la el, numai că dintr-o dată ştacheta a fost ridicată foarte sus. Dintr-o dată etalonul nu mai erau ţiganii, cerşetorii şi românii veniţi să caştige cât mai mulţi bani muncind cât mai puţin pentru care moralitatea e un cuvant cu vreo 3 silabe mai lung decât ce folosesc în mod curent. Dintr-o dată eram măsurat după studenţii români ajunşi aici. Ultra-studioşii care au muncit mult pentru burse sau tot felul de programe de finanţare ale studiilor în Anglia, deloc ieftine. Oameni care îşi petrec zilele numai prin biblioteci, cum face Cristina, sau care ştiu mai multe limbaje de programare decât ştiu eu feluri de mâncare, pentru că vorbeam de studenţi în IT. Pe lângă pricepere, oamenii aştia sunt şi din cale-afară de ambiţioşi, o ambiţie pe care nu prea am reuşit s-o înţeleg niciodată. Nici măsura asta nu prea pare să mi se potrivească, aşadar. Ţara în care nimeni nu poartă M…

Interesant c-a vorbit de squatteri, totuşi. Din ce ştiu, noţiunea nu există în româneşte şi nici nu are vreun motiv s-o facă. Dar inventivi cum îi ştim, românii par să fi prins din mers esenţa ei. Prima dată când am auzit de squatting, admiram minunăţia de casă de pe Temişana 4. Squattingul mi s-a părut atunci o chestie nobilă, iar locul ăla numai bun pentru aşa ceva. Tot citind The Evening Standard, am aflat că pe-aici lucrurile au o încărcătură destul de diferită.

Într-adevăr, nu cred să fi văzut articol despre squatting în care să nu apară şi cuvinte ca români, moldoveni sau est-europeni. Într-un reportaj se povestea cum, dacă un proprietar lasă casa goală şi apoi găseşte în ea squatteri, nu are nici un fel de sprijin legal să-i dea afara. Mi s-a părut cam ciudată treaba asta. Mai citeam despre o familie de “Moldavians” care a ocupat ilegal o casa. Reporterii nu reuşiseră să scoată de la ei mai mult de câteva vorbe, de la o femeie care spunea că are “document” şi “please, I have kids”. În engleză stricată, evident, şi apoi mărturii ale vecinilor.

M-am întrebat daca e vorba de moldoveni de dincoace sau de dincolo de Prut şi dacă englezii fac vreun soi de diferenţă între cele două. De notat şi că pe-aici n-avem reputaţie de cerşetori, ci de squatteri.

Katy mi-a confirmat si ea. N-a identificat românii cu cerşetori, dar şi-a adus aminte de reportaje de la începutul anilor ’90 despre orfelinatele din România şi despre numărul mare de acţiuni de caritate care strângeau bani pentru ele. Nu prea ne plac copiii, trebuie să fi inţeles din asta oamenii ăştia.

Când am spus unor italieni că-s român, mi-au răspuns într-o engleză de clasa a 6-a: “There are a lot of people from your country in Italy.”

“Ştiu”, le-am spus cu o mâhnire resemnată. “N-avem o reputaţie prea bună, este?”

Bineînţeles că au început apoi scuzele (în italiană de data asta), deşi între noi fie vorba, în faţa italienilor nu prea mi se pare că am avea de ce să ne ruşinăm. 13:26

20th Century Fox

Azi am văzut-o din nou. De data asta cu mult mai mult tupeu ca până acum. Se întunecase deja, dar era devreme, era multă lume pe strazi şi circulau încă destule maşini. Nimănui nu i-a pasat de ea şi ei n-a părut să-i pese prea mult de ceilalţi. S-a dus, cine ştie pe unde, în treaba ei. Dar am din ce în ce mai puţine îndoieli că e vorba fix de acea vulpe care îl învăţa şi pe Micul Prinţ cum s-o îmblanzească.

S-a întamplat prima dată luna trecută, nu mai ţin minte exact când. La colţul cu High Street North, a tâşnit deodată de după un garaj, cu un chiţăit scurt. Imediat dupa ea, o alta, cu postură agresivă. Semn că avea loc vreo dispută teritorială. M-am oprit şi m-am uitat mirat: sa fie şi în Londra câini vagabonzi? N-a fost deloc o privelişte familiară, dar am recunoscut-o, mai degrabă după indiciile din cărţile primului ciclu şcolar: mică de statură, cu capul mic şi botul ascuţit, coada lungă şi lată şi blană roşiatică. O vulpe în plină zonă urbană? Se pare ca da.

Am mai văzut-o apoi de vreo două ori noaptea, când mă întorceam acasă şi străzile erau pustii. Ţuşti! Dintr-o parte în alta a străzii, doar o mişcare fulgerătoare şi o imagine prinsă cu colţul ochiului. Iar săptămâna trecută, într-o noapte la fel de pustie şi una din cele mai friguroase, m-a aşteptat ceva mai mult. A ieşit dintr-o curte, la doar câtiva paşi în faţa mea. M-am oprit, cu gândul să n-o încurc defel, s-o las să-şi vadă de ale ei. A alergat în altă curte şi de acolo, după câteva secunde, s-a urcat pe gard cu zgomot de gheare pe suprafaţă netedă, care mi-a spus cp gestul e mult mai muncit decât al pisicilor, pe care natura le-a dotat mai bine pentru asemenea trucuri. De acolo de sus, probabil s-a simţit mai în siguranţă. A mai facut câţiva paşi, am făcut şi eu câţiva paşi înainte, şi ne-am oprit amândoi, om şi fiară, la vreo 3 metri unul de celălalt. Ne-am privit în ochi şi ne-am studiat. Dincolo de gesturile naturale, am simtit şi un alt soi de conexiune, dintr-acela care nu se poate comunica. Probabil că dacă aş fi făcut parte din vreun trib precolumbian, ar fi trebuit să mi-o aleg drept spirit călăuzitor şi sa mi-o adaug la nume. Într-o epocă cavalerească, ar fi invocat poate nişte creaturi fabuloase care s-o ajute să scape de mulţimea de câini de vânătoare care mi-ar fi insoţit trapul nocturn. Şi, dacă aş fi reuşit s-o conving de bunele mele intenţii, e posibil să îmi fi dat vreun fir de păr din coada ei, care să mă ajute la nevoie. Mai apoi ar fi trebuit s-o integrez în blazonul familiei, s-o desenez pe scuturi si să-i comand basoreliefuri în ramele tablourilor înfăţisând un lanţ de înaintaşi iluştri. În zilele noastre, nu mai avem timp de asemenea prostii. Nici noi, nici vulpile. Acum nici n-a interesat-o dacă am vreun basset hound cu mine. S-a uitat doar să vadă cam din ce stofă sunt făcut. Ce hram port. Preţ de vreo 3 secunde, după care a considerat că existenţa mea nu merită mai multă atenţie. Mi-a intors spatele şi s-a dus în treaba ei, în noapte.

Aşa stând lucrurile, nici nu-mi dau seama de ce m-a salutat în seara asta. De la distanţă şi pe fugă, dar a fost fără îndoială un salut. Ăsta trebuie să fie urmatorul pas dacă vrem să devenim prieteni. Cine ştie, poate şi ea e la fel de stingheră ca mine. Poate nici în lumea vulpilor nu există nici un cod şi nici o indicaţie despre cum să te porţi cu oamenii, mai ales dacă te trezeşti cu ei netam-nesam, tocmai pe unde obisnuieşti să-ţi faci veacul. Iar oamenii sunt pentru vulpi fără îndoiala o pacoste mai mare decât sunt vulpile pentru oameni. Nu mai departe de acum o generaţie-două, măcar mai găseai câte o găină. Acum, nici găini nu mai cresc. Găinile de acum sunt tinute toata viaţa în cutiuţe în care n-ar putea încapea o vulpe şi nu văd niciodată lumina soarelui. Trăiesc cu impresia că ziua are 18 ore şi sunt omorâte cu miile simultan, departe de ochii celor care vor sa le cunoasca doar cu stomacul. Ce să mai faci, ca vulpe, in conditiile astea?

Dar de azi înainte, de fiecare dată când trec pe langă gardurile acoperite cu un strat de sticla pisată despre care ma întrebam ce prădător încearcă sa ţină la distanţă, mă voi gândi la Vulpe. 23:51

Up

Nirad e nepalez. Emotionat sa aflu treaba asta, ia-m povestit despre planul meu de a ma urca pe Himalaya.

„Nu e asa usor”, m-a dezumflat Nirad imediat. „In primul rand ai probleme cu oxigenul, aerul e mult mai rarefiat acolo. Apoi, urcusul e foarte abrupt. Ai nevoie de antrenament special de alpinist, care costa o gramada de bani. Si de echipament special, la fel, foarte scump. Numai alpinistii profesionisti se pot urca. Pentru voi, europenii, e mult mai greu, pentru ca voi traiti la altitudini mici. Acolo e foarte sus.”

Am simtit in acest „voi, europenii” tot dispretul de care e capabila smerenia lui hindusa. Un dispret latent, retinut, amestecat cu un soi de condescendenta suverana fata de neputincioasa noastra rasa de ses. Cum as putea eu, un european, sa-mi imaginez ca as rezista aerului de pe acoperisul lumii?

Ce caraghiosi trebuie sa le fi parut natiilor din zonele cu conditii naturale potrivnice expansionistii europeni. Englezii in special. „Halal cuceritori”, trebuie sa-si fi spus rand pe rand zulusii, arabii si indienii. Cu costumele lor rosii si caciulile caraghioase, indivizii astia aproape ca nu merita efortul de a le opune rezistenta. Revolutia lui Gandhi e un mare hohot de ras oriental la tot ce inseamna forta culturii vest-europene.

Poate am renuntat prea repede la impunatoarele armuri medievale cu care Cortez sau Pizzaro au supus lumea noua. Aia au fost cuceritori seriosi, pana intr-acolo incat acum abia cu greu mai gasim urme ale marilor civilizatii ale lumii noi pe care conquistadorii le-au impins brusc in afara istoriei.

Nepalul? Cine ar putea spera sa impinga vreodata Nepalul in afara istoriei careia i-a intors voluntar spatele? De la inaltimea campiilor lor de la 5000 de metri, nepalezii sau bhutanezii au asistat nepasatori cum imprejurul lor se desfasurau impresionantele forte ale unora din cele mai infricosatoare imperii pe care le-a cunoscut omenirea.

„Asa sta, deci, treaba, cu noi europenii”, am spus, mai mult pentru mine. „Traim prea jos. Uite, Jan traieste chiar sub nivelul marii.”

„Da, la 6 metri”, a replicat promt si complet dezinteresat Jan, olandezul. „Dar sa stii ca treaba cu presiunea atmosferica e reala. E ceva legat de circulatia sangelui. Cand traiam in Columbia, Bogota e la 2000 de metri altitudine. Acolo oboseam doar daca ma spalam pe dinti. La un moment dat, de revelion, am vrut sa urcam pe munte. Undeva intr-un sat, la o altitudine chiar mai mare. Era o traditie locala, urcatul pe munte. Si dupa vreo 20 de minute am cazut in genunchi si am crezut ca o sa am efectiv un atac de cord. Dar, bine, e drept ca pana la urma te obisnuiesti...”

Aha, normal ca te obisnuiesti, e vorba doar de un efort de vointa, o pregatire fizica buna si ceva antrenament. Pana la urma, la dracu’, primul care a ajuns pe Everest a fost tot un european.

„Nu, nu, a fost neozeelandez” a venit imediat corectura. „E altceva, si ei au munti acolo”

Ca si cum, vezi Doamne, cei 4000 de metri ai Mont Blancului ar fi doar un soi de magurice, prea putin ca sa ne incepem sa ne entuziasmam aiurea si sa aruncam cu cuvinte mari, gen „munti”.

Iar ideea ca Sir Edmund Hillary, doar pentru faptul ca s-a nascut in emisfera vestica, ar avea un soi de avantaj genetic, mi s-a parut si ea destul de intriganta. Doar privilegiul de a te fi nascut acolo, fara nici un soi de diferenta fiziologica, te plaseaza cumva mai bine, deasupra celorlalti. Ce sa stim noi, europenii... 03:13

With or without you

La biserica St. Botolph without Aldgate am ajuns prima data cand am facut expeditia East Ham –centru, dar n-am bagat-o prea mult in seamna, nefiind nici obiectiv major, nici prea aproape de centru. Mi-a atras totusi atentia numele, in special acel „without”. Un sfant caruia ii lipsea ceva, mi-am spus, orice-ar fi acest „aldgate”.

Cand am facut The Wall Walk m-am intersectat din nou cu ea, dar de data asta i-am alocat ceva mai mult timp. De pe afisele de la intrare, aceste minunate pisanii tiparite pe A4, dar si de pe placutele care marcheaza The Wall Walk, am aflat ca biserica – infiintata initial ca manastire candva in prima jumatate a secolului 10 – se afla chiar la prima poarta de intrare in oras, Aldgate. Poarta exista inca din vremea reconstructiei romane a Londiniumului si avea sa fie principala intrare in oras pana prin secolul 17. Aldgate este o pocire medievala a lui „All-gate”, poarta pentru toti. Sau, la dracu’, poate All-gate e o pocire moderna a vorbelor medievale. Iar acel „without” este antonimul lui „within” intr-un context mult mai putin uzual acum decat se pare ca ar fi fost in evul mediu. Sfantului Botolph nu-i lipsea, asadar, nimic, pur si simplu manastirea care-i purta hramul a fost infiintata in afara zidurilor orasului, chiar langa poarta principala.

Avand un astfel de amplasament strategic, e de la sine inteles ca manastirea a avut un rol important in evul mediu, fiind ultima oprire a multor calatori care veneau cu diverse treburi in Londra. Probabil ca zidurile bisericii inchid in ele multe povesti de viata pe care n-o sa le mai afle nimeni. Desi interes e clar ca exista, in Biserica se vindeau carti despre istoria de 1000 de ani a locului.

Sfantul Botolph, din cate se pare, e un echivalent britanic al Sfantului Christopher, protector al calatorilor. O alegere oportuna de hram a acestei biserici care, martora la atatea schimbari de rit, a hotarat sa nu se mai inchine nici unei religii, ci de-a dreptul lui Dumnezeu. „All inclusive church” isi spune biserica si, desi respecta – pe cat imi dau seama – ritul anglican, abordarea fata de multitudinea riturilor e, cel putin declarativ, una foarte echilibrata. Ceva de genul „intelegem ca in ziua de astazi biserica a ajuns sa capete un rol mai degraba periferic in vietile oamenilor. Mai intelegem si ca, dupa multe zbuciumuri istorice, in momentul de fata biserica se afla intr-un cartier in care majoritatea populatiei e formata din arabi si evrei. Cu toate astea, incurajam pe toata lumea, crestini de orice rit, necrestini, oameni de afaceri sau atei sa ne calce pragul. Aici vor gasi tot timpul o oaza de liniste, un loc in care isi pot servi in liniste masa de pranz, se pot ruga cum cred de cuviinta sau pot dialoga cu sine insusi dupa pofta inimii. Biserica este aici sa serveasca pe toata lumea.”

St. Botolph without Aldgate contine „cea mai veche orga inca functionala din Anglia”, care dateaza din 1704 si la care se canta, ca in majoritatea bisericilor, de 3 ori pe saptamana. Veche si pretioasa, fara indoiala, orga respectiva, dar personalul bisericii chiar m-a invitat sa ma duc s-o studiez mai de aproape. Nimic nu e supravegheat in biserica, increderea pe care o au in oameni e absoluta. Cine vrea sa cumpere o carte, e rugat sa puna banii in cutia de alaturi, nu exista nici un vanzator. La fel si cu lumanarile sau cu revistele. Partiturile pentru orga stau alaturi de instrument, pe o lavita. Biblioteca bisericii n-are bibliotecar, e la dispozitia oricui, oricand. Am facut poze prin toate ungherele bisericii si nimeni nu m-a intrebat nimic, nici cand am intrat in camerele dedicate personalului.

Cat despre personalitatile care au trecut pragul bisericii? Eh, o nimica toata. Geoffrey Chaucer, care locuia chiar langa Aldgate, era enorias aici. Aici a fost botezat Daniel Defoe. Samuel Pepys obisnuia sa vina des. In secolul 17, Sir Isaac Newton locuia chiar vis-a-vis. 15:21 

Marx si englezii

Intr-o zi, la metrou, am vazut pe locul de langa mine o revista abandonata. E un obicei nu numai natural, de a trece ziarul gratuit in metrou dintr-o mana in alta, ci si incurajat pe aici. Revista asta nu era gratuita, costa o lira, dar fostul proprietar considerase probabil ca si-a recuperat investitia, sau ca nu merita efortul de a o pastra. Se cheama Workers si este publicatia lunara a Partidului Comunist Britanic. Cand am vazut asta, am avut deja o prima reactie adversa, un prim impuls de respingere. Odata aceasta reactie organica depasita, mi s-a parut foarte ciudat si foarte anacronic sa existe un Partid Comunist Britanic. Amintiri – directe si construite – mi s-au invalmasit in minte. Cand am inceput sa o citesc m-am simtit ca un om care-si infrunta niste frici puternic reprimate.

In spiritul sistemului pe care il reprezinta, revista are o coperta cenusie si un indemn categoric pe coperta: Out of the EU! Rebuild Britain!

Asta ar insemna ca sunt de acord cu puterea, mi-am zis. Ciudat lucru, sa vezi un partid comunist intr-o tara capitalista sustinand puterea. Textul editorialului zice asa: „Cameron vetoed the proposed treaty, the first good thing he has done, in a bid for voter popularity. Whether he meant it or not, it’s a big step towards our being free of the EU. The British people do not want to be in the euro, nor in the EU.” Voi cam cate lucruri vedeti gresite in textul asta? Nici Romania n-a vrut sa stea 50 de ani in comunism, dar uneori marelui Spirit Universal putin ii pasa ce vrea unul si altul.

Altfel, sunt doua mari directii pe care sunt scrise toate articolele: nejunsurile putredului sistem capitalist si imperialist si lupta de clasa. Asezonat cu ceva laude la adresa generalissimului si a maretului vis care a fost Uniunea Sovietica. Pentru ca probabil oamenii astia au un partid cat se poate de serios, care candideaza la alegeri si vrea adepti, subiectul principal sunt sindicatele, si diverse victorii locale ale uniunilor de angajati in fata patronatelor asupritoare.

Idee cu priza la public, evident. Si chiar valida la prima vedere. Pentru ca intr-adevar, dupa cum bine a observat Marx, intr-o piata libera valoarea are tendinta sa se coaguleze in cateva puncte controlate de un numar relativ restrans de indivizi, ceea ce poate duce la o distributie a puterii de decizie atat de disfunctionala incat ameninta chiar supravietuirea majoritatii populatiei. Si cand a spus-o Marx, comunismul parea cea mai de-a dreptul solutie: distributia uniforma a proprietatii asupra bunurilor si a mijloacelor de productie, puterea proletariatului (adica a majoritatii direct-productive) sa fie forta motrica a societatii.

N-a durat insa prea mult sa apara hibele acestui sistem, si Marx a apucat sa le vada inca din timpul vietii (exista, se pare, o intreaga literatura pe marginea afirmatiei lui Marx cum ca el nu e marxist). Ingrozitoarea epoca pe care natiile din spatele cortinei de fier au trait-o in timpul razboiului rece a aratat cu varf si indesat hidosenia punerii in practica a comunismului. Si citind revista asta m-am simtit ca si cum as privi inapoi spre un trecut la care nu vreau sa ma mai uit.

Si-atunci, nu exista o solutie pentru echilibrarea raportului de forte in societate? Este capitalismul cea mai buna forma de organizare economica a societatii? Hm.

Capitalismul, as zice – parafrazand o vorba a lui Dan Condurache despre democratie, e cea mai buna din alea proaste. E clar ca e un sistem mai bun decat comunismul si la fel de clar ca e un sistem imperfect. La frica (intemeiata) ca polarizarea economica duce la saracia majoritatii, capitalismul raspunde cu sistemele de protectie sociala, dar cu stimularea concomitenta a dorintei de realizare economica, cu incurajarea consumismului. E o treaba de fapt mult mai complexa decat si-ar avea locul aici sau decat m-as pricepe eu s-o descriu, dar ideea de baza este ca polii de putere cedeaza mai mult sau mai putin voluntar, dar in tot cazul, din proprie initiativa, o parte din aceasta putere tocmai in scopul mentinerii unei structuri cat mai stabila a societatii. De aici se poate sari usor la vise frumoase de genul distributie a bogatiei, crestere comuna, competitie cu suma pozitiva... dar ma opresc, si-asa ma acuza lumea ca-s idealist. 23:06

Iarna dinlauntru

A fost o perioada destul de friguroasa prin Europa, inceputul asta de februarie. Si pe-aici a fost frig, desi temperaturile au fost constant cu 15-20 de grade peste ce a fost in Romania. Iar zapada a cazut mai mult ca moft, in nici un caz n-au fost cantitatile masive de la noi. In tot cazul, 3-4 grade sub 0 tot frig inseamna, si tot nu te mai indeamna la iesit din casa. Cam de-asta am luat o pauza de la trekkingul urban pe care il fac de obicei prin orasul asta.

De fiecare data cand e frig ma gandesc la oamenii fara adapost. Ma gandesc, si ma cuprinde cel mai urat soi de frustrare, acela in care realizezi ca nu poti face nimic pentru a schimba lucrurile. Prin Londra sunt mai putini oameni care dorm pe strazi, dar sunt totusi destui. Cred ca daca un om ajunge in strada cel putin o parte din vina ii apartine. Mai cred ca niciodata vina nu e in totalitate a lui. Iar diferentele dintre homelessi nostri si homelessi lor vin pe fondul acestui set de conditii obiective care duc la aceasta situatie.

In Romania, oamenii care ajung in strada sunt ba escrocati (ori de indivizi care profita de hibe legislative, ori chiar de sistem – cred ca povesti cum au fost Caritas si FNI au lasat multi oameni in strada), ba respinsi de familii sarace care nu-i pot sustine. Mai e si cazul, extrem de nefericit, al copiilor, ori nascuti in strada, ori abandonati de la varste foarte mici. Cel mai dramatic e ca in Romania nimeni nu prea face nimic pentru ei. Poate ca in ultimii ani adaposturile pentru saraci au inceput sa mai miste cat de cat, dar e oricum prea putin pentru cat e nevoie. Directiile de asistenta sociala ale statului n-au bani, iar ONG-urile se orienteaza spre cauze mai vandabile.

In Anglia nu cunosc fenomenul la fel de bine (ah, nu ca as fi vreun expert in cum se desfasoara lucrurile la noi, doar ca m-a interesat mai tare), dar am impresia ca oamenii ajung in strada din motive oarecum diferite. Legate mai degraba de abuzuri de droguri si/sau alcool, lipsa de educatie si altele din zona asta. Iar pentru cei fara adapost se face aici mult mai mult decat in Romania. In primul rand, sectorul ONG-istic aici mult mai puternic, desi se confrunta cu aceeasi problema: oamenii care dorm pe strazi nu sunt deloc o cauza vandabila. Sunt in schimb foarte impresionat de activitatea pe care o desfasoara bisericile. Indiferent de rit, fiecare biserica incearca, dupa puteri, sa faca ceva pentru categoriile defavorizate. In fiecare biserica in care am intrat am vazut postere facute sa creasca nivelul de constientizare al problemei oamenilor strazii si cutiuta a milei special pentru ei. Si asta mi s-a parut o treaba interesanta. Mai multe cutii ale milei in fiecare biserica, sa dea fiecarui enorias posibilitatea sa aleaga cauza la care vrea sa contribuie.

Cand am fost la manastirea Duminica Sfintilor Romani, in decembrie 2010, unul din cersetorii din poarta bisericii mi-a spus ca l-a rugat pe popa sa-l lase sa doarma in biserica. „Te-as lasa”, a zis ca i-a raspuns popa, „dar asta nu-i casa mea, e casa lui Dumnezeu.” Destul de corect, mi-am spus.

Saptamana trecuta, cand am fost pe Charing Cross, m-am oprit si intr-o biserica de pe Picadilly Lane. St. James’ Church, biserica anglicana, opera a omniprezentului Sir Christopher Wren. Ca toate bisericile centrale din Londra, si asta are o istorie foarte bogata. Am indraznit sa intru doar dupa ce am fost invitat, si atunci doar cu sfiala. Ca in biserica, deh. Omul care m-a invitat (si care matura inauntru) avea chef de vorba. Asa ca a inceput sa ma descoasa despre Romania, in timp ce eu incercam sa scot de la el cat mai multe povesti despre biserica. La un moment dat, vorbind despre conceptia lui politica de centru-stanga, care am impresia ca predomina in randul englezilor, mi-a spus ca nu e corect ca unii oameni sa aiba foarte multi bani in timp ce oameni „ca astia” exista. Cand a spus „oameni ca astia”, mi-a aratat homelessii care dormeau pe bancile bisericii. Nu-i observasem pana atunci. Cand am iesit, m-am uitat bine la ei. Erau 6 oameni, dormea fiecare pe cate o banca. Unul dintre ei avea si un caine. Cred ca si biserica aia tot casa lui Dumnezeu era, doar ca Dumnezeul lor o fi mai ospitalier... 12:38

Harry Potter si Reteta Succesului

Dupa ce am vazut primele 4 parti din Harry Potter la vremea aparitiei lor, mi-am cam pierdut interesul pentru serie. Nu de altceva, dar se cam intampla acelasi lucru. Harry pleaca la Hogwarts, se intampla ceva, apare o amenintare disproportionat de mare pentru ca Harry sa-i faca fata (de obicei ceva legat de Voldermort) iar pana la urma Harry iese invingator.

E o reteta grozava pentru un serial, dar de la niste lung-metraje cu buget atat de mare ma astept la ceva mai multa imaginatie. Sau, cine stie, poate nu, pentru ca in momentul in care a incercat sa vireze putin pe langa drum, si au inceput discursurile despre Cel Ales si faima lui Harry Potter incepuse chiar sa ma deranjeze. Ce e asta, un Matrix de 16 ore?

Ultimele 4 parti din Harry Potter le-am vazut in ultimele vreo doua saptamani dintr-un singur mare motiv: sa inteleg memeurile cu Severus Snape de pe Lolsites. M-am prins ca Severus a fost indragostit in secret de cineva, nu m-am prins de cine. M-am cam dezumflat cand am aflat, speram la ceva mai spectaculos.

Dar pana la urma, desi au durat cu totul aproape noua ore, a meritat sa vad si ultimele 4 filme din serie. In special ultima parte, a fost destul de spectaculoasa. Era oarecum evident, pana la ora aparitiei filmului Harry Potter devenise deja un fenomen global si un personaj intrat adanc in pop-culture. Asa ca trebuiau sa pregateasca ceva mai special pentru final. Oricum, pentru cat de mult a bagat in sperieti pe toata lumea Voldermort, felul in care a murit n-a fost cine stie ce. S-a dezintegrat ca prostul... nu tu o pocainta mica, nu tu iertarea pacatelor, nu tu crescut nasul la loc... nimic.

Mi-a placut atmosfera luminoasa din final, un soi de promisiune a lui J.K. Rowling ca gata, de data asta e pe bune, nu mai continuam. Desi ar mai putea. Dincolo de cat de evident e pe alocuri ca n-a inceput cu o idee clara de desfasurare a actiunii de la prima carte si ca a improvizat mult pe parcurs, J.K. Rowling are marele merit de a se fi nimerit la confluenta unui complex de factori care i-a castigat un loc comfortabil in istoria literaturii. Harry Potter e un ciclu literar construit dupa o reteta clasica si foarte simpla. Numai ca nu intotdeauna cand gatesti dupa reteta iti ies mancarurile ca lui Jamie Oliver. Uneori ai pus cateva grame de condimente in plus, alteori ai uitat mancarea in cuptor 10 minute in plus... tanti Rowling a gatit Harry Potter exact cum trebuie. Un mix bun de adolescenti normali, erou de o verticalitate de poveste, creaturi din bestiarul fantastic, lumi de basm si lupta intre bine si rau care nu da gres niciodata, lasate sa dea in clocot timp de vreo 10 ani. Iar la final, stie si Tamango, si toate femeile din lume: binili invinge!

O chestie care s-a schimbat in felul in care am vazut aceste ultime 4 episoade din Harry Potter, si care mi l-au facut mai simpatic, au fost decorurile. Dintr-o data am inceput sa recunosc locurile prin care umbla Harry, London Bridge, Westminster, Big Ben... Am fost pe Shaftesbury Street, chiar daca n-am gasit magazinul de baghete magice al lui Ollivander, si am fost in King’s Cross Saint Pancrass, desi n-am incercat sa vad daca peronul 9 ¾ e pe bune. Nici Hogwarts nu l-am gasit inca, dar probabil pentru ca n-am ajuns inca la Pinewood Studios. E placut sa te plimbi prin Londra si sa te simti parte a atator lumi de poveste. Dickens, Chaucer, Defoe, Pepys, Shakespeare, mai nou si Harry Potter. Noi dezavuam cam mult capitala, iar cand scriitorii nostri ii creaza un imaginar care s-o puna in valoare (Eliade, Arghezi, Cezar Petrescu etc.) avem grija ba sa marginalizam scrierile lor despre Bucuresti, ba sa distrugem locurile pe care ei le incarca de simboluri. Eventual sa le acoperim cu PVC.

Revenind la Harry Potter, cred ca prefaratul meu ramane episodul cu Pocalul de Foc, fie si numai pentru scena de la inceput, cu stadionul de quidditch, de-a dreptul spectaculoasa, mai ales cand se desfasoara pe panza de cinema. Si Camera Secretelor mi-a placut, episod care-l apropie pe Harry Potter de folclorul romanesc. Avem phoenix, avem vasilisc, avem aspida. 20:15

Hawaii you?

The Descendants (USA, 2011), regia: Alexander Payne

E clar ca proverbul cu cartea care nu trebuie judecata dupa coperta merge mai departe de nivelul sintactic. Dar interpretat literal, ne poate pune in fata unei provocari. Pentru ca uneori, tot ce avem pentru a judeca o carte e coperta, care devine astfel unicul criteriu de evaluare.

Cam asa si cu filmele. Dintre posterele de filme care mi-au trecut prin fata ochilor in ultima vreme, Descendants mi se parea cel mai slab. Posibil sa fie si nepotrivirea dintre plaja de pe poster si vremea de afara, desincronizarea cu posterele celorlalte filme (numai chestii intunecate – Warhorse, Shame, Coriolanus, Haywire etc.), sau poate pur si simplu posterul e inexpresiv. Clooney ipostaziat ca un Robinson Crusoe naufragiat intr-un paradis tropical.

N-as fi platit bani sa vad filmul asta, dar intr-o companie placuta si cu un pahar de whisky in mana, orice film e la fel de bun. Asa ca sa curga.

Ei bine, nu s-a dezmintit. Chiar e asa de slab pe cat incearca sa transmita posterul. Banuiesc ca e o situatie in care i-am putea aprecia sinceritatea. Prima chestie izbitoare, asocierea dintre „Clooney” si „urmasi” e nefericita. Clooney e tipul burlacului prin excelenta, omul a muncit sa-si castige perceptia asta si tentativa de a juca impotriva probabilitatii de obicei costa mult. Nu ca n-ar fi credibil ca familist – Clooney se achita bine de treaba lui si face un rol foarte bun. As zice chiar ca pentru fanii Clooney filmul trebuie bifat.

Dar altfel, substanta e destul de diluata. Scenariul e foarte plat, iar firul epic e o mare linie dreapta, bine intinsa intre inceput si sfarsit, atat de transparenta ca ar putea pune cartoane la fiecare moment al actiunii. „Expozitiunea” ar putea deschide primele secvente, in care aflam care e treaba cu protagonistii. Apoi „Intriga” inainte de prima aparitie a lui Clooney la spital, si tot asa.

Nici o dilema morala prea complicata, nici o rasturnare de situatie, nici o surpriza pe final. Profunzimea personajelor? Asta e un fel de Porumboiu ajuns la Hollywood. Minunata idee cum ca daca lasi personajele sa se invarta prin cadru vorbind putin ar ajunge sa transmita emotiile adevarate, sa dea socoteala de adevarata alcatuire a sufletului. Da’ nici macr asta nu e. Clooney ne povesteste la tot pasul prin ce trece si e introspectiv cat cuprinde. Gagiul pe care-l joaca are o inteligenta emotionala la cer, e atat de in contact cu el insusi incat nu-ti dai seama cum naiba exista conflicte in viata lui. Si tocmai aici pierde masiv filmul. Poate cel mai mult. In viata reala nu se intampla asa. In viata reala, daca te inseala nevasta, nu te gandesti la familia omului si la cum n-are sens sa ii faci necazuri. Te gandesti doar ca vrei sa-l omori pe nenorocit.

E o greseala destul de comuna in filme, recreerea unei realitati atat de ingrijite incat numai a realitate nu mai arata. Eu spun ca incearca prea tare. Ei, dar e in regula cand asta se refera la lucruri maruntele, cum ar fi ca personajele sunt mereu barbierite si cu bocancii facuti, sau ca in nici o bucatarie nu vezi vreo farfurie murdara decat daca incercam sa spunem ceva cu asta. Dar The Descendants se straduieste prea tare tocmai cand e vorba de ideea centrala a filmului. Nu e nici un conflict interior in personajul lui Clooney. Stie mereu ce are de facut, e mereu calm, ia intotdeauna cele mai bune decizii si e tot timpul impacat cu sine. Ori lucrurile nu se intampla asa.

Tehnic, filmul arata bine. Exista cateva momente de maiestrie ale operatorului, iar imaginea, „corpul filmului”, e luminoasa, starea pe care o induce e una pozitiva. Culori calde, vii, toate obiectele tot timpul in clar, fundalul e semi-paradiziac. Ca si cum imaginea pe care incearca sa o vanda este a unei familii disfunctionale tipice, vesela si fericita. Serios? Salvati de Clopotel – Vacanta in Hawaii mi-a placut mai mult. 22:47

Kissinger Cake

YoungDiplo London Conference: Romania's Foreign Policy in a Multipolar World, 2012-02-04, ICR London

Sursa foto

During the last few years, I have developed a real passion in attending conferences if there is the smallest glimpse that I might find something interesting. I just see it as a better way of learning things. Over time I have learnt a great deal of thing from attending conferences, I have exchanged a lot of ideas, some of which very fruitful, and I have met enough people to understand the value of networking.

YoungDiplo conference last Saturday looked like a very interesting prospect, if only for seeing the ICR London building from the inside. As it turns out, it was more than just that.

The argument for the conference was kick-starting Young Diplo, a formal para-educational programme for Romanian undergraduates interested in political sciences and international relations. The way it started, I thought I was going to spend the rest of the day in Boreville. I don't mean to sound rude or mean by any chance, but the way Eliza Gheorghe carried out her speech was so plain and bland that it could be used to put ADHD kids to sleep. As honored as I felt to see the Romanian ambassador in England in person, mr. Ion Jinga's speech went on in the same manner. I extracted some interesting bits of data from HE's readings, though:  38% of Romanians in the UK are college-educated (highest of all the foreign ethnic groups here), unemployment rate of the Romanians in the UK is 4.4% (lowest of all the foreign ethnic groups) and there are over 3.000 Romanian professionals working in the health care industry in the UK.

Mr. Jinga spoke a lot about the dream of an united Europe, a dream that Romania likes to cling on to maybe a bit too much. And in our ecstasy about sharing the same table with Europe's greats and expecting them to solve some of the internal problems that are of our own making and should be ours to solve, we sometimes forget the values of de-centralisation and find ourselves lost in cliches like "finding common solutions to common problems" in a time when it is obvious that Germany's problems are different than the ones Greece faces, for instance, and when there's a growing concern that maybe we entered the European project with an East-West axis too heterogeneous.

Mr. Dorian Branea followed and his so-called "escape speech" drew some nice parallels between the diplomatic role of the Ancient Greek Olympics and this year's London Olympics, a great opportunity for increasing the international standing of a country, both through sporting results and diplomatic PR.

I didn't understand much of mr. Nicolae Ratiu's speech, but it was mostly a lesson about Ratiu family's history and about the efforts Ion Ratiu did of promoting Romania's cultural values in the UK ever since the 40s. Perhaps this speech would have been of good use some 22 years ago in Bucharest.

HE Dr. Emil Brix, the Austrian ambassador in UK opened the first of the two panels of the day with a much more realistic and grounded speech. Taking the dream of a united Europe for granted, mr. Brix underlined the challenges presented on the way from where Europe is to where Europe wants to be and some ideas about how to tackle them. Without being afraid of delivering some very blunt and maybe not so pleasant truths, mr. Brix talked about a series of UE failures of the last five years, the most interesting of which I remember being the failure to develop an emotional component of the union, the lack of an "European identity" of the kind the revolutions of the modern age created for the modern nations. Another very interesting idea HE surfaced was the development of local, smaller-scale transnational alliances, such as Romania-Bulgaria, or Romania-Hungary. This worked for the Balkans in the early 20s with the Little Entente and I've been wondering ever since 2005 or so how come no one thought about the number of advantages such an enterprise has. I guess there haven't been that many great diplomatic minds in the Balkans of late, have there?

"Truism Parade" are the words I wrote next to mr. Dan Berendel's name in my notes, and such was his speech. Representative of an oil company, mr. Berendel delivered us success stories from the wonderful world of petroleum and natural gas extraction. Otherwise an interesting and well-articulated speech, mr. Berendel's considerations were - in my humble opinion - based on a very flawed assumption: oil is a resource for the future. I can agree with the fact that we don't really know how much petrol we have left and that the development of oil-extracting technologies can give us access to currently unknown deposits, but I know one thing for sure: there is only a finite amount of oil left. While we might just get away and not run out of oil in our lifetime, the end of oil isn't far off. On a historic scale, we are dread close to it, actually. There's still some good money to be made out of it though, so there's no real point in caring about anything else, apparently. I can also take mr. Berendel's point about keeping oil extraction going for reasons pertaining to national strategy, but when he speaks about billions of dollars being spent on oil-extracting technologies, then  minutes later says green technologies are expensive, something just doesn't fit. But hey, all that money we can get from under the sea at the sole cost of our planet's health have to belong to somebody, right?

Now, I have no idea what mr. Hugh Ward is doing at SAAB, but I sure hope he's getting good money for it. Given that he's in the weaponry industry, he probably is. He might put those presentation-delivery skills to better use, though. His was by far the best presentation of the day and one of the best I have ever seen. Dynamic, methodical, aesthetically pleasing, with just about the right balance of graphs, information, emotional bondage and trivia, his presentation had it all. I am eager to find his presentation online. When a man is sent to tell you about strategic weaponry of the 21st century and he gives you bits of Fenimore Cooper, Kolb's learning cycle, Plato's Republic or Horace's Odes, you don't question the man. You just listen!

Mr. Seth A. Johnston, sir!, was the most honest speaker of the panel. A captain of the US Army working in the military intelligence, the guy's as close to a real life Bond as it gets. A Bond with an Oxford Ph.D., though. Young mr. Johnston shared with us some of his first hand experience from the NATO mission in Afghanistan. He flattered us with a fact that, whilst not unheard of, we are reluctant in believing: one of Romania's greatest resources is the people. Human intelligence, as he called it. When exchanging professional experiences, Romanian often tend to end up having the upper hand. Same happened in Afghanistan he said, and he also had a glaring smile while saying it. He also told us how the Romanian mission in Afghanistan was entrusted with the command of the entire Zakul province. Which is a big deal, apparently. Nice kid, cpt. Johnston. He probably could've killed us all faster than blinking.

Before heading for the break and for the absolutely delightful lunch generously offered by our host, the Romanian Cultural Institute, Diana was about to start an international diplomatic incident during the Q&A session. She asked speaker's opinion about the Romanian civil unrests. "What civil unrests?" was largely the speakers reaction, in line with Tugurlan's reaction I mentioned a while ago. After learning about them, mr. Brix delivered another blunt opinion, putting things in perspective and metioning the Greece protests, the London riots of last summer, the "Occupy..." movements and a few more. Something along the lines of "Of course our system is not perfect. Of course democracy is flawed. Of course some people will be unhappy. But, please, do protest all you want. It's not like The Man cares, anyway."

It wasn't much, but it was enough to activate mr. Jinga, who felt compelled to interfere and reassure our dear guests that it's really nothing and that Romania will behave as long as you call us "Europe". His tone borrowed something from Batista's dissing of the 1958 Cuban revolution. There was also another intervention from the public, not a real question, but a comment (the long, empty ones everybody loves) from a girl that felt the urge to explain how the protests are actually fueled by the media and the freezing bonkheads in Bucharest's University Square are nothing but manipulated sheep. Because, you see, she simply KNEW.

I would've stayed for the afternoon panel, as well, but my allegiance is to Diana rather than GRASP, so I left right after abusing the hosts' kindness by stuffing some delicious, untranslatable mici. Congratulations are in order for ms. Eliza Gheorghe though, I thought the conference was great, and the effort she put in it is not to be taken lightly. My respects for her drive, her relentless work and her good intentions. Some credit should also go to mr. Dorian Branea and the way he is leading the ICR in London. After my second visit there today, the Institute looks more and more respectable, and I sense there could be a lot more good things coming from them in the future.

A good learning experience, overall, a new word in my dictionary, BRICS (Brazil, Russia, India, China, South Africa), which is an acronym for "too big to be ignored, to weak to have a say yet" and plenty of new lessons to learn. We might be getting somewhere, after all.

Flowers of Manchester

Ultima fotografie, la plecarea spre Yugoslavia

Ziua de 6 februarie a ajuns sa se inscrie in calendarul timpului meu sacru ca una din cele mai importante date ale anului. E fara indoiala una din cele mai importante zile din istoria clubului Manchester United, probabil ziua cu cea mai puternica semnificatie. Sigur, 26 mai e o zi grozav de importanta. Data finalei magice din 1999 si ziua de nastere a lui Sir Matt Busby. Mai sunt multe date notabile, si cred ca fiecare din suporterii lui United isi fixeaza cumva anumite zile de „cruce rosie” marcand diverse evenimente care apropie istoria personala de istoria clubului. Pentru unii poate sa fie cel mai frumos meci pe care l-au vazut; meciul dupa care au devenit suporteri; ziua celei mai importante victorii; prima vizita pe Old Trafford etc. Dar pentru toti fanii United pasionati suficient de mult incat sa urmareasca un numar cat mai mare de meciuri ale echipei, 6 februarie are o semnificatie speciala.

E greu sa gasesti in istoria unui club de fotbal o zi cu o semnificatie atata de puternica. Daca e vorba de un club mediocru atunci da, poate ziua celei mai importante performate din istorie sa capete statut legendar. Asta se intampla la Steaua, de exemplu, unde 7 mai e sarbatorit in fiecare an. Pe buna dreptate si, oricat de multe mistouri ar face suporterii echipelor rivale sau oricat de multe prostii ar spune presa, in Romania exista o invidie reala pe acea cupa a campionilor castigata, si o mandrie reala si justificata a stelistilor. Posibil sa se intample la fel si in Serbia, cu Steaua Rosie Belgrad.

Dar la un club ca Manchester United, nu prea exista performanta inegalabila. Recordurile, performantele de care sunt cei mai mandrii suporterii, provin din recurenta trofeelor, sunt doar niste numere si nu se leaga de niste zile ale calendarului: X numar de titluri, X cupe europene, X cupe interne etc. Orice trofeu, orice victorie, oricat de importanta, este atacata in fiecare an. Toate competitiile in care este inscris clubul au fost castigate cel putin o data.

Dar nu exista tragedie mai mare pentru Manchester United decat cea din Munchen de la 6 februarie 1958. Si sunt atat de multe motive care fac lucrurile sa stea asa. Acea echipa a avut la dispozitie un timp mult prea scurt, dar in care a reusit totusi sa demonstreze maretia lucrurilor de care era capabila. Tommy Taylor are inca una din cele mai bune rate de goluri pe meci din istoria clubului (a doua dupa van Nistelrooy). Duncan Edwards a avut o cariera profesionista de doar 4 ani, dar e in continuare retinut in istoria fotbalului ca o figura importanta. Supravietuitorii de la Munchen (Bobby Charlton, Dennis Viollett, Billy Foulkes sau Harry Gregg) si-au confirmat potentialul si au avut cariere prodigioase dupa accident.

Stiu ca istoriile alternative sunt contraproductive si ca apropierea mea de orice e legat de Manchester United e foarte subiectiva. Nu se poate spune daca acea echipa a lui Matt Busby ar fi oprit intr-adevar sirul de 6 succese europene consecutive ale Realului de la sfarsitul deceniului 6, cea mai mare echipa din istoria fotbalului. Nu se poate spune daca Duncan Edwards ar fi iesit victorios din infruntarea cu marele Pele la mondialul suedez din 1958. Dar cred ca n-am gresi prea mult daca am spune ca acea echipa, oamenii pe care i-am pierdut la Munchen, erau destinati pentru lucruri marete.

Probabil cea mai potrivita evaluare e cea pe care am citit-o pe un forum englezesc, de la un individ care i-a vazut pe Babes live: „cand ma gandesc la Fergie’s Fledgings, la generatia fratilor Neville, a lui Beckham, Scholes si Giggs si la performantele pe care le-au avut, imi aduc aminte de Busby Babes si de performantele de care a fost privata generatia noastra odata cu accidentul de la Munchen.” 16:28