Hawaii you?

The Descendants (USA, 2011), regia: Alexander Payne

E clar ca proverbul cu cartea care nu trebuie judecata dupa coperta merge mai departe de nivelul sintactic. Dar interpretat literal, ne poate pune in fata unei provocari. Pentru ca uneori, tot ce avem pentru a judeca o carte e coperta, care devine astfel unicul criteriu de evaluare.

Cam asa si cu filmele. Dintre posterele de filme care mi-au trecut prin fata ochilor in ultima vreme, Descendants mi se parea cel mai slab. Posibil sa fie si nepotrivirea dintre plaja de pe poster si vremea de afara, desincronizarea cu posterele celorlalte filme (numai chestii intunecate – Warhorse, Shame, Coriolanus, Haywire etc.), sau poate pur si simplu posterul e inexpresiv. Clooney ipostaziat ca un Robinson Crusoe naufragiat intr-un paradis tropical.

N-as fi platit bani sa vad filmul asta, dar intr-o companie placuta si cu un pahar de whisky in mana, orice film e la fel de bun. Asa ca sa curga.

Ei bine, nu s-a dezmintit. Chiar e asa de slab pe cat incearca sa transmita posterul. Banuiesc ca e o situatie in care i-am putea aprecia sinceritatea. Prima chestie izbitoare, asocierea dintre „Clooney” si „urmasi” e nefericita. Clooney e tipul burlacului prin excelenta, omul a muncit sa-si castige perceptia asta si tentativa de a juca impotriva probabilitatii de obicei costa mult. Nu ca n-ar fi credibil ca familist – Clooney se achita bine de treaba lui si face un rol foarte bun. As zice chiar ca pentru fanii Clooney filmul trebuie bifat.

Dar altfel, substanta e destul de diluata. Scenariul e foarte plat, iar firul epic e o mare linie dreapta, bine intinsa intre inceput si sfarsit, atat de transparenta ca ar putea pune cartoane la fiecare moment al actiunii. „Expozitiunea” ar putea deschide primele secvente, in care aflam care e treaba cu protagonistii. Apoi „Intriga” inainte de prima aparitie a lui Clooney la spital, si tot asa.

Nici o dilema morala prea complicata, nici o rasturnare de situatie, nici o surpriza pe final. Profunzimea personajelor? Asta e un fel de Porumboiu ajuns la Hollywood. Minunata idee cum ca daca lasi personajele sa se invarta prin cadru vorbind putin ar ajunge sa transmita emotiile adevarate, sa dea socoteala de adevarata alcatuire a sufletului. Da’ nici macr asta nu e. Clooney ne povesteste la tot pasul prin ce trece si e introspectiv cat cuprinde. Gagiul pe care-l joaca are o inteligenta emotionala la cer, e atat de in contact cu el insusi incat nu-ti dai seama cum naiba exista conflicte in viata lui. Si tocmai aici pierde masiv filmul. Poate cel mai mult. In viata reala nu se intampla asa. In viata reala, daca te inseala nevasta, nu te gandesti la familia omului si la cum n-are sens sa ii faci necazuri. Te gandesti doar ca vrei sa-l omori pe nenorocit.

E o greseala destul de comuna in filme, recreerea unei realitati atat de ingrijite incat numai a realitate nu mai arata. Eu spun ca incearca prea tare. Ei, dar e in regula cand asta se refera la lucruri maruntele, cum ar fi ca personajele sunt mereu barbierite si cu bocancii facuti, sau ca in nici o bucatarie nu vezi vreo farfurie murdara decat daca incercam sa spunem ceva cu asta. Dar The Descendants se straduieste prea tare tocmai cand e vorba de ideea centrala a filmului. Nu e nici un conflict interior in personajul lui Clooney. Stie mereu ce are de facut, e mereu calm, ia intotdeauna cele mai bune decizii si e tot timpul impacat cu sine. Ori lucrurile nu se intampla asa.

Tehnic, filmul arata bine. Exista cateva momente de maiestrie ale operatorului, iar imaginea, „corpul filmului”, e luminoasa, starea pe care o induce e una pozitiva. Culori calde, vii, toate obiectele tot timpul in clar, fundalul e semi-paradiziac. Ca si cum imaginea pe care incearca sa o vanda este a unei familii disfunctionale tipice, vesela si fericita. Serios? Salvati de Clopotel – Vacanta in Hawaii mi-a placut mai mult. 22:47