Less is bore

European House (Hamlet’s Prologue Without Words), Regia: Àlex Rigola, Compania de teatru Lliure, Spania, Festivalul Uniunii Teatrelor Europene, Teatrul National Bucuresti, Sala Mare, 2008-12-20

Spectacol groaznic si public de gratis la o piesa care ar trebui sa-si plateasca spectatorii.

Pare o chestie la moda si din ce in ce mai practicata, a te asocia cu un nume celebru pentru a atrage public. Asta e regretabil, dar probabil inerent intr-o epoca in care cel mai important e sa consumi, fara sa conteze prea mult ce anume.

Asa se intampla si cu aceasta piesa, cu un nume in egala masura incitant si atractiv. Adica, atunci cand piesa se cheama "Prolog la Hamlet", esti foarte tentat sa ignori acel European House care duce cu gandul la acea fortata si artificiala "cultura europeana" nascuta in epoca post-euro.

Aceasta e o piesa in care se vorbeste foarte putin spre deloc (normal, e fara cuvinte), miscarile si gestica sunt de o lentoare destinata sa umple spatiul celor 75 de minute, iar de intamplat nu se intampla mare lucru. Si atunci? Nimic. Este una din cele mai bune ilustrari pe care le-am vazut a vorbei "n-ai pierdut nimic".
Nu sunt un mare consumator de teatru, cu-atat mai putin de teatru modern, dar am impresia ca goana asta dupa inovare si original a golit de continut orice manifestare de arta care se lasa prada acestor canoane ale avantgardismului.

Adaptare a lui Hamlet la epoca noastra? Doar pentru ca titlul ii mentioneaza numele si pentru ca e posibil ca autorul sa se fi gandit la asta. Numai ca Hamletul asta face flotari, are poster cu Che Guevarra, asculta muzica electronica, danseaza stupid si face dus complet dezbracat. Nuditate gratuita de vreo 3 ori pe parcursul piesei, la vreo 4 personaje. Numai ca - nu-i asa? - daca ne dezbracam pe scena se cheama ca suntem non-conformisti, originali, geniali. In plus, ajuta si la succesul de casa (desi, intre noi fie vorba, pentru asta ar fi nevoie de niste actori mai aratosi, nu de un Hamlet cu burta si ochelari sau de o Ofelie de sex nedefinit).

Iar filosofia cuprinsa in cele 4-5 randuri care curg ca supratitrare undeva spre sfarsitul piesei este la fel de valoroasa ca o maxima elaborata de un copil de 9-10 ani, cu vreo doi ani de educatie institutionalizata la activ. "Care e sensul vietii?"; "Unii dintre noi sunt morti inca de cand sunt in viata"; "Ne place sa privim alti oameni"; "Ce cauta Hamlet?" (de unde pana unde?)

Ah, daca e un protest la adresa succesului reality-showurilor, atunci sunt de acord cu ideea, nicidecum cu metodele. Dar aluzia la Hamlet din acele randuri pe mine ma face sa cred ca autorul piesei n-a priceput mare lucru din Shakespeare.

Deci nimic bun? Ba da, decorul. O casa dispusa pe trei nivele, mobilata a la IKEA (ca toata scenografia romaneasca din ultimii doi ani), interesanta prin prisma faptului ca se pot urmari simultam mai multe planuri ale actiunii si care lasa senzatia ca ar fi putut gazdui ceva mult mai bun. Si bineinteles, posterul cu Che.

De ce-am spus public de gratis? Pentru ca eu mi-am castigat biletele (in numar de 4) de la un concurs al grupului Realitatea-Catavencu, iar cand le-am ridicat, altcineva tocmai castigase 12. Iar sala nu era plina. Senzatia mea e ca prea putini oameni au dat bani sa vada chestia asta. Ceea ce e bine.

Iarba verde din deplasare

Nick Hornby - Febra Stadioanelor, Editura Polirom, Bucuresti 2004, traducere de Andrei Gorzo (prima editie: Nick Hornby - Fever Pitch, Penguin Books, UK 1992)

Categorisita drept un roman autobiografic si o opera de non-fictiune cartea ofera, prin asta, o perspectiva nu atat noua sau originala, dar cu siguranta ingrijoratoare asupra consumatorului de fotbal. Desi e vorba de el insusi, iar prin abundenta de detalii si firescul lor autorul nu pare a vrea sa faca vreun rabat de la realitate, protagonistul pare intotdeauna mai degraba un personaj decat o persoana, iar tonurile in care e portretizat par sa tina mai mult de literar decat de biografic.

Ei bine, nu e asa, iar biografia lui Nick Hornby, accesibila la o google-eala sumara, sta marturie. Poate ca si de-asta cartea a fost pe nedrept acuzata ca ar accepta, sustine, incuraja si chiar promova violenta pe stadioane. Bineinteles ca acuzele sunt cu totul neindreptatite si ca ele vin mai degraba din zona celor care sunt in afara fenomenului fotbal. Cartea are doar vina de a fi avut succes, un succes care e probabil sa fi inspirat, mai apoi, si cele doua filme cult ale hooligans-ilor de azi (Football Factory si Hooligans - Green Street Elite).

Cu o actiune care se intinde din 1968 pana in 1991, cartea e structurata in sectiuni scurte, fiecare avand drept pretext cate un meci. Si spun "pretext" pentru ca, desi respectivul meci e trecut ca subtitlu de fiecare data, capitolele se opresc doar razlet asupra desfasurarii efective a meciului, ele fiind in schimb niste evocari subiective a amintirii respectivului meci. Firul epic seamana cu al un bildungsroman, dar unul cu totul atipic, pentru ca devenirea umana a personajului nu are absolut nici o legatura cu devenirea lui ca suporter.

Si, desi uneori patetizeaza, alteori exagereaza - obiceiuri, de altfel - impamantenite in majoritatea mediilor in care se consuma fotbal, pe parcursul cartii Hornby reuseste sa se mentina destul de aproape de realitatea obiectiva, cu o luciditate care vine, dupa cum tot el explica, de la eul lui social, unul aparent saracacios si atrofiat fata de personalitatea suporterului, dar care are o uluitoare doza de talent scriitoricesc.

Cartea e savuroasa, cursiva si foarte placuta la citit, cu o valoare literara suficient de mare incat sa-i asigure succesul. Dar cand la asta se adauga valoarea documentaristica, devine o scriere care n-ar trebui sa surprinda atunci cand e vanduta in peste un milion de exemplare numai in Regat, sau cand da nastere unor curente sociale si artistice. Iar stilul este unul suspect de accesibil, Hornby renegandu-si propriul talent si rezumandu-se la a-si atribui doar o doza potrivita de bun-simt.

Pe langa intriga principala, a evolutiei lui Arsenal si a lui Nick ca suporter al lui Arsenal, sunt cuprinse in poveste multe povesti conexe, subiecte care sensibilizeaza spectatorul mediu de fotbal si locuri comune ale fotbalului dintotdeauna si de peste tot: Mondialul din '70 si confruntarea intre doua civilizatii fotbalistice; nationala Angliei si performantele ei, intotdeauna sub cele ale echipelor de club; tragediile Heysel si Hillsborough, momente negre pentru toata lumea fotbalului; fotbalul practicat de amatori; evolutia publicului odata cu banii tot mai multi pe care industria fotbalului ii produce etc.

Iar despre Arsenal sunt in carte prea putine cuvinte de lauda, asa cum putine sunt datile in care autorul nu declara echipei dragoste vesnica. Intreaga relatie a lui Nick cu Arsenal se transforma in dovada ca starea de suporter nu e la nici un moment dat o optiune, ci ea este un dat (desi nu unul innascut - ci dobandit intr-un fel misterios) si se constituie intr-o realitate paralela, cu reguli si valori proprii.

Despre stil, am mai spus, e fabulos. Cartea se citeste de placere si aproape singura, e si comica, si documentata, si ilustrativa, si revelatoare. Si in nici un caz nu e o lectura doar pentru cei pasionati de fenomen. Este, poate, fix acel tip de literatura de care fotbalul avea nevoie.

Spicuim:

Pg. 24: “Cred ca noi, suporterii Arsenalului, stim in adancul sufletului ca fotbalul jucat pe Highbury n-a fost prea des unul frumos si, prin urmare, ca reputatia noastra de cea mai plictisitoare echipa din toata istoria universului nu e chiar atat de inexplicabila cum pretindem, dar cand avem ceva succes, iertam totul. Echipa Arsenal pe care am vazut-o in dupa-amiaza aceea stralucise multa vreme prin lipsa ei de succes. De fapt, nu mai castigase nimic de la incoronare si acest esec jalnic, fara echivoc, turna sare pe ranile suporterilor. Multi dintre cei din jurul nostru aratau ca niste oameni care vazusera fiecare meci din fiecare sezon sterp. [...] Insusi stadionul, cu frumoasele lui tribune art deco si busturile de Jacob Epstein, parea sa dezaprobe gasca de-acum, la fel de mult cum o dezaprobau si vecinii mei.”

Ca suporter United, pasajele de genul asta, care aproape ca abunda, m-au delectat in mod special desi, ca sa fim intru totul cinstiti, trebuie reliefam un aspect: cartea e scrisa inainte de venirea lui Wenger (1996). Si asa mi-am dat eu seama de cat de mare este (a fost?) Wenger si de cat a insemnat si inseamna pentru echipa; cum a luat el 3 titluri in 5 ani, cum a reusit sa transforma un joc dur, greoi si uracios intr-un spectacol la care se plateste bilet scump si se aplauda, echipele frumoase pe care le-a creat... Cata diferenta intre Ian Ure cel din primele capitole si zborul dezinvolt al unui Bergkamp sau Henry...

Pg. 43: “…loialitatea, cel putin in termeni fotbalistici, nu era o optiune morala, ca vitejia ori bunatatea. Era mai curand ca un neg sau o cocoasa, ceva de care n-aveai cum sa scapi. Casniciile nu sunt nici pe departe atat de rigide – […] si, cu toate ca divortul e o posibilitate (pur si simplu poti sa nu te mai duci daca lucrurile se strica prea rau), nici nu intra in discutie sa te legi din nou la cap. “

Pg. 43: “ Fiecare infrangere umilitoare (Swindon, Tranmere, York, Walsall, Rotherham, Wrexham) trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare.
Bineinteles ca uram faptul ca Arsenal era o echipa plictisitoare (la momentul respective déjà recunoscusem ca reputatia sa, mai ales in acel stadiu al istoriei ei, era in mare parte meritata). Bineinteles ca voiam sa inscrie catralioane de goluri si sa joace cu verva si trairea a unsprezece George Best, dar asta n-avea sa se intample, in orice caz nu in viitorul imediat. […] Eram incatusat de Arsenal si tata era incatusat de mine si nici unul din noi nu se putea salva”

Da, e vorba despre perioada '68-'70, una deosebit de prolifica pentru diavolii rosii, anii de inflorire ai colosalului George Best.

Pg. 45: “1970 a fost prima mare confruntare dintre Europa si America de Sud la care lumea a avut ocazia sa asiste.”

Pg. 101: “Cine ar cumpara o loja pentru VIP-uri daca stadionul ar fi plin de directori si manageri? Clubul vindea lojele fiind de la sine inteles ca atmosfera era pe gratis, iar North Bank genera astfel la fel de mult profit ca oricare dintre jucatori. Acum cine o sa mai faca zgomotul? Oare pustanii din clasa de mijloc suburbana si mamicile si taticii lor or sa mai vina daca trebuie sa-l genereze ei insisi? Sau or sa se simta trasi pe sfoara? Pentru ca de fapt cluburile le-au vandut bilete la un spectacol a carui principala atractie a fost data la o parte tocmai ca sa aiba ei loc.
Inca ceva despre genul de public pe care fotbalul a hotarat ca-l doreste: cluburile trebuie sa se asigure ca sunt bune, ca nu vor mai exista ani slabi, pentru ca noua gasca nu va tolera esecul. Ei nu sunt genul de oameni care or sa vina sa te vada jucand cu Wimbledon in martie cand tu esti pe locul unsprezece in prima divizie si esti eliminat din toate cursele pentru vreo cupa. De ce ar veni? […] Noi, golanii, le mai inghitim si macar douazeci de mii din astia ca noi am veni oricat de slabi ati fi (si uneori ati fost chiar foarte, foarte slabi), dar gasca asta noua… nu sunt asa de sigur.”

Against modern footbal - un slogan de mult timp vehiculat in mediile ultras - descris intr-un mod care instiga mai degraba la dialog si la impacarea ideologiei cu consumismul, tema la care se revine de cateva ori pe parcurs.

Pg. 125: “E adevarat ca majoritatea microbistilor n-au diploma de Oxbridge (…). Pe de alta parte, majoritatea microbistilor n-au cazier, nici nu poarta cutit, nici nu urineaza in buzunare si, in general, nu fac nici unul dintre lucrurile pe care se spune ca le fac cu totii.”

Pg. 126: “Fotbalul e cunoscut ca un joc pentru toti oamenii de rand si ca atare poate fi o prada pentru toti oamenii care, ca sa zic asa, nu-s chiar de rand. […] Acestia sunt oamenii care par sa aiba cea mai mare nevoie de a prezenta mediul fotbalistic ca pe cloaca unor declasati rai si bubosi. […] Fara miriadele de demonologii ale fotbalului, ce le-ar ramane de facut celor care s-au distantat de lumea moderna pentru a dovedi ca o inteleg?”

Pg. 127: “Scriitorii sunt bineveniti la fotbal – jocul nu are literatura pe care o merita. Dar snobii care sa se coboare la nivelul <> - numai de ei n-avem nevoie.”

Pg. 152: “Asa vorbesc microbistii: anii nostril, unitatile noastre de timp, merg din august pana-n mai (iunie si iulie nu exista cu adevarat, mai ales in anii care […] nu contin nici o Cupa Mondiala sau nici un campionat European). […] Ne imbatam de Anul Nou, ca restul lumii, dar finala cupei, in mai, este de fapt momentul in care dam inapoi ceasul mintal si ne dedam la toate juramintele si regretele si reinnoirile pe care oamenii obisnuiti si le permit la sfarsitul anului conventional.”

Pg. 177: “Sa te plangi de fotbalul plicticos e pe undeva ca si cum te-ai plange de finalul trist al Regelui Lear: cumva iti scapa spilul si aici e lucrul pe care Alan Durban l-a inteles – ca fotbalul este un univers alternativ, la fel de serios si de stresant ca si munca, cu caeleasi griji, sperante, dezamagiri si ocazionale momente de euforie.”

Pg. 215: “Acea formatie Arsenal – plina de bisericute si de vedete platite in exces si aflate in declin – n-avea sa fie niciodata suficient de proasta incat sa retrogradeze, dar nici sufficient de buna ca sa castige ceva, iar paralizia te facea sa vrei sa urli de frustrare.”

Pg. 291: “a folosi aceste mariri de preturi pentru a schimba un public cu altul, a te debarasa de vechiul grup de suporteri si a aduce un grup nou, mai instarit, e o greseala.
Si totusi e o greseala pe care cluburile au tot dreptul s-o faca. Cluburile de fotbal nu sunt spitale sau scoli si nu au datoria sa ne accepte indiferent de posibilitatile noastre financiare. E interesant si revelator faptul ca opozitia fata de asemenea proiecte a luat tonul unei cruciade, ca si cum cluburile ar avea o obligatie morala fata de suporterii lor. Pe bune, ce ne datoreaza cluburile, ce-i datoreaza ele oricaruia dintre noi? “

Pg. 295: “pasiunile pe care jocul le induce consuma totul, inclusive tactul si bunul simt. Daca e posibil sa participi – si sa te simti bine – la un meci de fotbal, la saisprezece zile dup ace aproape o suta de oameni au murit dintr-o data – si e posibil, am facut-o, in pofida noului meu realism post-Hillsborough -, atunci poate ca e ceva mai usor sa intelegi cultura si circumstantele care au permis ca acele morti sa se intample. Nimic nu conteaza niciodata, in afara de fotbal.”

Pg. 302: “Nu-mi amintesc nimic altceva dupa care sa fi ravnit doua decenii (dupa ce altceva se mai poate ravni in mod rezonabil dupa atat timp?), nici nu-mi pot aminti vreun alt lucru pe care sa-l fi dorit si ca barbat, si ca baiat. Deci va rog, fiti toleranti cu cei care descriu un moment sportive ca pe cel mai bun moment din viata lor. NU suntem lipsiti de imaginatie, nici n-am trait vieti triste si pustii; e numai faptul ca viata reala e mai palida, mai plicticoasa, cu mai putin potential pentru deliruri neasteptate.”

Si sunt convins ca si cei 39 de morti de pe Heysel, sau cei 96 de la Hillsborough, ar fi sustinut cu cea mai solemna tarie asta: nimic nu conteaza niciodata, in afara de fotbal.

Francofollie

Mes Stars et Moi (France, 2008), Regia: Laetitia Colombani

Proaspat, asta e primul cuvant care-mi vine in minte cand incerc sa descriu filmul asta. Proaspat si reconfortant, ca o sticla de suc, dulceaga si doar usor acidulata, pe o zi calda de vara.

Doar al doilea film al unei regizoare suspect de tanara (30 de ani la momentul productiei), aceasta comedie frantuzeasca usoara aduce doua nume grele (Catherine Deneuve si Emmanuelle Beart) si alte cateva mai putin cunoscute pe acelasi afis, intr-o tentativa de a adapta genul la stilul hollywoodian de a face film.

E vorba despre un individ ale carui obsesii legate de 3 actrite celebre il fac sa renunte la propria lui viata pana cand, in urma unei serii savuroase de farse ale celor 3, realizeaza ca reperele propriei vieti sunt mai importante. Este, adica, o mica farseta contemporana de care probabil Moliere ar fi fost mandru.

Filmul binedispune inca de la inceput, si este foarte bine gandita secventa in care protagonistul e prezentat printr-o demascare rapida, cu rol sa smulga primele hohote de ras si sa dea tonusul audientei pentru urmatoarele 90 de minute. E drept ca pe parcurs filmul mai calca pe alaturi cu cateva doze bune de balast (sub-ploturile politistului-microbist sau al asistentului demis, de exemplu), sau cu cateva sketchuri mai mult decat invechite (confruntarea cu asistentul de productie, fiica vorbind tatalui neatent despre pornografie), dar as vrea sa cred ca aceste scapari se datoreaza mai degraba lipsei de experienta decat lipsei de inspiratie. Plus ca, desi e absolut previzibila si nici nu-si propune altfel, actiunea nu plictiseste, iar umorul e dozat suficient de bine incat genericul de final sa te prinda razand, la fel ca cel initial.

Actoriceste vorbind, nu prea exista partituri care sa faca remarcat un actor, da' se vede cu ochiul liber ca cele doua mari au cam facut ce-au vrut cu rolurile si cu stilul lor. Am impresia ca actorii francezi din generatia parintilor nostri care si-au castigat notorietatea international sunt excesiv de respectati in Franta, ceea ce face foarte dificil pentru filmele noii generatii sa-i integreze fara a le face portrete in acvaforte. Desi mi se pare ca si ceilalti actori isi fac treaba foarte bine, cele doua dive (Deneuve si Beart) sunt lasate sa fure tot spectacolul cu o bunavointa care nu era, poate necesara. Foarte buna alegerea pentru Violette (Melanie Bernier - o frumusete tipic frantuzeasca) si pentru Robert, protagonistul (Kad Merad inspira exact ce trebuie sa inspire - un mediocru - ceea ce e de multe ori o capcana pentru un actor). Regizoarea Laetitia Colombani isi ia si ea un rol, acela al psihiatrei de pisici, rol circumscris unei intrigi secundare (a pisicii bulimice) care are drept unic scop catalizarea sau diluarea umorului atunci cand se impune.

Frantuzesc in continut, filmul incearca sa fie hollywoodian in forma. Cultul divei, scenele de covor rosu, casa de la tara tipica inlocuita de casa din suburbii si chiar mediul in care se desfasoara actiunea (filmele despre filme sunt un gen inventat de Hollywood inca din perioada studiourilor) si alte cateva sunt elemente de film american, probabil datorita influentei pe care cinematografia de dincolo de Atlantic o exercita asupra culturii globale.

Pentru ca e sanatos sa si carcotim putin, o sa ma uit si la unele defecte: scenografia e ori insuficient finantata, ori insuficient valorificata, pentru ca arata ca un film cu buget mic; planurile apropiate lipsesc aproape complet, facand personajele sa piarda din adancime; Catherine Deneuve incepe sa-si poarte tot mai evident varsta pe cutele fetei; atitudinea de vampa a Emmanuellei Beart nu e suficient exploatata dpdv al imaginii (pe undeva normal - de regula femeile regizor se concentreaza mai mult pe redarea trairilor decat a aspectului).
Intr-o nota mai personala, la minusuri as trece si scurta referinta la Romania (ce altceva decat un tigan orfan, tocmai bun de adoptat?), si atitudinea condescendent-superficiala cu care sunt tratate manifestarile sportive (rugbistul e o bruta, spectatorii de fotbal sunt o adunatura de grobieni - si aproape singurul loc din film in care apare un negru).
Aproape, pentru ca mai este si baiatul de la chioscul de ziare, cel care pe parcursul celor 90 de minute reuseste sa citeasca aproape complet o carte in forma de cub pe care scrie, simplu, Proust. Trebuie ca citeste foarte repede.

Cu ce ramanem dupa filmul asta? Cu rasetele si veselia, asta e clar. La sfarsit esti mult mai vesel decat la inceput, iar asta e lucru mare. Avem si mica morala sociala (familia si viata sociala sunt pe primul loc), dar care nu e nici pe departe elementul cheie, dar si promisiunea unei revigorari a cinematografului european.

Un film despre un obsedat, dar nu despre obsesii. Mi s-a parut ca, la o adica, as putea sa ma identific destul de usor cu tipologia personajului principal. Suparator de usor.

Paradisul, Sfanta Treime, idoli si statui

“It was paradise watching George play football, just like it is with Ronaldo now... the only difference is that Ronaldo is probably stronger and faster.”

(Sir Bobby Charlton)

Martea care a trecut France Football a anuntat castigatorul Balonului de Aur 2008. Fara sa fie vreo surpriza prea mare pentru nimeni, el este Cristiano Ronaldo, cu un numar de puncte aproape dublu fata de locul 2, Lionel Messi. Pe mine unul, Messi nu m-a impresionat niciodata ca fotbalist pentru ca, in ciuda tehnicii lui individuale cu totul si cu totul deosebite, nu mi s-a parut ca ar avea maturitatea in joc necesara pentru a aduce echipei lui plusul pe care il aduce un mare jucator. E adevarat ca din sezonul asta Messi pare sa-si asume din ce in ce mai mult rolul de lider al Barcelonei, inscriind mai mult si parand mai aproape de imaginea idolului fara de care Nou Camp nu se regaseste. Cum ar veni, argentinianul abia acum incepe sa devina mare fotbalist si - in ciuda multor pareri pe care le-am auzit - cred ca e inca departe de titlul de "Cel mai bun fotbalist din lume".

Mai cred ca Messi a fost singura optiune rezonabila pe care criticii lui Ronaldo au putut - cu singurul argument al tehnicii individuale - sa o opuna covarsitoarelor performante pe care portughezul le-a avut in sezonul trecut.

Una peste alta, din punctul meu de vedere, Cristiano Ronaldo merita pe deplin acest balon de aur, orice ar insemna el. Mai cred ca numeroasele critici la adresa lui sunt nemeritate, multe dintre ele gresite si mai ales, provenite din acel ciudat mecanism al psihicului uman care face ca cei mai buni sa-si atraga, pe langa numerosii admiratori, si un numar direct proportional de critici si, uneori, chiar dusmani.

Arongant, fatalau, non-fair-play, neloial, nerecunoscator, incapabil sa fie determinant in momentele cheie, umflat artificial, ratangiu de penalty-uri in fazele superioare ale cupelor europene, toate criticile care i se aduc lui Ronaldo pot fi demontate una cate una cu acelasi tip de argumente care le genereaza. Dar nu despre asta vreau sa fie vorba aici.

Vreau sa ma opresc putin asupra frazei cu care am inceput, o afirmatie a lui Sir Bobby Charlton la scurt timp dupa ce Ronaldo a primit Balonul de Aur, un compliment care dintr-un anumit unghi valoreaza mai mult decat lunga lista a premiilor individuale ale portughezului: "A-l privi pe George [Best] jucand era Paradisul, si la fel e acum cu Ronaldo... singura diferenta e ca Ronaldo e, probabil, mai puternic si mai rapid". Ce imagine revelatoare... ce perspectiva noua asupra Paradisului si, mai ales, cat de uluitor de mult se apropie uneori de perceptia comuna a taramului visat...

Poate sa sune putin ciudat pentru cei din afara fenomenului fotbal, dar initiatii stiu. Nu degeaba Cantona spunea, la doua saptamani dupa ce George Best s-a dus printre stele, ca "Mi-ar placea sa imi pastreze un loc in echipa lui - George Best, adica, nu Dumnezeu" (!!!). Cantona stia ce spune, si la fel stia si Bobby Charlton, oricat de scandalos sau blasfemitor ar suna oricare din cele doua declaratii. Pentru ca amandoi au vazut Paradisul. Sa faci ceea ce stii cel mai bine si ce-ti place cel mai mult, si cu cele mai bune rezultate, acolo unde te simti cel mai bine in fata unei multimi care te venereaza, constient fiind ca, dincolo de aceasta multime prezenta, dincolo de orizont, exista o si mai mare multime - incomensurabila, poate - a carei veneratie se amplifica odata cu dimensiunea, cum altfel poate arata Paradisul???

Si, daca asta e blasfemie, de ce intreaga opinie publica gratula tripleta Best - Law - Charlton cu apelativul "Sfanta Treime"?

Coincidenta sau nu, cei trei care acum pazesc Old Traffordul imortalizati in bronz sunt singurii jucatori ai lui United care au mai castigat Balonul de Aur, in 1964 (Dennis Law), 1966 (Bobby Charlon) si 1968 (George Best), respectiv. Toti trei, antrenati de Matt Busby, o alta legenda atat de covarsitoare incat a fost imposibil de cuprins in statuia care pazeste o alta latura de pe Old Trafford. O legenda care a fost nevoita sa se intinda pe o intreaga sosea, suficient de lunga incat sa cuprinda cel mai mare stadion din Anglia: Calea Sir Matt Busby.


Bobby Charlton (249/757), Dennis Law (237/398) si George Best (179/470) au dat impreuna 665 de goluri pentru United, cu doar unul mai putin decat numarul Diavolilor. Cat de simbolic e asta? Si ce inseamna acel unic gol al implinirii numarului neimplinirii pe care nu l-a mai dat nimeni? Gol (goal), un cuvant care suna atat de gol in romaneste, dar atat de plin de sens in engleza, unde inseamna "scop"... Poate asta e de fapt... Poate Golul acela care face diferenta intre 665 si 666 este mostenirea Sfintei Treimi a Diavolilor, este Scopul pe care marea echipa a lui Matt Busby, cu Best, Law si Charlton, l-au lasat posteritatii, lui Ferguson, Giggs, Cantona sau Ronaldo. Golul este Scopul, o lectie pe care Ferguson a predat-o foarte bine, si pe care Ronaldo a inteles-o sezonul trecut in proportie destul e mare, dupa ce-a repetat-o de 42 de ori.


Si poate ca, uneori, dimineata, cand se plimba pe Soseaua United cu soarele in spate, umbra lui Sir Alex Ferguson e aproape la fel de lunga ca drumul lui Sir Matt Busby. Si poate ca atunci Ferguson isi arunca ochii in stanga, spre Old Trafford, si vede ca pe latura nordica nu exista nici o statuie. Si se gandeste ca, totusi, cateva socluri goale s-ar potivi de minune...

Hail the Centurion!

Manchester City - Manchester United 0-1 (Rooney '42), Barclay Premier League 2008-2009, Matchday 15, 2008-11-30, City of Manchester Stadium, Manchester

*

Motto: "Pentru un fundas lateral e important sa aiba ambele picioare"

*

Al 100-lea gol in Premier League al lui Wayne Rooney a transat derbyul de azi al orasului Manchester in favoarea diavolilor.

*

Asteptat intotdeauna cu interes, derbyul Manchesterului a fost azi in premiera meciul dintre cele mai bogate doua echipe ale Angliei. Prin urmare, comentariile de dinaintea meciului au fost si ele mai incinse decat de obicei, cele doua parti promitandu-si una alteia ce e mai rau, iar presa tabloida servind asta publicului.

*

Cu ambitii mari, Hughes a trimis in teren o echipa oarecum surprinzatoare, cu Micah Richards trecut in banda dreapta a apararii si Hamman titular, in timp ce Sir, probabil dornic de a lua inapoi cele 6 puncte din confruntarile directe pierdute sezonul trecut in fata Cetatenilor, a trimis in teren o echipa echilibrata, cu cea mai clasica dispunere pe care am vazut-o in ceva vreme.

Spre incantarea mea, Rafael a inceput titular in banda dreapta a apararii, pentru a balansa echipa si pe aceasta zona, nici Neville nici Brown neputand face fata efortului imens pe care-l face Evra pe stanga in fiecare meci. La mijlocul terenului, Carrick si Fletcher, doi soldati harsiti, nici unul sclipitor, dar ambii avand ritmul, experienta si clarviziunea necesara pentru a impune ritmul jocului in cea mai importanta zona a terenului. In banda stanga a fost trimis azi Park, o improvizatie dupa parerea mea, dar cea mai acceptabila in conditiile in care Giggs, la 35 de ani, nu mai poate face fata nivelului fizic cerut de un asemenea meci. Rooney si Berbatov in atac, o formula ce tinde sa se impuna, desi impresia mea e ca Tevez nu si-a spus ultimul cuvant in privinta asta.

*

Cum era de asteptat, United a inceput sus si si-a impus ritmul, primele 15 minute jucandu-se aproape exclusiv in terenul gazdelor. Primul care a incercat poarta a fost Rooney, in minutul 8, cu un sut de la 14-15 metri pe care Hart l-a prins doar in prima faza, doar luftul lui Fletcher facand ca scorul sa ramana 0-0. Vor mai incerca poarta lui Hart Evra, de doua ori, o data cu un sut-centrare lateral stanga dintr-o pozitie excelenta, respins in corner, apoi cu un sut din cadere de la 10-11 metri, putin peste transversala si Ronaldo, cu o lovitura periculoasa de cap dupa un corner la care publicul de pe City of Manchester a incercat sa-l loveasca cu mingea in figura.

Mentiune speciala primeste lovitura de cap a lui Berbatov din minutul 13, o faza de fotbal din alta lume. Am vazut in sezonul asta ce poate face bulgarul, si stiam din sezoanele precedente ce fotbalist valoros este, dar Berbatov nu inceteaza sa ma uluiasca cu fazele pe care le face. Control fenomenal, stopuri care contrazic fizica si o eleganta in joc pe care eu unul nu-mi amintesc s-o fi vazut vreodata la alt fotbalist. Centrarea a venit de la Rafael, de pe dreapta, iar Berbatov, la coltul scurt, a plutit efectiv in aer, lasand impresia de imponderabilitate. Lovitura a fost scurta, din miscarea gatului, iar mingea a traversat cadrul portii pe distanta celor 16 metri pana acolo. N-a parut atat de periculos, dar a fost mingea care l-a intins cel mai mult pe Hart astazi, iar portarul lui City a sarit excelent pentru a respinge in corner.

*

Ca sa dam cezarului ce-i al cezarului, trebuie spus ca City au avut si ei doua suturi periculoase, ambele trecand putin pe langa poarta. Ireland din interiorul careului si Robinho de la 20-25 de metri lateral dreapta au fost singurele ocazii ale elevilor lui Hughes, cu toate ca City au avut o perioada de oarecare dominare in al doilea sfert de ora al meciului.

*

Personal mi-a mai placut si tupeul pustiului Rafael, care la numai 19 ani, din pozitie de fundas lateral, urca foarte mult, apare tot timpul la ultima pasa, si are o tehnica si o viteza de invidiat. Evident, ii mai trebuie maturitate, iar lipsa lui de experienta i-a adus si un cartonas galben atunci cand a lovit mingea dupa fluierul arbitrului, incercand sa intarzie repunerea in joc.

*

La minusuri as trece intrarile foarte dure ale lui Micah Richards, care a intrat cu crampoanele la pieptul lui Vidic la inceputul meciului, iar pe Evra l-a tavalit pe toata durata meciului, ori de cate ori a reusit sa-l prinda. Si Robinho a avut o intrare cam dura la van der Sar, dar aceea a fost o faza de joc, atacantul brazilian urmarind o minge pe care, daca ar fi prins-o, ar fi scris 1-0. Per ansamblu, jocul a fost unul destul de fizic, iar daca nimeni n-a fost accidentat, probabil ca a fost bine.

*

Golul cu numarul 100 al lui Rooney, singurul al meciului, a fost intens celebrat de roscovan, in ciuda publicului cu care si el a avut ceva de impartit la un moment dat, dar principalul merit a fost al lui Carrick, cel care a tras la poarta cu doi fundasi in spate, Joe Hart neputand decat sa respinga in fata, pana in gheata lui Rooney, care a avut mingea la picior si poarta goala la numai un metru in fata. Finalizare simpla pentru Rooney, dar o descatusare de care atacantul englez avea nevoie, presiunea fiind mare pe el dupa ce, de cateva saptamani incoace, presa engleza se tot intreba cand va inscrie golul 100.

*

Repriza a doua a inceput cu doua schimbari ale lui Hughes, Zabaleta si Elano pentru Hamman si Vassel, schimbari care au parut sa echilibreze ceva mai mult meciul. Ocaziile au venit insa mai greu in ambele parti, iar cel mai important moment al reprizei a fost eliminarea lui Ronaldo.

Portughezul a luat un prim galben dupa un atac din spate, nu ata dur cat neregulamentar, iar faza care a dus la eliminarea lui, in minutul 74, a fost cel putin bizara. Corner din dreapta, saritura a lui Ronaldo, nemarcat, dar in loc sa loveasca cu capul, viitorul balon de aur a ridicat mainile la nivelul fetei, si a impins mingea spre poarta cu palmele. Singura explicatie pe care-o gasesc e ca Ronaldo a simtit o mana in spate in timpul sariturii si a urcat mainile pentru a se proteja in eventualitatea contactului cu solul. Altfel, n-a parut ca intentia lui Ronaldo ar fi fost sa dea gol cu mana. Oricum, eliminerea e deplin justificata, chit ca mi s-a parut ca si Webb a incercat sa se remarce in meciul asta, si a dat ceva mai multe cartonase galbene decat ar fi fost cazul.

City au avut un sfert de ora la dispozitie sa egaleze, iar prima tentativa a venit de la Benjani, dar per ansamblu, nu mi s-a parut ca presiunea gazdelor ar fi fost mai mare dupa eliminerea lui Ronaldo. United au stiut sa tina mingea, sa omoare jocul, si chiar sa fure cateva secunde de fiecare data cand s-a putut, la schimbari sau la oprirea jocului. Nu e o metoda eleganta de a castiga, dar sunt trucuri pe care o echipa mare trebuie sa le stapaneasca si, mai ales, sa stie cand sa se foloseasca de ele. Dovada de respect fata de nivelul la care a ajuns City, faptul ca Ferguson s-a complacut in a omori jocul la 1-0, chit ca juca in 10 oameni, dar si o dovada a dorintei de victorie a diavolilor, al caror orgoliu ar fi suportat greu un al treilea meci consecutiv fara victorie in fata unor rivali.

*

Fotbal interesant in minutele de prelungire ale meciului atunci cand Hart a venit in careul lui United la ultimul corner al gazdelor. Mingea s-a indreptat spre el, iar din busculada creata a rezultat un sut periculos la poarta lui van der Sar, respins in extremis de olandez. Atacul lui City s-a prelungit, Hart a refuzat sa se retraga in poarta lui, iar interceptia diavolilor s-a transformat intr-un atac doi la doi, Rooney si Giggs avand mingea undeva la 70 de metri la poarta goala a lui City. A fost un sprint serios al lui Joe Hart care, ajutat de tinerete, a ajuns totusi exact la timp pentru a arunca in corner lobul de la 40 de metri al lui Rooney.

*

S-a terminat doar 1-0, iar expresia de bucurie de pe fata lui Rooney imediat dupa fluierul de final arata cat de importanta e victoria asta pentru United.

*

Acum, o sa ma opresc putin la comentariul meciului asta, si in general la comentariile pe care Eurosport Romania le considera demne de fotbalul jucat in Premier League. Pe langa remarcile subiective, inepte, pline de sine si de multe ori gresite, pe langa stereotipiile tabloidelor englezesti cu care de-alde Gradinescu sau Manolo Terzian ne intoxica in fiecare week-end pana la exasperare, se pare ca mai nou s-a dat liber si la exprimari memorabile. Pentru astazi l-am retinut pe Gradinescu cu doua:

*

"Pentru un fundas lateral e important sa aiba ambele picioare", atat de senin spusa incat mi-am permis s-o folosesc si ca motto astazi, a-propos de sutul lui Evra putin peste transversala din prima repriza. Si o clasica Caragiale,

"mai sunt si alte cazuri, mai putin celebre, dar la fel de cunoscute", legat de senilizarea lui Ferguson si-a lui Lucescu, enunt pe care am impresia ca si autorul la regretat, numai ca important e sa te controlezi inainte, nu dupa ce spui o tampenie.

*

In rest, ramanem cu al 100-lea gol in PL al lui Rooney, cu inca un meci fenomenal al lui Evra, cu tupeul incantator al pustiului Rafael si cu o echipa a lui City care devine pe zi ce trece mai competitiva. Si cu o dupa-amiaza de noiembrie in care la Manchester s-a jucat fotbal frumos.

*

United: van der Sar; Rafael, Ferdinand, Vidic, Evra; Park (O’Shea 90), Carrick, Fletcher, Ronaldo; Berbatov (Giggs 84), Rooney

Subs not used: Foster, Anderson, Evans, Nani, Tevez

Booked: Rafael, Fletcher, Ronaldo, Evra, Carrick

City: Hart; Richards (Sturridge 76), Kompany, Dunne, Garrido; Wright-Phillips, Hamann (Zabaleta 46), Ireland; Vassell (Elano 46), Benjani, Robinho

British History X

This is England (UK, 2006), Regia: Shane Meadows

Plasat in Anglia anului 1983, intr-o perioada de relativa criza sociala generata de un cumul de fapte cum ar fi razboiul din Malvine, imigratiile masive sau raspandirea unor idei extremist-anarhiste in randurile tineretului, materializate in aparitia gastilor de skin-heads, filmul asta se vrea bazat pe fapte reale, dar lasa o puetrnica impresie de American History X, tradus pentru audienta britanica.


Un low-budget cu tenta autobiografica (se pare ca actiunea filmului reproduce experienta copilariei lui Shane Meadows - regizor si scenarist), probabil ca filmul si-a atins pana la urma scopul si, conform imdb, chiar a reusit sa-si scoata banii, aproape in extremis.


Dar ca experienta cinematografica, eu unul l-as vrea uitat cat mai repede. E plat, povestea e banala, personajele - cam multe si cam inghesuite, ramanand fara suficient timp de pelicula - n-au adancime, intriga sta in picioare doar daca acceptam niste conventii, eroii relationeaza prea putin, iar orice remificatie a intrigii arata a balast.


Povestea - probabil traita de scenarist - ne vorbeste despre un pusti de 11 ani al carui tata tocmai a murit in Malvine si care, mai mult sau mai putin intamplator, se gaseste atras de o gasca de pierde-vara. Aparitia furtunoasa in poveste a unui ex-puscarias, fost sef de gasca, il afunda pe pusti intr-un mediile de joasa speta. Pana la urma, in momentul-cheie, momentul in care trebuie sa ia o decizie, pustiul alege drumul bun, lasandu-ne sa strambam din nas la o vaga impresie de happy-end.

La momente memorabile, saracia e destul de mare, poate doar episodul Smell sa stea cat de cat in picioare, dar el e complet pe langa intriga. Restul sunt ori stereotipuri, pe toate le-am mai vazut si in filme mai bune.

Dintre actori, nimeni nu vrea sa se faca remarcat. Daca de la pusti nu poti sa ai pretentii (desi in istorie au mai existat ba o Shirley Temple, ba un Mickey Rooney, sau mai recentii Dakota Fanning sau Harvey Joel Osment, care te fac sa judeci cu un ochi ceva mai critic prestatiile copiilor), nici actorii cu scoala nu fac vreo prea mare branza. Singur tipul care-l joaca pe Woody mi-a fost simpatic, dar si el pentru accent si infatisare, ca prezenta fiind destul e plat.

As mai vorbi despre cinematografie si cromatica, poate singurul aspect intru totul profesionist al filmului, dar cred ca e prea putin pentru a-l salva. Si e si patat de fixatiile art department-ului, pentru ca decorurile sunt putine, recurente fara ca asta sa insemne ceva, si murdare, urate.


Am stat destul de mult si m-am gandit: oare asta e film biografic? este despre devenire si initiere? E propaganda? E anti-propaganda? Pana la urma, la fel ca alte exempla mai celebre ca el, e posibil sa nu fie nici una din cele 3. E doar un film. Unul neremarcabil.

Don't Fly Emirates

Arsenal London - Aston Villa 0-2 (Clichy o.g. '70, Agbonlahor '80), Barclay Premier League Matchday 13, 2008-2009 Season, 2008-11-15, Emirates Stadium

Imediat dupa Euro '08, cand s-a consacrat sistemul de joc 4-1-5-1, cu doi centri-inaintasi si un varf impins, am citit pe undeva ca Martin O'Neill prezentase deja, cu un an inainte, un sistem de joc 4-6-0, in care el vedea viitorul fotbalului.

Probabil ca la respectiva lectura Wenger a lipsit, pentru ca in dupa-amiaza asta O'Neill si-a facut din nou expunerea, special pentru cel mai supraevaluat antrenor al momentului, de data asta folosindu-se de doua echipe adevarate, si de un meci cu miza de cel putin 3 puncte, daca nu cumva s-o fi jucat si vreo pozitie in clasament.

Din motive numai de el stiute, scotianul cu doua perechi de ochi a renuntat la obisnuita formula cu doi atacanti in linie, si l-a lasat pe Agbonlahor singur in fata unei linii de mijloc dispuse suficient de elaborat incat sa innabuse mai toate tentativele ofensive ale gazdelor. Singuratate resimtita numai pe contra-atacuri, pentru ca pe fazele de atac pozitional, Villa a stiut sa aglomereze zona centrala, si Sidwell si Barry avand cateva ocazii bunicele sa inscrie.

Paradoxal, nici unul din cele doua goluri ale lui Villa nu a venit dupa aceste atacuri elaborate, ci ca rezultat al unor incursiuni solitare ale lui Agbonlahor, care a functionat astazi numai cu motorul turat. Impresionanta viteza nigeriano-scotianului care nu numai ca a creat un gol, l-a inscris pe al doilea si a facut foarte bine atat faza de atac cat si coborarile in defensiva, dar in multe ocazii pe parcursul meciului a demonstrat ca exista si viteze peste a lui Theo Walcott, de exemplu.

La minusuri, in dreptul lui Villa l-as trece pe Gareth Barry care, desi a fost util in angrenajul echipei, nu s-a chinuit prea mult sa ascunda ca nu prea mai are chef sa joace la Birmingham. Abia acum se vede ca O'Neill avea dreptate in vara, cand era injurat de mai toate lumea ca il chinuie pe Barry pentru ca nu-l baga in prima echipa. Partea rea e ca la iarna fostul capitan poate sa plece la orice echipa e dispusa sa-i plateasca restul contractului, in valoare de vreo 3 milioane de lire. Adica de vreo 5 ori mai putin decat cele 15 milioane pe care Liverpool le-ar fi platit acum 6 luni. Poate la acest nivel, de motivare extra-fotbalistica a jucatorilor, ar mai putea O'Neill sa mai invete cate ceva.

Ei, dar oricum, daca oaspetii au avut in Barry o semi-mana moarta, Arsene a beneficiat de ajutorul mai multor elevi ai sai in meciul asta.

Pe mine Fabregas nu ma incanta ca fotbalist in nici un fel. Imi e totusi greu a nu recunosc ca pustiul e valoros. Dar astazi a facut eforturi supraomenesti sa greseasca, fara exceptie, toate mingile care au trecut pe la el. Pentru Arsenal, toate fazele in care mingea a ajuns la Fabregas au fost faze pierdute. Si-au fost multe.

Apoi, Bendtnder (sau cum s-o scrie). Pustiul asta chiar nu mi-a placut niciodata. In sensul ca e pe langa. N-are consistenta, n-are prezenta in joc, n-are pic de incisivitate. Are, in schimb, o voce puternica, pe care de multe ori o foloseste pentru a vocifera la deciziile arbitrilor. Asta e tot defect. Calitati nu prea i-am gasit. In schimb, am observat astazi ca alearga ca o femeie. Iar la capitolele tehnica, viteza, viziune a jocului in dreptul lui se pune n/a.

N-as vrea sa-l uit tocmai pe Clichy, cel care a vrut sa-l impiedice pe Agbonlahor cu orice pret sa deschida scorul. Si l-a impiedicat, cu pretul unui autogol.

Diaby a avut mai multe faulturi decat pase, si de fapt intreaga echipa a jucat slab. Singur Walcott a mai incercat cate ceva dar, desi ca posesie si poate si teritorial Arsenal a domniat jocul, prima lor ocazie cu adevarat periculoasa a venit dupa ce au intrat Vella si Adebayor. Adebayor, cel care pe vremea cand la Arsenal jucau si fotbalisti adevarati era aspirant la statutul de rezerva, este acum cel mai periculos tunar.

Si nu ca nu m-as bucura de necazul lor, dar macar asa, de dragul competitiei, ar fi mai pasionant sa mai castige si Arsenal cate un trofeu, macar o data la cativa ani. Participarile in finale sau semifinale nu se includ aici.

E bine sa se dea credit antrenorului, dar oare cate sezoane ar trebui sa treaca pana expira respectivul credit?

Fapt divers: la un moment dat regizorul transmisiei ne-a aratat o parte din banca de rezerve a lui Arsenal: Toure, Adebayor, Alexandre Song. In timpul brustei intunecari a cadrului m-am gandit ca am vazut, in documentarele cu gorile de pe Discovery, imagini destul de asemanatoare. Cu mentiunea ca gorilele pareau mai umane.

Si-o sa inchei rotund, intorcandu-ma pentru inca o runda de aplauze la invingatorii acestui meci: O'Neill, peste toate fluctuatiile echipei lui si peste toata diversitatea de pareri referitoare la abilitatile lui profesionale, este dupa parerea mea cel mai capabil sa sparga Big 4. Mi-ar placea sa vad Villa in CL.

Steve Sidwell a jucat si el foarte bine azi, si pare ca se simte mult mai bine aici decat la Chelsea, unde nu prea a avut parte de sansele pe care le-ar fi meritat.

Laursen si Petrov au jucat si ei foarte bine, si primesc mentiune.

Iar daca am inceput postul cu O'Neill, ar fi frumos sa-l termin cu celalalt erou al zilei, fotbalistul care imi place cam in aceeasi maniera in care imi placea Joe Cole pe cand juca la West Ham: Gabriel Agbonlahor.

Despre frustrare

CFR Cluj - Girondins de Bordeaux 1-2 (Dani '9 - Gourcouff '6, Wendel '38), Champions League 2008-2009, Group Stage Matchday4, 2008-11-04, Stadion CFR, Cluj

In sfarsit, Clujul a revenit acolo unde ii era locul, pe ultimul loc al grupei, cu sanse mici sa mai prinda vreunul din primele doua. Stiam ca o sa vina caderea si ma bucur ca am asistat la ea. Ca suporter stelist, parcursul Clujului de pana acum m-a frustrat. Si nu putin. M-a frustrat groaznic, si e prima data de cand ma stiu (poate cu exceptia momentului Dinamo - Anderlecht din semifinalele CCE editia 1990-1991 - cand totusi trupa lui Il Luce a avut grija sa se faca de ras suficient incat sa nu-ti doresti sa fii in locul lor) cand, ca suporter stelist, ma uit cu invidie la performantele europene ale unei alte echipe romanesti.

Iar problema cea mai mare e ca, desi sezonul asta european s-ar putea termina pana la urma mai bine pentru Steaua decat pentru CFR (fapt care, pana la urma, nu era complet imprevizibil in nici un moment), starea de frustrare pe care mi-a indus-o CFR s-ar putea repeta. Si asta pentru ca pot sa recunosc in CFR trasaturile unui PROIECT bun pe termen lung. In timp ce la Steaua inca trebuie schimbata o intreaga loja si paguboasa mentalitate romaneasca, iar evolutiile in performanta se fac mai degraba in salturi cu aspect de hopuri care lasa mai intotdeauna o senzatie de arbitrar, la CFR evolutia e poate mai inceata, dar constant pozitiva. Si s-ar putea sa vina momentul cand, resemnat in fata repetatelor performante ale echipei lui Paszkany, ele sa nu ma mai fac invidios, ci pur si simplu sa le iau ca atare. Cu atat mai usor cu cat, lipsindu-i traditia, CFR nu se poate constitui intr-o rivala adevarata a Stelei.
M-as intrista daca Clujul va incepe sa impuna standarde.

Meciul de astazi...
Pana la urma, esential e ca Bordeaux a castigat. Dar o sa incerc sa ma detasez de atitudinea tabloida care se va grabi, probabil, sa-i ingroape pe CFR, cam in aceeasi maniera in care le-a facut statuie dupa meciul de la Roma.

Eu consider ca e demna de admiratie ATITUDINEA CFR-ului in meciul asta. Desi condusi inca din minutul 6, au egalat dupa doar 3 minute, cu un gol de mare clasa. Recentrare in careu si lovitura de cap dupa patrundere in forta din linia a doua, asta e gol cu care s-a mandri orice echipa din Anglia. In plus, la toate cele 4 meciuri de pana acum, clujenii au stat sus, indiferent de scor, nu au refuzat jocul nici cand au condus nici cand au fost condusi, iar atacurile lor s-au purtat tot timpul in cel putin 3 oameni. Sa joci ofensiv in CL e un lux pe care nu si-l permit nici unele echipe cu state mai vechi in competitia inter-cluburi suprema, si cu firma mai mare decat CFR Cluj.

Primul gol al francezilor a venit poate un pic prea repede, pe fondul unei greseli mari a lui Stancioiu si dupa o executie frumoasa a unui jucator pe care l-am vazut inventand goluri si din mai putin decat o centrare pe jos la 6 metri cu fundas in spate.
Al doilea a fost o executie exceptionala la care in mod normal portarul nu prea are sanse sa intervina. Dar la o lovitura libera de la 18 metri, din pozitie centrala, usor dreapta, asa cum doar la antrenamente se face, portarul are prea putina vina. Daca trebuie gasit un vinovat, el este cel care acorda lovitura intr-o asemenea pozitie.

Sigur, CFR-ului i se poate reprosa ca, la fel ca in Franta, a jucat din ce in ce mai slab spre sfarsitul meciului si ca mare parte din timp i-a lipsit determinarea pe care a aratat-o in primele doua meciuri din grupa, dar astea sunt lucruri normale. Incet-incet, entuziasmul nu mai reuseste sa acopere diferenta de valoare si de pregatire fizica si e posibil si ca, dupa primele doua rezultate bune, clujenilor sa fi inceput sa le miroasa a primavara cu 4 meciuri mai devreme.

In tot cazul, chiar daca nu lua nici un punct in grupa asta, CFR-ul nu s-ar fi facut de ras. Cu o singura exceptie, tot restul echipelor romanesti viseaza sa se faca de ras in CL pentru 5 milioane+ de euro pe sezon, plus faima, expunerea si speranta catorva tranzactii bune pe care le aduce Liga.

Acum, si pentru Cluj si pentru Bordeaux urmeaza meciuri cu Roma si cu Chelsea. Englezii imi par in continuare mari favoriti, in timp ce Roma imi pare in continuare cel mai abordabil adversar. Putin probabil ca Chelsea sa mai piarda puncte, in timp ce pentru romani rezultatele bune miros tot timpul a exceptie.
La Bordeaux m-am gandit tot timpul ca la un adversar dificil. In primul rand, pentru ca sunt mai putin cunoscuti, si deci pot surprinde mai usor. Apoi, au o echipa buna, au obtinut locul 2 in Franta (totusi unul din primele 5 campionate ale Europei) si bat acum la portile locului 1, despre care inca se mai crede ca e rezervat fenomenalului proiect Lyon. Si nu in ultimul rand, pentru ca Blanc a fost un fotbalist care a folosit in impresionanta cariera de jucator, instrumente care dau si antrenori mari: munca, seriozitate, abordare cerebrala, mentalitate de invingator.

Asa ca acum CFR se gaseste exact unde se gasea si cu 4 meciuri inainte. Poate prinde primavara in CL, la fel cum poate termina in decembrie aventura europeana. Diferenta e ca acum se asteapta de la ei mult mai mult decat acum 4 meciuri.

Partea buna e ca DEJA Clujul seamana cu genul de echipa care isi permite sa rateze un sezon, pentru ca anul viitor se va intoarce mai puternica. Lucru care, de exemplu, la Steaua nu se intampla.

Fotbal demonstrativ

Manchester United - Hull City 4-3 (Ronaldo '3 '44, Carrick '29, Vidic '57 - Cousin '23, Mendy '69, Geovanni(p) '82) , Barclays Premier League Matchday 11, 2008-11-01, Old Trafford, Manchester

Nu e prea cinstit ce face Ferguson. Adica, sa poti sa aliniezi o formula cu Rooney, Tevez si Berbatov deja e necinstit, dar s-o mai si faci din cand in cand, e cruzime.

E drept, cand ii adaugi si pe Giggs, Ronaldo, Nani si Anderson, iti dai seama ca ai facut vreo 7 din cei 11 jucatori la care ai dreptul, ca sunt doua porti pe teren, din care pe una trebuie s-o aperi si ca, pe langa cei 4 fundasi si-un portar de care e nevoie sa faci asta, ar fi bun si-un mijlocas care sa lege echipa, macar cat sa stie aia din spate ca aia cu tricouri la fel din jumatea ailalta sunt cu ei.
Asa se face ca pe Carlito l-a cam sarit randul in ultima vreme, iar Giggs a fost de serviciu pe tusa etapa asta, pentru a-i face loc abia refacutului Carrick, pe umerii caruia a cazut sarcina de a sta cuminte la mijloc in timp ce copiii se joaca cu mingea frumos.

Si intr-adevar, copiii s-au intrecut cu giumbuslucurile, numai ca a fost nevoie de interventia lui nenea Berbatov pentru un gol. Pasa sutata care cred c-o sa devina marca inregistrata in scurt timp l-a gasit bine pe Ronaldo in marginea careului, iar portughezul mai premiat ca vinul de Murfatlar a sutat din intoarcere si a deschis scorul, ajutat de bara din dreapta, careia doar tricoul rosu i-a lipsit ca sa fie inclusa in echipa de start a lui United.

Phil Brown e un om inteligent, asa ca a pregatit foarte bine meciul asta. Stiind ca impotriva unei ofensive ca a lui United, a te apara in 11 inseamna a-ti taia singur craca, si fiind constient ca principalul pacat al trupei lui Ferguson e ca nu capitalizeaza pe tabela numeroasele actiuni de poarta, managerul lui Hull a lasat acasa mentalitatea de echipa mica si a asezat in teren o echipa echilibrata, tigrii ingaduind diavolilor sa vina peste ei exact atat cat n-au putut sa se abtina, dar nerenuntand nici un moment la ideile ofensive.

Tactica ar fi putut functiona, si tigrii au sperat la asta, mai ales dupa ce au egalat la 1 in minutul 23. Daniel Cousin a ajuns primul la o minge trimisa in careu dintr-o lovitura libera si a lovit cu capul intr-o zona a portii in care van der Sar nu prea are obiceiul sa ajunga. 1-1, si cele 3 goluri de la Chelsea in etapa anterioara pareau foarte demult.

Numai ca vreo 5 minute mai tarziu, inainte sa treaca 10 minute in care Hull ar fi fost egalii lui United pe Old Trafford, Michael Carrick n-a mai putut sa se abtina. A luat mingea, a urcat vreo 20 de metri, a trecut de 2 fundasi si a sutat inselator, fix in bara din dreapta, despre care a fost vorba si mai sus. Bara a marcat a doua oara, dar - modesta - a refuzat si de data asta sa-si aroge vreun merit.

Nu acelasi lucru l-a facut Ronaldo, care s-a bucurat ca si cum el ar fi dat golul din minutul 44, desi ultimul care a atins mingea a fost Myhill. Dar a iesit bine, portarul lui Hull preferand sa creada ca mingea a intrat in poarta mai degraba din cauza puternicei lovituri de cap din 6 metri a portughezului care fugea ca urmarit de Veyron decat din cauza respingerii lui nefericite.

Cu 3-1 la pauza, nu-mi dau seama daca Phil Brown mai spera sau nu la ceva, dar rezultatul final spune c-ar fi putut fi indreptatit s-o faca.

Golul lui Vidic din minutul 57 inseamna insa garantia celor 3 puncte care au ramas pe Old Trafford. Sarbul a luat fata lui Zayatte la un corner si a impins mingea in poarta cu piciorul, ducand scorul la 4-1 si gandind apoi ca ar putea sa incaseze chiar si doua goluri, si tot ar termina in echipa castigatoare.

Si chiar asa s-a intamplat, tigrii muscand o data prin Mendy, care l-a surprins iesit pe van der Sar si a lobat peste el, insuficient de puternic incat mingea sa intre in plasa, dar suficient cat sa depaseasca linia portii, cu toata opozitia lui Vidic, care a respins inainte ca mingea sa cada, si inca o data prin Geovanni, dintr-un penalty pe care Rio l-a facut cadou oaspetilor, impingandu-l in careu pe acelasi Mendy, din motive numai de el stiute.

S-a terminat 4-3 dar, intre noi fie vorba, tigrii n-au aratat ca si cum ar fi putut obtine mai mult decat faima si iluzii din acest meci, iar ultimele doua goluri ale lor au venit pe fondul a doua schimbari care au impins inainte o echipa oricum super-ofensiva a lui United.
La adapostul diferentei de 3 goluri, Ferguson l-a inlocuit pe mijlocasul Nani cu atacantul Tevez (64) si pe inchizatorul Carrick cu aripa Giggs(72). Pana la urma, matematica lui Sir s-a dovedit mai buna decat a lui Brown si, chiar daca schimbarile lui au rupt echipa in doua, lasand-o cam fara linie de mijloc, calitatea fotbalului practicat in ultimele 20 de minute a compensat cu varf si indesat eventualele emotii pe care suporterii lui United le-ar fi putut avea.

Am vazut in meciul asta un Rio Ferdinand care urca in atac si da pase cu calcaiul, un gol de la fundasul central si unul de la inchizator, in timp ce atacantii au parut mai preocupati de circ decat de poarta bravului Myhill. Asta nu inseamna ca portarul tigrilor s-a plictisit, pentru ca, pe langa cele 4 goluri, galezul s-a mai facut remarcat la alte cateva interventii, deloc usoare. Si probabil ca si-ar fi crescut inca si mai mult pretul daca Zayatte, fundasul central-stanga al lui Hull n-ar fi facut un meci extraordinar.

Desi au pierdut, fara drept de apel si la o diferenta mai mare decat o arata scorul, Hull au realizat si in meciul asta o performanta care le depaseste renumele. 3 goluri pe Old Trafford este, cu toata conjunctura, o realizare care arata bine pe orice carte de vizita. Mai mult inca, tigrii au demonstrat ca, pe langa faptul ca sunt bine condusi de pe tusa, beneficiaza si de un management de inalta calitate. Cu investitii nu foarte mari s-au cumparat niste jucatori deloc de prim rang (Geovanni, King, Zayatte, Mendy), dar cu care s-a putut inchega o echipa suficient de puternica incat sa reziste in Premier League si suficient de entuziasta incat obiectivele sa fie depasite de rezultate. Iar declaratiile lui Phil Brown, conform carora echipa lui deja si-a depasit nu numai obiectivele, dar si visele, indeparteaza orice fel de presiune de pe fotbalisti si bifeaza si ultimul punct de pe lista cu criteriile performantei. Iar faptul ca multe echipe cu pretentii mai mare decat ale lui Hull visau sa aiba 20 de puncte dupa 10 etape nu e numai un truism de complezenta. Cu toata concurenta din PL, eu pariez pe tigrii pentru un loc de cupa europeana.

In dreptul lui United, pe langa cele 3 puncte, ramane marele defect al numarului prea mic de goluri in raport cu ocaziile avute, defect e drept, compensat cu varf si indesat de spectacolul creat de jumatatea de sus a echipei.
Berbatov e un fotbalist complet. Are stopuri impecabile, are un control al mingii nemaivazut, are clarviziune si sange rece, are pase extraordinare si are chiar si doza de atitudine care transforma fotbalistii valorosi in genii.
Ronaldo isi regaseste cu pasi repezi pofta de gol care i-a sucit mintile lui Calderon in sezonul trecut, iar Rooney trage la poarta din ce in ce mai mult si din ce in ce mai bine. Tevez si Giggs ar fi titulari indiscutabili la orice alta echipa, dar la United par multumiti cu aparitii doar de planul doi, in timp ce abundenta de solutii ofensive il obliga pe Ferguson sa transforme un fotbalist cu viteza si tehnica lui Anderson in mijlocas retras. De la un punct incolo, jocul diavolilor are tot atata legatura cu fotbalul cata au showurile celor de la Harlem Globetrotters cu baschetul.

But who is this Santa Evita?

Andrew Lloyd Webber, pus in scena in cele mai mari sali ale lumii sau ca teatru de purici intr-o cutie de pantofi, ramane la fel de grandios. Cel putin asta cred eu, care nu-i stiu decat 3 opere (Jesus Christ Superstar, Evita si Phantom of the Opera) si care am vazut, marti seara, la sala Arcub de la Batistei, Evita, pusa in scena de o trupa independenta de teatru, chestie care m-a incantat mai mult decat a facut-o, la vremea lui, in 1996, filmul, cu Madonna si Antonio Banderas.

Acum, nu zic ca versiunea acestor pusti ar fi mai buna decat filmul, sau ca vocea Anei Maria Popa s-ar putea compara cu a Madonnei. Zic doar ca sa vad in fata mea, live, in carne si oase, Andrew Lloyd Webber jucat, si inca la un nivel decent, e un sentiment extraordinar, o stare pe care as vrea-o repetata cat mai des.


Am intrat in sala destul de circumspect, stiind ca posibilitatile financiare si tehnice ale celor care au pus in scena spectacolul sunt destul de limitate, destul de evident pentru o productie independenta si care in Romania, din pacate, se adreseaza doar unui public de nisa.

Temeri risipite insa din secunda inceperii spectacolului, cu uvertura "At a cinema in Buenos Aires". Se pare ca teatrul inca mai are forta sa ma duca intr-o stare transcedenta, sa ma faca sa uit, pe durata spectacolului, de tot restul lumii. Semn, probabil, ca n-am vazut suficient.


Cateva reprosuri:

- costumele sunt probabil cel mai slab capitol, si aici se pot aduce imbunatatiri majore: epoca actiunii nu este respectata prin nici un detaliu; primul costum al Evitei e neinspirat ales, o rochie larga si rebela care a obligat-o pe actrita s-o aseze cu mana in multe momente, fapt observabil si deranjant; costumul lui Peron ar trebui sa aibe cateva elemente de uniforma militara, uniforma fiind un element definitoriu al personajului.

- Magaldi este transformat - prin costum si coregrafie - dintr-un actor-cantaret al primelor decenii din secolul XX, intr-un macho destul de modern, putin cam anacronic in contextul piesei

- vocea povestitorului, Che, este ori prost inregistrata ori prost redata pe primele piese, pentru ca este foarte greu inteligibila

- prea putine si prea scurte pauze pentru aplauze. De multe ori publicul a incercat sa aplaude si a fost intrerupt de muzica. Probabil pentru ca se joaca pe un negativ pre-montat, dar cineva ar trebui sa controleze cumva pauzele de aplauze, pentru ca altfel publicul percepe o oarecare nesiguranta a producatorilor si mai mult, se pune o oarecare distanta intre public si actori si se pierde astfel sentimentul de apropiere care cred eu ca da de fapt magia teatrului.


In rest, numai si numai cuvinte de lauda. Desi primul lucru pe care l-as aplauda e initiativa, nu neaparat realizarea, experienta piesei in sine e extrem de placuta.

Performante foarte bune. Evita (Ana Maria Popa) e o fata foarte frumoasa, si de multe ori asta tinde sa eclipseze performanta unei actrite. Nu e cazul aici, am remarcat in primul rand personajul, abia apoi actrita, si n-am vazut vreun semn de lupta interioara pentru a-si delimit propriul corp de cel al Evitei, ceea ce e grozav la nivelul asta. Che (Daniel Dobre) n-are alura lui Banderas, dar reuseste cumva sa degaje forta fara de care personajul ar fi palid. Che din piesa asta e un personaj bun, plin de forta, cu accente de virtuozitate actoriceasca pe alocuri. Peron (Stefan Ion (?)) isi intelege perfect personajul si ii da toata substanta necesara din performanta, pentru ca nu e deloc ajutat de elementele auxiliare (costume, decor, figuratie). Figuratia sufera prin numar, dar puncteaza puternic prin joc, reusind sa se constituie intr-un personaj, si inca unul puternic.

Opera, actiunea si compozitia au fost foarte bine intelese, si gratie aspectului asta mi se pare ca spectacolul chiar TRANSMITE. Publicul intelege drama Evitei, percepe ascensiunea si caderea, plusurile si minusurile pe care Tim Rice le-a vazut in Eva Peron, cu alte cuvinte piesa isi atinge scopul.

Iar pe A New Argentina am simtit din plin sentimentul ala despre care vorbeam la inceput, GRANDOAREA. O stare greu de explicat, ca si cum muzica e peste tot, jur-imprejurul tau, iar mesajul piesei te loveste brusc, puternic, in plin, si dintr-o data ai senzatia ca INTELEGI. Iar cadrul in care te afli nu conteaza, pentru ca prezenta ta acolo e pur fizica. Mintea e intr-o lume mai buna.


Vorbe fade am spus, prea putin fata de cat meritau oamenii care au facut sa se intample spectacolul asta, trecut prea putin bagat in seama intr-un Bucuresti in care evenimentele culturale se inghesuie unele in altele din ce in ce mai tare, dar in care calitatea e totusi un eveniment.

Au facut Jesus Christ Superstar, Evita, iar urmatoarea lor tinta e Hair, probabil pentru toamna viitoare. Eu o sa incerc sa-i urmaresc. Cred ca e o idee inteleapta.

The two Canadians/ Les deux canadiens - Episodul II

10.000 de oameni la Leonard Cohen pare cam nepotrivit. Poet al revoltelor soptite si-al profunzimilor calme, lui Leonard Cohen nu i se potriveste un stadion plin, credeam eu.

Nu stiam insa, pe atunci, de puterile magice pe care acest batranel le are. Leonard Cohen stie sa transforme multimea si sa-si transfigureze audienta in maniera in care trebuie s-o fi facut-o candva, profetii.

Cu poezia lui intima si muzica interiorizata, Leonard Cohen a reusit sa se transforme intr-o voce pentru mii de suflete, aducandu-si la picioare un public cu varste cuprinse intre cea a solistului si cea a celui mai recent album al lui.

A inceput calm, simplu, cu un refren arhi-cunoscut, dar pe care nimeni n-avea curajul sa-l dubleze, peste acea voce care parca ii da cantecului o viata proprie. "Dance me to your beauty, with a burning violin...". Iar daca l-am fi ascultat, si am fi dansat pana la capatul iubirii, ar fi trebuit sa fim tot acolo, dansand...

Mi-a trebuit destul de mult sa intru in STARE... cred ca s-a intamplat abia dupa vreo 6 melodii, pe "Who by Fire", poezie cu rezonante de blestem.

Iar dupa ce ne-a daruit acea memorabila imagine, pe care el o prezinta drept metafora a crezului vietii lui, dar mie mi se pare incarcata de sexualitate - "there is a crack in everything, That's how the light gets in" - maestrul a facut o pauza. 20 de minute de liniste intr-un recital de peste 3 ore!

Apoi s-a intors, curajos, descoperind Adevarul in vocea celor doua "sublime" surori Web, recitand un vers fara sens: "Di dam dam dam de du dam dam...". Tower of Song, locul unde l-au inaltat artisti cu mai mult succes decat el, batranelul umil care si-a scos palaria in fata noastra, un public stanjenit de nemeritata onoare.

N-a jucat teatru si n-a asteptat reactia pentru bis, probabil pentru ca legatura pe care incerca s-o stabileasca era cu Muzica, in cea mai pura forma a ei, nu cu noi, profanii spectatori ai unui fenomen pe care-l admiram fara sa-l intelegem. "We'll keep playing... if you wish to stay" Si a cantat... Peste asteptari, peste program, peste ploaie - care a fugit repede, speriata de facila cucerire a Manhattanului si-a Berlinului - Leonard Cohen a luat, rand pe rand, chitara, clapa, microfonul, si-a cantat, protejandu-ne pe toti cu o singura, faimoasa, pelerina albastra.

Ne-am despartit ca prieteni, noi urandu-i la multi ani, iar el urandu-ne sa nu racim, si sa ajungem cu bine acasa.

Mi-a placut Cohen. Mi-a placut cum incerca sa pronunte Bucuresti, nu Bucharest si mi-a placut cum, dupa ce a ingenuncheat, si-a scos palaria si a plecat capul in fata noastra a rostit simplu... "Thank you, friends, for this warm welcome, of which we're deeply appreciative"

Mi-a mai placut si felul in care si-a mentionat, in numeroase randuri, trupa. Opt muzicieni dintre care poate doi erau nascuti pe vremea cand Suzanne trecea din fiinta in cuvinte, cu destinatia nemurire.

Si mi-a placut Javier Mas, chitaristul lui Cohen, dupa parerea mea cel mai bun virtuoz al trupei. Din felul in care lupta cu chitara, scuturand-o ca si cum ar fi vrut sa-i smulga sunetele pe care instrumentul se incapatana sa le retina - mangaind corzile pe-atat de bland pe cat de brutal trata cutia - am vazut nascandu-se MUZICA.

E drept, am fost usor dezamagit de Hallelujah, dar asta poate pentru ca am fost iremediabil cucerit de varianta lui Rufus Wainright...

Cohen n-a mai cantat, inainte de vara asta, de cand avea 60 de ani ("just a boy with a crazy dream" - spune el). A urcat pe un munte sfant si a coborat de-acolo, ca un Zarathustra profan, propovaduitor a tot ce apropie omul de animale. A inceput sa cante din nou dupa 15 ani. Iar la noi a ajuns chiar in ziua in care a implinit 74. LA MULTI ANI, MAESTRE!

The two Canadians/ Les deux canadiens - Episodul I

"Nu exista canadieni", spune la un moment dat Leonard Cohen in "Joaca preferata", iar weekendul care doar ce-a trecut pare sa-i dea dreptate doar partial. Pentru ca aceasta tara imensa si aproape depopulata, cu un popor multicolor (nici macar cosmopolit) fara constiinta nationala si vorbind doua limbi, concomitent parca, are suficienta consistenta sa ne poata trimite intr-un singur weekend doi oameni, ambii afirmati in afara ei, dar ambii cat se poate de canadieni, fiecare dintre ei mai mult decat suficient sa dea identitate nationala oricarui popor ar simti ca are nevoie de asa ceva.


Ziua Bucurestiului, contopita cu Noaptea Alba a catorva orase europene a generat un eveniment de amploare sponsorizat de o Primarie a Bucurestiului generoasa, judecand dupa punerea in scena. Punctul culminant, singurul nume scris cu majuscule in program si singurul moment in care m-am intersectat cu evenimentul a fost Bryan Adams, primul om pe care l-am prezentat vreodata ca fiind "cantaretul meu preferat", pe vremea cand intelgeam cu greu ce inseamna "cantaret" sau "preferat", iar el canta "Everything I Do" pe "Waking Up the Neighbours", prima mea caseta.


Varsta despre care vorbesc este cea pe care omul si-a descris-o in compozitia cu care s-a apropiat cel mai mult de sufletul meu: "Summer of '69", melodie cu un beat rapid pentru Bryan Adams si cu un ciudat gust de pre-disco.


M-am departat apoi de Bryan Adams, respectandu-l totusi de la distanta cand a cantat "Cloud Number 9", "When You're Gone" sau "All for One" iar sambata seara am avut ocazia sa le ascult pe toate, intr-o interpretare live impecabila a acestui mirabil canadian.


Fara sa fiu peste masura de entuziast, dimpotriva, m-am dus la concert putin cam in doi peri. Nu stiu daca e varsta, rutina sau ce altceva este, dar concertul unui nume gigantic acum nu mai are darul sa ma miste cum o faceau acum cativa ani nume incomparabil mai mici.


Scena, disproportionat de mica fata de imensitatea masei de oameni venita in parcul Izvor, sunetul slab si de cateva ori - in special la inceput - pe langa muzica, iar publicul deranjant prin numar.


Totusi, de remarcat ca pana si acest public de concert gratis este mult mai cizelat de cel de acum cativa ani. A invatat sa respecte artistul, a invatat sa se respecte pe el insusi, iar aurolacii si manelistii s-au rarit, cel putin din ce-am vazut eu.


Nici o sansa sa ma apropii la mai putin de 200 de metri de scena, asa ca a trebuit sa ma consolez cu ecranele laterale atinse de bruiaj electric si cu sunetul infundat care ajungea pana la mine ori de cate ori elicopterul politiei scadea turatia motorului.


To respectul in schimb pentru artist. Un profesionist desavarsit, care a cantat corect cap-coada, s-a aratat entuziast, cald si binevoitor fata de un public care poate nu-l merita. Din cauza numarului, reactia a fost diluata, dar banuiesc ca pentru un artist e intotdeauna magulitor sa cante in fata a 50.000 de oameni. Recitalul a fost generos, iar Bryan a insirat hit dupa hit, nereusind sa poata sa le comprime pe toate nici macar intr-un playlist care l-a tinut ocupat aproximativ doua ore.


Frumos gestul de a urca pe scena o fata din public, pe When You're Gone, frumoasa si lectia de stil pe care a predat-o lasand-o sa-l acompanieze, ajutand-o in permanenta si nelasand-o sa se faca de ras.


Un spectacol pe masura celui care l-a sustinut. Bryan Adams nu este, poate, un nume de care sa te simti profund legat, dar parcurgand lunga lista cu hituri iti dai seama ca muzica lui te-a insotit de ceva vreme, discret, temperat, reconfortant. Si atunci ti se releva adevarata valoare a lui Bryan "fucking" Adams, asa cum a ales sa-si rosteasca numele pentru ultima data in acea seara in care eu am vazut la lucru un mare artist. Fucking A, man!

***

Urmatorul moment al showului s-a vrut grandios, si n-a fost departe. Un dans cu jeturi de apa de felul celor de la Bellaggio mi-a amintit de un filmulet care circula pe retelele de peering inainte de youtube si care se chema "Ceva ce in Romania n-o sa vezi niciodata". Ba iata c-am vazut. E drept ca apa noastra a dansat pe un mix de teme din seria Bond, nu pe Bocelli, ca cea de la Las Vegas. Si mai mult de-atat, dansul apei a fost acompaniat de un dans al focului, elemente reunite intr-un numar care probabil a costat mai mult decat concertul lui Bryan.

Au mai completat spectacolul si un foc de artificii impresionant nu atat prin anvergura, cat prin coregrafie. Gandite foarte bine, artificiile s-au imbinat frumos cu apa si focul, iar peste toate, dand culoare perdelei de fum, un joc de lasere si-a facut de cap pe desupra copacilor si-a multimii din parcul Izvor.

Am retinut "Live and Let Die", melodia. Urmeaza s-o caut. Iar numarul tehnic - desi nu l-as ridica la inaltimea concertului - a fost marca unei manifestari de calitate, chit ca pentru plebe.

Spain, rain and no plain

Tottenham Hotspurs - Aston Villa 1-2 (Bent '73 - Reo-Cocker '4, L. Young '58), Barclays Premier League Matchday 4, 2008-09-15, White Hart Lane

Spectacol extraordinar oferit in seara asta de cele doua echipe care reprezinta varfurile middle-class-ului din fotbalul britanic.

In suita de meciuri cu greutate pe care Premier League le-a programat in etapa asta, Tottenham-Villa si-a rezervat un loc destul de in fata, as indrazni sa spun chiar la concurenta cu Liverpool-Manchester United.

Doi antrenori in voga, doua echipe ambitioase si multe individualitati de mare valoare, astea au fost in linii mari premisele unui regal fotbalistic atipic, de luni seara.
Martin O'Neill isi aducea elevii pe White Hart Lane cu gandul la cei 35 de pasi ramasi pana la indeplinirea indraznetului obiectiv al sezonului, un loc de Champions League, dar avand inca proaspat in minte usturatorul esec cu nou-promovata Stoke City.
Juande Ramos, de cealalta parte, era in cautare disperata de puncte dupa un inceput de sezon dezastruos al elevilor sai, cu doar un egal in 3 meciuri. Care egal, indiferent ca a fost obtinut in fata lui Chelsea, tot de un punct se pune.

Oaspetii au inceput furtunos si au deschis scorul repede, la o centrare excelenta a lui Agbonlahor, usor deviata de Carew, suficient incat Barry sa nu ajunga mingea, dar ideala pentru Reo-Cocker, care a finalizat simplu, la coltul scurt, nederanjat de nimeni. Iar de la primul fluier trecusera doar 4 minute.
Villa a controlat cap-coada prima repriza, semanand mai mereu panica in apararea debusolata a gazdelor si fiind aproape de majorarea scorului in vreo doua randuri. Doar portarul Gomez a oprit tentativele incomozilor oaspeti din Birmingham, care au mai avut o bara si doua suturi extrem de periculoase pe cardul portii.

In repriza a doua, majorarea de scor a venit oarecum firesc, dar la 2-0 elevii lui O'Neill au facut pasi inapoi, permitand celor de la Tottenham - mult mai periculosi in atac dupa intrarile lui Jenas si Dos Santos - sa atace si sa reduca din diferenta cu ceva mai putin de 10 minute ramase in joc. Minute care s-au jucat fara nici un fel de preocupare defensiva din partea lui Ramos, care a terminat meciul intr-un foarte original sistem 1-5-4, dar care ramane cu un singur punct si dupa al 4-lea meci al sezonului, o contraperformanta istorica pentru Spurs.

Cu adevarat remarcabil a fost insa ritmul extraordinar in care s-a jucat acest meci. Daruire, viteza, organizare, tehnica, cam astia sunt parametrii in care s-au desfasurat ostilitatile din aceasta seara pe White Hart Lane, in fata unui public suspect de tacut in raport cu superbul spectacol la care a asistat. Destul de lesne de inteles, totusi, pe fanii lui Spurs i-ar fi impresionat mai degraba un rezultat bun decat un meci deschis, dar la capatul caruia numarul de goluri al oaspetilor e mai mare.

Villa e o echipa cu adevarat impresionanta. La 39 de ani, Friedel da din poarta mai multa siguranta echipei decat o facea danezul Sorensen, cu vreo 7 ani mai tanar. Apararea a jucat in seara asta foarte exact, respingand majoritatea centrarilor vreunui Lennon, Jenas sau Dos Santos si stiind sa aglomereze zonele si sa acopere spatiile chiar si spre final, cand gazdele aveau in teren 5 oameni de atac.

Cuplul Barry-Petrov din mijlocul terenului este exact ce se cere in fotbalul modern. O bariera solida pentru orice actiune adversa care trece de jumatatea terenului, dar si un cuplu care sa domine teritorial centrul si sa fie capabil uneori sa combine periculos sau chiar sa apara la finalizare. Mi s-a parut nejustificat in vara tam-tam-ul din jurul presupusului transfer al lui Barry la Liverpool, dar am vazut in seara asta cat de mult poate sa insemne el pentru echipa.

Iar atacul este cu atat mai ucigator cu cat nu poti sti niciodata de unde vine pericolul. Agbonlahor e un tanar extraordinar, care apare la finalizare rar, dar mai intotdeauna decisiv, dar care - mai presus de orice - este decisiv prin spatiile pe care le creaza si prin angajarile lui. Beneficiind si de o viteza de invidiat, e de inteles de ce de el se leaga oarece sperante ale nationalei Albionului.
Carew e genul de jucator antipatic - mie cel putin nu mi-a placut nicodata - dar care se mentine de 10 ani in elita europeana, a jucat o finala de Liga Campionilor si - iata - e in stare sa inspaimante orice aparare.

Iar la asa o echipa, nici nu e de mirare ca golurile pot veni de oriunde. Respectiv de la cei doi mijlocasi de banda, pe rand, exact cum s-a intamplat in seara asta.

Spurs in schimb sunt, la fel ca fix acum un an, in deriva, oarecum inexplicabil daca ne gandim la valoarea individuala a jucatorilor.
Sunt pe undeva inexplicabile masivele plecari din vara (nu vorbesc doar de Keane si Berbatov - cel mai distructiv atac din PL - ci si de Defoe, Chimbonda sau Malbranque, jucatori la care cred ca Ramos a renuntat prea usor), iar lipsa rezultatelor nu face cu nimic treaba mai usoara pentru Ramos. Care a gresit, cred eu, ca nu l-a titularizat pe Jenas in locul talentatului, dar ne-experimentatului Modric.

Cea mai mare gaselnita a lui Ramos este Gomez, portarul clapaug pe care nu dai prea multi bani pana nu-l vezi jucand. Dar sunt convins ca va face istorie in tricoul lui Spurs.

Iar Woodgate, Lennon, Modric, Zokora sau Jenas, sunt, fara indoiala, niste mari fotbalisti. E insa datoria fostului antrenor al Sevillei sa-i invete cum sa formeze o mare echipa. Si repede.

Despre fotbal si cum se poate pacali el

Am spus, dupa Euro, ca performanta Romaniei acolo a fost uluitoare, in conditiile in care eu ma asteptam sa se intoarca fara vreun gol dat si cu maxim 1 punct. Ei bine, abia acum am adevarata dimensiune a evolutiei mult peste asteptari a nationalei Romaniei la europeanul austro-helvet. Va dati seama, echipa asta de 2 lei, pe care Lituania tocmai a invins-o cu un 3-0 care lasa prea putin loc pentru scuze, pretexte sau contextualizari, a reusit sa nu primeasca gol de la Franta si - chit ca ajutata putin si de arbitru - a smuls un egal chiar si de la campioana mondiala en-titre. E ceva!

In seara asta, Lituania nu numai ca a batut cu 3-0 in deplasare, dar si-a jucat perfect cartea si a aratat ca echipa mai puternica, cea care merita mai mult victoria.
O linie de fundasi foarte exacta, care a respins mare parte din centrarile in careu, portarul nefiind nevoit sa se remarce decat in vreo 3 ocazii, din care doua au fost lovituri libere.
Linia de mijlocasi s-a dublat exemplar si - probabil cu pretul unui consum fizic enorm - au creat tot timpul superioritate numerica. Patrunderile romanilor au fost doar pe flancuri, de unde majoritatea centrarilor au fost inexacte - sa nu spun proaste - si singura fortare verticala a fost a lui Cocis, care n-a reusit sa depaseasca in viteza un fundas lituanian.
Iar in atac, lituanienii au facut un joc de un pragmatism extrem. Jucand in deplasare, plecand cu a doua sansa si fiind mai slab cotata si dezavantajata tehnic, Lituania a avut rabdare, a stiut sa astepte, sa se apere sus pentru a nu avea emotii si sa speculeze orice fel de sansa de atac.

A venit primul gol cu un sut magnific de la aproximativ 30 de metri, la care, e drept, nu se poate imputa nimic cuiva. Dar la al doilea gol, desi tot sut de la distanta, Tamas a gresit flagrant, gresind blocajul si lasand liber un culoar excelent de sut la 20 de metri. Iar al treilea gol a fost de-a dreptul rusinos. Atacantul lituanian a scapat de 3 oameni de unul singur si a finalizat impecabil, cu un sut sub bara la care Lobont a ferit mainile.

Jos palaria in fata acestei nationale a Lituaniei a carei singura greseala este poate ca si-a anuntat prea brusc intentiile serioase pe care le are in grupa asta. Viitori adevrsari vor fi preveniti, dar oricum, dupa Romania - Lituania 0-3 si Austria - Franta 3-1, se pare ca grupa va fi una pe cat de echilibrata pe atat de spectaculoasa. In momentul asta as spune ca sunt 5 echipe cu sanse la primul loc.

In tabara invinsilor, evident, mai putine de zis. Un joc per ansamblu catastrofal din partea a 11 indivizi care au uitat ce reprezinta.
Piturca a asezat o formula mult mai ofensiva decat cea consacrata exact cand nu era momentul. Poate ca totusi e mai bine sa ramana la sistemul anti-gol cu 3 inchizatori. Stefan Radu si Daniel Niculae au fost catastrofali, Contra a fost de o ineficienta extrema, Tamas a fost mai inexact ca un ceas mecanic neintors si in general nimeni n-a reusit sa se remarce pozitiv. Poate doar Dica si Marius Niculae, singurii care au amenintat poarta adversa.

Ideile ofensive au fost ptuine si fixe, mingea scapata in flancuri de unde nici o centrare nu s-a putut fructifica. Parte pentru ca lituanienii s-au aparat excelent, parte pentru ca Piturca n-a reusit sa omogenizeze o echipa pana intr-acolo incat jucatorii sa se simta in teren.

Palida consolare ca si Franta a pierdut. In primul rand francezii au pierdut in deplasare si apoi, dupa primele impresii, nu noi vom fi principalii lor contracandidati la primul loc.

Cea mai proasta performanta a Romaniei din ultimii 20 de ani? Destul de logic. Doar e cea mai proasta echipa a Romaniei pe cat imi amintesc eu. Probabil cea mai proasta din istorie.

The City is Mine

Ati vazut, banuiesc, Lords of the Rings... Sau ati citit cartea... Sau daca nu, sigur ati dat la vreun moment dat de vreun/vreo film/carte/poveste - cel mai probabil tinand de genul fantastic - in care la un moment dat, de multe ori spre sfarsit, cand totul parea ca se aseaza bine, apare un monstru. One ring to rule them all...

Un Deus Ex Machina negativ, care ii tulbura teribil pe eroii nostri si-i obliga la inca o serie de aventuri pentru a ajunge cu bine la deznodamantul pe care toata lumea il astepta mai devreme.

Cam asa a stat treaba cu perioada de transferuri din vara asta. E drept, mi s-a parut pasionanta si pentru c-a fost prima data cand chiar am urmarit ce se intampla. Ronaldo la Real, Ronaldinho la Milan, Berbatov la United s.cl., zvonuri, povesti sau realitati concretizate, spectacol in ele insele, un fel de-a uita de fotbal sau cel putin de lipsa lui in cele 2 luni de pauza.

Si peste toate, sambata seara, pe sfarsit de perioada de transferuri, peste lege si timp... Abu Dhabi Grup, si-ale lor 290 milioane de euro cu care-au cumparat 90% din Manchester City. Si intrare in scena mai spectaculoasa nici ca s-a mai vazut: Robinho, principala tinta a lui Chelsea, transfer facut in ceva mai putin de 24 de ore. Plus oferte pentru Berbatov, van Nistelrooy si Huntelaar, nici una acceptata, dar fiecare in stare - daca nu sa sperie - macar sa ridice niste semne de intrebare unor presedinti, de la cele mai mari cluburi din Europa. Si mai ales, sa atraga atentia, nimic nu e mai important decat asta.

Iar seicul - sau ce-o fi el - Al-ceva, spune ca asta e doar un mizilic. Ultima scena a acestei perioade de transferuri, desfasurata chiar inainte de generic, dar atat de bine construite incat a lasat pe toata lumea cu gura cascata in asteptarea sequel-ului. Pe care baiatul cu turban il promite la iarna. Si mai e DECLARATIA. Absolut savuroasa, nu ma pot abtine sa n-o scriu si-aici:

"Ronaldo a spus ca vrea sa joace pentru cel mai mare club din lume, si vom vedea in ianuarie daca a vorbit serios. Real Madrid l-au estimat la 160 de milioane de dolari, dar pentru un asemenea jucator, ca sa-l cumperi efectiv, pretul va fi mult mai mare, as zice 240 de milioane de dolari. Dar de ce nu? Vom fi cel mai mare club din lume, mai mare si decat Real Madrid si Manchester United la un loc."

Cum sa nu-l iubesti?

Lumea a ras initial, a crezut ca e o gluma. Apoi, cand au vazut ca lucrurile chiar se intampla, au aparut si vocile ingrijorate. "Banii nu sunt buni pentru fotbal!" Deloc. Banii sunt in general un lucru rau, dar nu-i mai putin adevarat ca sunt vanati de mai toata lumea. "Se repeta episodul Chelsea 2004!" Se prea poate. Ar fi grozav. "Nu totul se poate cumpara cu bani!" Adevarat, dar performanta poate fi alimentata. Si mai ales, preferata mea:

"Fanii lui City sa se teama de strainii astia aparuti de nicaieri si de banii lor multi" Siiiguur ca da, asa cum si eu m-as teme de orice strain care mi-ar oferi dintr-o data bani multi, doar pentru a imparti o portie de succes! Poate fanii lui City nu stiu exact care sunt adevaratele intentii ale acestui misterios seic, dar ce stiu ce siguranta e ca din acest weekend, Robinho joaca pentru echipa lor. Si serios, oricat m-as stradui, nu reusesc sa vad in asta o veste proasta.

Mark Hughes? Ei da, poate el ar trebui as fie putin ingrijorat. El e omul care s-a angajat sofer de berlina si se trezeste deodata pilotand un supersonic. Personal nu cred ca City - chiar si in varinata de echipa fantastica pe care o propune noul patron, cu Ronaldo, Torres, Fabregas & co. - e o palarie prea mare pentru Hughes, dar viitorul depinde doar de el. Daca va reusi sa-si mentina sangele rece, sa-si tempereze frica, entuziasmul si tentatia de a cheltui sume enorme de bani, va reusi sa ramana la City. Surprizele placute nu le astepti niciodata, iar marea performanta se refuza doar ratatilor, iar Hughes cu siguranta nu se incadreaza. Eu am incredere in el si, daca seicul are minte pe masura averii, nu se va grabi sa-si demita proaspatul antrenor.

Si in final, un scenariu conspirationist, dar rau de tot. Nu ma dau deloc in vant dupa conspirationisme, si in cele mai multe nu credd in nici o masura, dar vijelioasa aparitie a seicului, pusa cap la cap cu alte evenimente recente, ma inspira la un astfel de scenariu. Iata-l, in cativa pasi simpli:

1. Abramovici preia Chelsea
2. Investeste sume mari de bani
3. Socheaza, impresioneaza, face performanta
4. Abramovici e rus
5. Abramovici e prieten cu Putin
6. Apar vorbele
7. Abramovici e agent rus
8. Nu se stie exact in ce consta "agentura" lui Abramovici, dar se stie puterea servita
9. Europa incearca sa scape de dependenta economica de Rusia
10. Rusia invadeaza Georgia
11. Europa e revoltata
12. America e revoltata
13. Arabii sunt clienti ai americanilor
14. Americanilor le place sa dovedeasca rusilor ca sunt mai smecheri decat ei
15. Pe toate planurile
16. Deodata apare un arab bogat
17. Cumpara Manchester City
18. Patrunde furtunos pe scena fotbalistica engleza, dupa o reteta patentata de Abramovici
19. Prima achizitie, cu totul surprinzator, e tinta principala a lui Chelsea
20. Ce se leaga?

Poker cu bile

Tragerea la sorti, dara...

Fiind prima data cand o parte destul de serioasa a echipelor din Liga I joaca in cupele europene, era destul de normal ca tragerea la sorti sa fie un eveniment ceva mai amplu decat obisnuita - pana acum - stire de 2 randuri care se intampla sa ajunga la mine sub forma unui SMS de genul: "steaua-southampton, javrele cu sahtior". Mare parte e meritul UEFA, pentru ca a stiut sa-si tranforme ambele competii in evenimente atractive, dar ar fi orb si-un pic nebun ala care spune ca fotbalul romanesc n-a crescut in ultimii ani. A crescut, dar s-ar putea sa scada brusc daca banii tot mai multi care intra in fotbal nu vor fi valorificati cu cap, cu buna-credinta si urmarind interese strict sportive.
Dar astea sunt discutii cu care nu tin neaparat sa am vreo treaba, vreau doar sa arunc o privire de ansamblu asupra rezultatului tragerilor la sorti pentru cele doua competitii continentale.


In Champions League, CFR a fost primita bine, chiar in grupa A. Numai ca ospitalitatea se opreste aici, desi Chelsea, Roma si Bordeaux e un aliniament mai bland decat cel de care au avut parte nefericitii de la Levski acum doi ani (Chelsea, Barcelona, Werder), sau chiar Steaua in acelasi sezon(Real, Lyon, Dinamo Kiev). In mod normal, cu putin noroc, Clujul s-ar putea chiar califica de pe locul doi in grupa asta, dar socul intalnirii cu fotbalul de nivelul CL va fi prea mare si din plin resimtit de trupa lui Andone, care au avut probleme pana si cu Famangustele de sezonul trecut. Deci cu multa, multa timiditate as paria pe un maxim de doua puncte pentru clujeni in cele 6 meciuri. Personal, imi doresc sa aiba cea mai proasta prestatie din istoria competitiei si sa aiba o linie de clasament mai slaba decat cea a lui Levski din 2006: 6 0 0 6 1-17 0. Chelsea favorita clara, Roma pare in pole-position pentru locul 2, dar Bordeaux e o trupa mai serioasa decat pare la prima vedere.


In grupa B, nu cred ca Inter si Werder vor fi deranjate de razboiul cvasi-fratricid dintre Panatinaikos si Famangusta. Grecii vor merge in UEFA, in timp ce cipriotii vor aborda primavara cu o grija in minus.


Barcelona in grupa C pare un urias ratacit la un cross de pitici. Locul doi insa e problematic. Il Luce a pus mereu probleme echipelor europene de pluton, Sporting au din cand in cand pretentii de echipa de anvergura, iar Basel sunt imprevizibili ca vremea rea. Pariez pe 1. Barcelona, 2. Sahtior, 3. Sporting, 4. Basel, dar mi-as dori 1. Sporting, 2. Barcelona, 3. Basel, 4. Sahtior.


Grupa D e echilibrata, cu Liverpool parand a avea juma' de pas in fata iar PSV jumate in spate, si probabil ca asa o sa para si in decembrie. Liverpool si Atletico mai departe, Marseille in UEFA, spun eu.


Chit ca are in grupa doua echipe ambitioase, United nu cred ca va fi deranjata serios de vreuna din ele. Locul 2 l-as vrea pentru Celtic, dar habar n-am ce mai joaca Villareal in ultima vreme. Locul 2 in Spania, ar trebui sa insemne ceva. Aalborg s-au ratacit, o sa-si dea repede seama ca sunt intr-un loc cu oameni rai care dau goluri multe.


Steaua are o grupa ciudata de tot. Lyon parea cea mai slaba din prima urna, Bayern cea mai buna din a doua. Iar Fiorentina e o surpriza neplacuta pentru urna a 4-a in general, cu-atat mai mult ca a intrat in grupa asta. Paradoxal, cea mai abordabila echipa mi se pare Lyon. Cea mai valoroasa, evident Bayern Munchen. Iar cu Fiorentina, Steaua va reusi rezultate bune doar daca o sa si joace bine, ceea ce o caracterizeaza doar arareori. Cat despre faptul ca e mai bine cu o echipa valoroasa in urna a 4-a, pentru a echilibra grupe si a fura puncte de la baietii mari, pare plauzibil ca logica, dar as vrea sa-l vad mai intai. Cred ca Bayern va castiga grupa, sper - cum sa nu sper? - ca Steaua sa prinda locul 2, da' mai mult de-atat nu zic.


Grupa G e un fel de est contra vest, si eu cred ca se vor califica una cu una, respectiv Arsenal si Fenerbahce. Porto in UEFA.


Debutanta BATE e fara indoiala mielul sacrificat al acestei extrageri, un fel de intrus marunt intr-un club de mari interlopi, pe care nimeni nu-l vrea. Plasati in ultima grupa, belarusii isi vor apara probabil cu indarjire ultima pozitie, si nu vad pe nimeni capabili sa-i deposedeze. Real si Juventus vor lua partea leului, cu toata impotrivirea rusilor de la Zenit, care vor avea totusi ocazia sa-si apere trofeul.

***

In UEFA, Romania e reprezentata mai mult cantitativ decat calitativ. Aici e locul unde ni se va strica coeficientul, nu pentru ca in CL echipele romanesti ar face vreo mare branza, ci pentru ca aici se imparte la mai mult. Iar viitorul nu suna tocmai grozav.


Timisoara are o sansa buna sa intre in grupa, trebuie doar sa nu se sperie de aerul tare al comeptitiilor europene. Daca in Uhrin se poate avea incredere, nu stiu cum va sta Poli la nivelul lotului de jucatori. Partizan nu sunt in nici un caz de speriat.
Dincolo de cele doua meciuri cu preabombardatii nostrii vecini se intrezareste o grupa cu Milan, Herta, Spartak Moscova si Besiktas. Greu, foarte greu, dar doar participarea in aceasta grupa ar fi o performanta mai mult decat onorabila pentru Poli. Sau FC Timisoara, sau cum s-or mai fi chemand acum...


Rapidul au sansa sa-si reafirme statutul de sperietoare a nemtilor, pe care l-au castigat odata cu disparitia suspecta a unor lebede si-a unor masini nemtesti de firma, cat si in dublele cu Herta si Hamburg, dar si - culmea - cu bornele negative Stuttgart si Nuremberg (pentru necunoscatori, Nuremberg este un oras unde a avut loc unul din cele mai celebre procese din istoria omenirii, iar echipa de fotbal de acolo - acum in Zweite Bundesliga - a eliminat Rapidul anul trecut). Sincer, chiar vreau ca Rapid sa treaca de Wolfsburg, numai pentru a vedea ca sunt incapabili sa iasa dintr-o grupa cu Portsmouth, PSG, Sevilla si Sampdoria. Cred ca nici PSG nu e capabila.


N-avem pe nimeni in a 3-a grupa, pare sa arate gen Valencia, Sparta Praga, Manchester City, Brugges si Nancy. Poate cu Zagreb in loc de cehi. Oricum, Valencia, City si Nancy.


Everton, Benfica, Galata si Santander. Companie selecta pentru Dinamo daca se califica. Ceea ce e improbabil. E improbabil sa se califice Dinamo si daca joaca cu Dinamo II. Primele 3 mentionate vad primavara, dupa cum vad eu grupa.


Obscura grupa, a cincea. Doar Aston Villa si Schalke imi suna cunoscute ca echipe de fotbal. Deportivo insemnau ceva pe vremea cand noi ne uitam la CL ca la un sport exotic din vestul Europei, iar Hereenveen sunt niste olandezi mediocri. Austrieci, polonezi... si la ei se joaca fotbal?


Nu cred ca Vasluiul va trece de Slavia, dar dac-o face, da peste CSKA, Rosenborg, Stuttgart si Twente. Da' n-o face.


Ajax, Tottenham, Levski, CSKA Moscova si Dortmund vor juca in a 7-a grupa. Sau poate Udine si Copenhaga. Intereseaza pe cineva?


Unirea chiar ar avea o grupa usoara daca trece de Hamburg. Da' nu e cazul.

Succint, succint, c-a inceput meciul. United cu Zenit pentru Supercupa Europei. Cam fara miza, adica. Nu conteaza, pe noi de spectacol ne doare. Pe blog, dupa.