vineri, 19 decembrie 2008

Iarba verde din deplasare

Nick Hornby - Febra Stadioanelor, Editura Polirom, Bucuresti 2004, traducere de Andrei Gorzo (prima editie: Nick Hornby - Fever Pitch, Penguin Books, UK 1992)

Categorisita drept un roman autobiografic si o opera de non-fictiune cartea ofera, prin asta, o perspectiva nu atat noua sau originala, dar cu siguranta ingrijoratoare asupra consumatorului de fotbal. Desi e vorba de el insusi, iar prin abundenta de detalii si firescul lor autorul nu pare a vrea sa faca vreun rabat de la realitate, protagonistul pare intotdeauna mai degraba un personaj decat o persoana, iar tonurile in care e portretizat par sa tina mai mult de literar decat de biografic.

Ei bine, nu e asa, iar biografia lui Nick Hornby, accesibila la o google-eala sumara, sta marturie. Poate ca si de-asta cartea a fost pe nedrept acuzata ca ar accepta, sustine, incuraja si chiar promova violenta pe stadioane. Bineinteles ca acuzele sunt cu totul neindreptatite si ca ele vin mai degraba din zona celor care sunt in afara fenomenului fotbal. Cartea are doar vina de a fi avut succes, un succes care e probabil sa fi inspirat, mai apoi, si cele doua filme cult ale hooligans-ilor de azi (Football Factory si Hooligans - Green Street Elite).

Cu o actiune care se intinde din 1968 pana in 1991, cartea e structurata in sectiuni scurte, fiecare avand drept pretext cate un meci. Si spun "pretext" pentru ca, desi respectivul meci e trecut ca subtitlu de fiecare data, capitolele se opresc doar razlet asupra desfasurarii efective a meciului, ele fiind in schimb niste evocari subiective a amintirii respectivului meci. Firul epic seamana cu al un bildungsroman, dar unul cu totul atipic, pentru ca devenirea umana a personajului nu are absolut nici o legatura cu devenirea lui ca suporter.

Si, desi uneori patetizeaza, alteori exagereaza - obiceiuri, de altfel - impamantenite in majoritatea mediilor in care se consuma fotbal, pe parcursul cartii Hornby reuseste sa se mentina destul de aproape de realitatea obiectiva, cu o luciditate care vine, dupa cum tot el explica, de la eul lui social, unul aparent saracacios si atrofiat fata de personalitatea suporterului, dar care are o uluitoare doza de talent scriitoricesc.

Cartea e savuroasa, cursiva si foarte placuta la citit, cu o valoare literara suficient de mare incat sa-i asigure succesul. Dar cand la asta se adauga valoarea documentaristica, devine o scriere care n-ar trebui sa surprinda atunci cand e vanduta in peste un milion de exemplare numai in Regat, sau cand da nastere unor curente sociale si artistice. Iar stilul este unul suspect de accesibil, Hornby renegandu-si propriul talent si rezumandu-se la a-si atribui doar o doza potrivita de bun-simt.

Pe langa intriga principala, a evolutiei lui Arsenal si a lui Nick ca suporter al lui Arsenal, sunt cuprinse in poveste multe povesti conexe, subiecte care sensibilizeaza spectatorul mediu de fotbal si locuri comune ale fotbalului dintotdeauna si de peste tot: Mondialul din '70 si confruntarea intre doua civilizatii fotbalistice; nationala Angliei si performantele ei, intotdeauna sub cele ale echipelor de club; tragediile Heysel si Hillsborough, momente negre pentru toata lumea fotbalului; fotbalul practicat de amatori; evolutia publicului odata cu banii tot mai multi pe care industria fotbalului ii produce etc.

Iar despre Arsenal sunt in carte prea putine cuvinte de lauda, asa cum putine sunt datile in care autorul nu declara echipei dragoste vesnica. Intreaga relatie a lui Nick cu Arsenal se transforma in dovada ca starea de suporter nu e la nici un moment dat o optiune, ci ea este un dat (desi nu unul innascut - ci dobandit intr-un fel misterios) si se constituie intr-o realitate paralela, cu reguli si valori proprii.

Despre stil, am mai spus, e fabulos. Cartea se citeste de placere si aproape singura, e si comica, si documentata, si ilustrativa, si revelatoare. Si in nici un caz nu e o lectura doar pentru cei pasionati de fenomen. Este, poate, fix acel tip de literatura de care fotbalul avea nevoie.

Spicuim:

Pg. 24: “Cred ca noi, suporterii Arsenalului, stim in adancul sufletului ca fotbalul jucat pe Highbury n-a fost prea des unul frumos si, prin urmare, ca reputatia noastra de cea mai plictisitoare echipa din toata istoria universului nu e chiar atat de inexplicabila cum pretindem, dar cand avem ceva succes, iertam totul. Echipa Arsenal pe care am vazut-o in dupa-amiaza aceea stralucise multa vreme prin lipsa ei de succes. De fapt, nu mai castigase nimic de la incoronare si acest esec jalnic, fara echivoc, turna sare pe ranile suporterilor. Multi dintre cei din jurul nostru aratau ca niste oameni care vazusera fiecare meci din fiecare sezon sterp. [...] Insusi stadionul, cu frumoasele lui tribune art deco si busturile de Jacob Epstein, parea sa dezaprobe gasca de-acum, la fel de mult cum o dezaprobau si vecinii mei.

Ca suporter United, pasajele de genul asta, care aproape ca abunda, m-au delectat in mod special desi, ca sa fim intru totul cinstiti, trebuie reliefam un aspect: cartea e scrisa inainte de venirea lui Wenger (1996). Si asa mi-am dat eu seama de cat de mare este (a fost?) Wenger si de cat a insemnat si inseamna pentru echipa; cum a luat el 3 titluri in 5 ani, cum a reusit sa transforma un joc dur, greoi si uracios intr-un spectacol la care se plateste bilet scump si se aplauda, echipele frumoase pe care le-a creat... Cata diferenta intre Ian Ure cel din primele capitole si zborul dezinvolt al unui Bergkamp sau Henry...

Pg. 43: “…loialitatea, cel putin in termeni fotbalistici, nu era o optiune morala, ca vitejia ori bunatatea. Era mai curand ca un neg sau o cocoasa, ceva de care n-aveai cum sa scapi. Casniciile nu sunt nici pe departe atat de rigide – […] si, cu toate ca divortul e o posibilitate (pur si simplu poti sa nu te mai duci daca lucrurile se strica prea rau), nici nu intra in discutie sa te legi din nou la cap.

Pg. 43: “ Fiecare infrangere umilitoare (Swindon, Tranmere, York, Walsall, Rotherham, Wrexham) trebuie indurata cu rabdare, tarie si stapanire de sine – pur si simplu nu e nimic de facut si intelegerea acestui fapt te poate determina realmente sa tremuri de frustrare.
Bineinteles ca uram faptul ca Arsenal era o echipa plictisitoare (la momentul respective déjà recunoscusem ca reputatia sa, mai ales in acel stadiu al istoriei ei, era in mare parte meritata). Bineinteles ca voiam sa inscrie catralioane de goluri si sa joace cu verva si trairea a unsprezece George Best, dar asta n-avea sa se intample, in orice caz nu in viitorul imediat. […] Eram incatusat de Arsenal si tata era incatusat de mine si nici unul din noi nu se putea salva


Da, e vorba despre perioada '68-'70, una deosebit de prolifica pentru diavolii rosii, anii de inflorire ai colosalului George Best.

Pg. 45: “1970 a fost prima mare confruntare dintre Europa si America de Sud la care lumea a avut ocazia sa asiste.”

Pg. 101: “Cine ar cumpara o loja pentru VIP-uri daca stadionul ar fi plin de directori si manageri? Clubul vindea lojele fiind de la sine inteles ca atmosfera era pe gratis, iar North Bank genera astfel la fel de mult profit ca oricare dintre jucatori. Acum cine o sa mai faca zgomotul? Oare pustanii din clasa de mijloc suburbana si mamicile si taticii lor or sa mai vina daca trebuie sa-l genereze ei insisi? Sau or sa se simta trasi pe sfoara? Pentru ca de fapt cluburile le-au vandut bilete la un spectacol a carui principala atractie a fost data la o parte tocmai ca sa aiba ei loc.
Inca ceva despre genul de public pe care fotbalul a hotarat ca-l doreste: cluburile trebuie sa se asigure ca sunt bune, ca nu vor mai exista ani slabi, pentru ca noua gasca nu va tolera esecul. Ei nu sunt genul de oameni care or sa vina sa te vada jucand cu Wimbledon in martie cand tu esti pe locul unsprezece in prima divizie si esti eliminat din toate cursele pentru vreo cupa. De ce ar veni? […] Noi, golanii, le mai inghitim si macar douazeci de mii din astia ca noi am veni oricat de slabi ati fi (si uneori ati fost chiar foarte, foarte slabi), dar gasca asta noua… nu sunt asa de sigur
.”

Against modern footbal - un slogan de mult timp vehiculat in mediile ultras - descris intr-un mod care instiga mai degraba la dialog si la impacarea ideologiei cu consumismul, tema la care se revine de cateva ori pe parcurs.

Pg. 125: “E adevarat ca majoritatea microbistilor n-au diploma de Oxbridge (…). Pe de alta parte, majoritatea microbistilor n-au cazier, nici nu poarta cutit, nici nu urineaza in buzunare si, in general, nu fac nici unul dintre lucrurile pe care se spune ca le fac cu totii.

Pg. 126: “Fotbalul e cunoscut ca un joc pentru toti oamenii de rand si ca atare poate fi o prada pentru toti oamenii care, ca sa zic asa, nu-s chiar de rand. […] Acestia sunt oamenii care par sa aiba cea mai mare nevoie de a prezenta mediul fotbalistic ca pe cloaca unor declasati rai si bubosi. […] Fara miriadele de demonologii ale fotbalului, ce le-ar ramane de facut celor care s-au distantat de lumea moderna pentru a dovedi ca o inteleg?

Pg. 127: “Scriitorii sunt bineveniti la fotbal – jocul nu are literatura pe care o merita. Dar snobii care sa se coboare la nivelul <> - numai de ei n-avem nevoie.

Pg. 152: “Asa vorbesc microbistii: anii nostril, unitatile noastre de timp, merg din august pana-n mai (iunie si iulie nu exista cu adevarat, mai ales in anii care […] nu contin nici o Cupa Mondiala sau nici un campionat European). […] Ne imbatam de Anul Nou, ca restul lumii, dar finala cupei, in mai, este de fapt momentul in care dam inapoi ceasul mintal si ne dedam la toate juramintele si regretele si reinnoirile pe care oamenii obisnuiti si le permit la sfarsitul anului conventional.”

Pg. 177: “Sa te plangi de fotbalul plicticos e pe undeva ca si cum te-ai plange de finalul trist al Regelui Lear: cumva iti scapa spilul si aici e lucrul pe care Alan Durban l-a inteles – ca fotbalul este un univers alternativ, la fel de serios si de stresant ca si munca, cu caeleasi griji, sperante, dezamagiri si ocazionale momente de euforie.”

Pg. 215: “Acea formatie Arsenal – plina de bisericute si de vedete platite in exces si aflate in declin – n-avea sa fie niciodata suficient de proasta incat sa retrogradeze, dar nici sufficient de buna ca sa castige ceva, iar paralizia te facea sa vrei sa urli de frustrare.

Pg. 291: “a folosi aceste mariri de preturi pentru a schimba un public cu altul, a te debarasa de vechiul grup de suporteri si a aduce un grup nou, mai instarit, e o greseala.
Si totusi e o greseala pe care cluburile au tot dreptul s-o faca. Cluburile de fotbal nu sunt spitale sau scoli si nu au datoria sa ne accepte indiferent de posibilitatile noastre financiare. E interesant si revelator faptul ca opozitia fata de asemenea proiecte a luat tonul unei cruciade, ca si cum cluburile ar avea o obligatie morala fata de suporterii lor. Pe bune, ce ne datoreaza cluburile, ce-i datoreaza ele oricaruia dintre noi?


Pg. 295: “pasiunile pe care jocul le induce consuma totul, inclusive tactul si bunul simt. Daca e posibil sa participi – si sa te simti bine – la un meci de fotbal, la saisprezece zile dup ace aproape o suta de oameni au murit dintr-o data – si e posibil, am facut-o, in pofida noului meu realism post-Hillsborough -, atunci poate ca e ceva mai usor sa intelegi cultura si circumstantele care au permis ca acele morti sa se intample. Nimic nu conteaza niciodata, in afara de fotbal.”

Pg. 302: “Nu-mi amintesc nimic altceva dupa care sa fi ravnit doua decenii (dup ace altceva se mai poate ravni in mod rezonabil dupa atat timp?), nici nu-mi pot aminti vreun alt lucru pe care sa-l fi dorit si ca barbat, si ca baiat. Deci va rog, fiti toleranti cu cei care descriu un moment sportive ca pe cel mai bun moment din viata lor. NU suntem lipsiti de imaginatie, nici n-am trait vieti triste si pustii; e numai faptul ca viata reala e mai palida, mai plicticoasa, cu mai putin potential pentru deliruri neasteptate.”

Si sunt convins ca si cei 39 de morti de pe Heysel, sau cei 96 de la Hillsborough, ar fi sustinut cu cea mai solemna tarie asta: nimic nu conteaza niciodata, in afara de fotbal.

Niciun comentariu: