marți, 10 aprilie 2012

Mai multe statui

Am scris intr-adevar mult despre statui. Si o sa mai scriu. Din mai multe motive. Mi se par un barometru bun pentru ceea ce a retinut memoria colectiva. Desi si aici apar tot felul de trucuri. Statuia lui Ahile din Hyde Park a fost pusa acolo candva pe la 1880 si reprezenta probabil idealurile unei generatii a carei constiinta colectiva a disparut. A ramas doar statuia, cu utilitate pur estetica. Cred ca e foarte interesant ce se intampla in Bucuresti cu statuile. In parcul din centrul orasului in care m-am nascut exista o statuie comemorativa a rascoalei de la 1907. Reproducere 2:1 a uneia din Bucuresti pe care am vazut-o prima data la Obor, cam pe unde e acum primaria sectorului 2, apoi au mutat-o in Parcul Plumbuita, iar acum daca nu am insel e pe undeva prin Pantelimon, pe langa Biserica Marcuta. Parcul Florilor, sau ceva de gen. Cea din Alexandria avea o poveste interesanta. Se spune ca prin anii `50 ar fi fost acolo o statuie a lui Stalin care, dupa nenumarate incercari de sabotare din partea locuitorilor, a fost data jos intr-o dimineata cand cineva i-a turnat in cap o galeata cu cacat.

Imi amintesc ca in 1990 a fost o ditamai munca sa se dea jos statuia lui Lenin de la Piata Presei, cea facuta din bronzul statuii pe care Mestrovic o facuse lui Carol I. De prea multa fervoare revolutionara, se pusese la un moment dat problema sa-l dea jos si pe Kogalniceanu, ca a fost comunist. Nu l-au dat, dar caminelor de la drept inca li se mai spune 6 martie, data la care primul guvern comunist, cel al lui Petru Groza, a ajuns la putere in 1945. Barbu Catargiu zace uitat de lume sub blocul Borsec de la Unirea. Putina lume mai stie cine a fost Barbu Catargiu si cu ce s-a ocupat. Si mai putina lume pare sa isi aminteasca deviza inscriptionata pe soclu, celebra la vremea ei: „Nimic pentru noi, totul pentru tara!” Iar cei care si-o amintesc, in nici un caz nu-i iau seama.

Am fost incantat cand am vazut in octombrie ca il pun pe Lascar Catargiu in statie la Povernei, pe bulevardul care-i poarta numele. Nu stiam ca e doar o reintoarcere si ca statuia a mai fost acolo inainte de 1945. Lupoaica primita in dar de la Roma a fost plimbata si rasplimbata. Acum e pe Lipscani, in fost si actuala Piata Roma, dar cine stie cat o ramane acolo.

Toate lucrusoarele astea imi par niste tentative fragmentare de a recupera prin memorie o identitate pe care ne place sa credem ca am avut-o.

Ahile din Hyde Park
Cam asa e si pe-aici. La 1880, in plin avant expansionist al imperiului colonial britanic, idealurile reprezentate de Ahile, forta, curaj, victorii militare, se mulau probabil destul de bine pe valorile societatii londoneze. Cand ducele de Wellington s-a intors victorios de la Waterloo, tuturor li s-a parut normal sa o aseze pe Nike, zeita victoriei, deasupra arcului pe sub care ducele avea sa-si execute marsul triumfal.

E insa derutant uneori sa-mi dau seama cam ce fragment al identitatii nationale incearca exact sa surprinda unele statui. Cromwell in curtea parlamentului inteleg, e foarte normal, dar Richard Inima de Leu? Ce cauta Abe Lincoln langa Westminster, in fata la Central Methodist Hall? Ce cauta George Washington in Trafalgar Square, in dreapta intrarii in National Gallery? Simetric cu Iacob al II-lea Catolicul, ultimul rege catolic al Angliei, Scotiei si Frantei (dupa spusele lui, cel putin). Carol I Stuart n-are statuie in Londra, desi reputatia i-a fost reparata la scurt timp dupa moarte. Fiu-su in schimb, Carol al II-lea, troneaza vesel in Soho Square. Pe ce criterii? Ce idealuri englezesti reprezinta Ronald Reagan, imortalizat in bronz in fata Ambasadei Americane?

Multe intrebari si multe lururi de lamurit, lucruri care, odata aflate, ma vor ajuta sa ii inteleg mai bine pe oamenii astia. Pana o sa ajung sa cunosc oamenii insa, o sa ma mai ocup o vreme cu statuile. 07:03

Un comentariu:

Anonim spunea...

probabil nu mai aveau loc la madame tussauds, asa ca au turnat bronz peste si le-au scos afara