 |
| Foto: www.entertainmentwise.com |
Pentru mine, un novice al genului,
Jesus Christ Superstar e esenta music-hallului. Cum zic englezii, be
all, end all. Este Music-hall-ul, genul transformat in substantiv
propriu. Visam sa vad JCS live de multi ani, asa ca in seara asta,
cand in sfarsit s-a intamplat, lucrurile nu pot sta decat foarte
bine. Si nici macar nu e o reprezentatie oarecare, ci un tur englez
cu mediatizare puternica si cu o distributie grea pentru cei
familiarizati cu scena londoneza. Singurul nume de pe afis pe care il
stiam a fost Mel C, fosta Spice Girl, in rolul Mariei Magdalena, desi
se pare ca tocmai ea a fost cel mai slab cotat nume. Toata lumea l-a
laudat pe Tim Minchin, care l-a jucat pe Iuda, si e bine ca au ales
un nume cu greutate pentru ceea ce mie imi pare a fi rolul principal.
Credeam ca o sa avem probleme de
vizibilitate cand am intrat pentru prima oara in imensa sala de la O2
arena, dar pana la urma se pare ca de vazut am vazut foarte bine,
buba a fost acustica. Sonorizarea a fost buna si n-au fost probleme
tehnice, doar ca sala fiind foarte mare si nefiind gandita ca spatiu
de evenimente, sunetul disipeaza foarte repede, asa ca apare uneori
senzatia de ruptura, de distanta intre performeri si public, mai ales
ca sunetul aplauzelor nu reuseste sa se cumuleze nici daca toti
spectatorii aplauda la unison.
Punerea in scena a avut o tenta
moderna, actuala, un fel de opozitie intre hippioti si businessmani,
intre rebeli si costume. Ceea ce suna a fi deranjant in mod normal,
dar totul s-a facut discret, sugerat doar prin detalii tehnice, de
costume si de lumini, ajutate de multe ori de grafica de pe ecranul
de fundal, foarte inteligent gandita. Hristosul gandit de Andrew
Lloyd Weber nu e modern, ci atemporal, spectacolul functioneaza in
orice fel de decor iar accentul este intotdeauna, asa cum e normal,
pe muzica si pe poveste mult mai mult decat pe fundalul actiunii.
M-am speriat putin la inceput, cand
Tim Minchin a deschis spectacolul cu Heaven on Their Minds, pentru ca
am avut impresia ca, in dorinta de a pune o amprenta personala pe
rol, o sa strice estetica compozitiei. Era inevitabila comparatia cu
filmul, iar interpretarile din film mi se par intr-adevar cele mai
bune pe care le-am vazut, si intr-adevar, Heaven on Their Minds a
fost mai degraba o nereusita, dar imediat dupa lucrurile au inceput
sa mearga. N-am mai simtit apoi nici o deturnare de ritm pana la
sfarsit, la Superstar, cand din nou interpretarea lui Tim Minchin e
dezavantajata teribil de comparatia cu varianta filmata a lui Norman
Jewinson.
Dar corpul principal al
spectacolului a curs excelent. Muzica, versurile si povestea sunt
atat de bine potrivite incat nu-ti dau prea multe sanse sa gresesti.
Mi-a placut in mod special cum se contrapunctau protagonistii pe
melodiile de confruntare. Vocea lui Iuda a sunat foarte dur in
contrast cu Mel C interpretand-o pe Maria Magdalena pe Everything's
Alright, iar tensiunea dintre Isus si Iuda a fost redata extraordinar
atat pe Everything's Alright cat si pe Damned for All Time.
Baietii rai au fost foarte bine
ilustrati de costume si grafica si mi-a placut ca, desi fiecare si-a
luat anumite libertati si si-a asumat o anumita tipologie, au ramas
in rol si au fost usor de recunoscut. Caiaphas a devenit
businessmanul necrutator, Pilat a fost judecatorul echilibrat in timp
ce cantecul lui Irod a fost de departe cel mai reusit moment al
spectacolului. Irod a aratat excelent ca prezentator TV, cu
animatoare si lumini multicolore, in timp ce cireasa de pe tort a
venit pe finalul cantecului, cu 3 vorbe adaugate pentru audienta
secolului 21: „So what do you think? Lord or Fraud? Text now, and
we'll be back after a short break!”
Grafica cu titluri de ziare anuntand
ca „Messiah” este in custodia politiei si intrebandu-se daca este
„End of the line for Jesus Christ?” a aratat foarte bine pe
arestare, iar multimea care arunca intrebari a fost – evident –
transformata in ziaristi de tabloide.
Momentul cu cea mai mare incarcatura
emotionala mi s-a parut a fi – asa cum e probabil intentionata
compozitia – Ghetsemane. Versul „I will drink your cup of poison”
mi-a rasunat mai intai in inima, abia apoi in urechi.
Iar crucificarea din final, ajutata
de o montura foarte inteligenta, a imbracat pana la urma destul de
bine intreaga piesa, desi a diluat putin din intensitatea finalului
lui Superstar. M-am gandit ca ar fi fost absolut surprinzator daca
dupa Superstar ar fi incheiat cu Isus cantand Always look on the
Bright Side of Life. Ar fi fost poate foarte ciudat, dar ar fi
aratata atat de englezesc... ar fi fost ceva complet diferit. 01:13
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu