Multicultural

Cand lucram in cinematografie am trait multe despartiri. Munca este aproape integral pe baza de proiect, asa ca apuci sa lucrezi cu un grup de oameni o perioada suficient de scurta incat sa nu conteze prea tare, dar suficient de lunga si cu suficient timp petrecut impreuna incat sa dezvolti anumite relatii al caror potential e evident. De obicei dureaza 2-3 luni. Apoi vine implacabil despartirea, si constientizarea faptului ca e foarte probabil ca pe cei mai multi din echipa de vreo 200+ de oameni alaturi de care ai petrecut ultimele doua-trei luni sa nu-i mai vezi niciodata. E trist, dar nu prea e nimic de facut. Am incercat sa tin legatura cu oameni prin email. Functioneaza 2-3 luni. Facebook, de data mai recenta, pare sa mearga ceva mai bine. Afli despre vietile lor, despre ce li se intampla, daca sunt bine sau daca au belele si poti sa te simti mai aproape de ei, sa le simti intr-o oarecare masura bucuria sau suferinta. Dar chiar si asa, exista o anumita deconectare. Oamenii astia traiesc prin tot soiul de parti ale globului destul de indepartate si nu e comunicare in adevaratul sens al cuvantului. Mai degraba un soi dubios de voyeurism.

E minunat cand se intampla sa reintalnesti oameni care ti-au fost dragi, simpatici sau cu care ai colaborat bine. Sau cu care ai impartasit o bere, un zambet si-o poveste. M-am intalnit cu Tim Wooster dupa 3 ani, la Blood and Chocolate. Cu Andy Williams, pirotehnistul cu care am baut in hotelul Doina din Poiana cand mi-a povestit despre nevasta lui rusoaica si mi-a spus despre cat de bine a crezut ca m-am descurcat la film si cu care eu m-am purtat ca un badaran m-am reintalnit dupa 5 ani. L-am reintalnit chiar si pe Steve Andrews, care-a venit din Australia sa filmeze o reclama la Xbox prin centrul Bucurestiului, la 4 ani departare de Cold Mountain. In mai, cand am fost in Romania, m-am vazut pe aeroport cu Albert Berger, producatorul de la Cold Mountain, american cu origini romane care dezvoltase o pasiune pentru muzica populara. Am fost surprins sa vad ca-si aminteste de mine, si am fost si mai surprins cand l-am descoperit pe Phil Bray pe Facebook, foarte recent, si mi-a spus ca si el isi aminteste de mine, dupa 10 ani.

Ramane insa faptul ca pe foarte multi din oamenii pe care ii intalnim intr-un anumit moment al vietii nu mai apucam sa-i revedem vreodata. Sunt tare curios cum mai e Jennifer, persoana careia ii datorez aproape integral cariera mea in cinematografie si o buna bucata din viata mea. La fel, pe Davey probabil ca n-o sa-l mai vad niciodata. Davey se intoarce in Canada si apoi nu stie in ce directie o sa mearga. Eu nu vreau sa ajung vreodata in Canada, poate decat daca iese planul cu plimbarile plin lume sponsorizate. Si l-am cunoscut prea putin pe Davey, suficient insa cat sa-l indragesc si sa iau ca pe un dat faptul ca o sa fie mereu prin zona si ca o sa putem oricand sa iesim la o bere care apoi sa se transforme in multe altele, combinate cu alcooluri tari si tot soiul de alte substante dubioase. Pana la urma s-a intamplat doar de vreo 3 ori. E o metoda buna sa putem constientiza precaritatea conditiei umane, captiva in permanenta incertitudinii momentului.

M-am uitat in jur la un moment dat cand Sam si Manfred cantau si am reflectat din nou cateva momente asupra adunaturii pestrite in mijlocul careia ma aflam. Una din treburile care ma distreaza in astfel de ocazii, sa enumar tarile din care provin oamenii. Aveam in cazul asta Elvetia, Guatemala, Africa de Sud, Spania, Canada, Anglia, Brazilia, Columbia, Australia, Portugalia, Statele Unite... or mai fi. Cred ca mai sunt. Predominanta Commonwealth si nativi de engleza, e drept, dar suficient de condimentata incat engleza vorbita sa fie alterata de tot soiul de accente, dialecte si cuvinte de alta provenienta. Ma uit la sud-africani, australieni si canadieni, la cat de natural se comporta in Londra si ma amuz in sinea mea cand oamenii ma considera perimat pentru ca vorbesc inca de vremea imperiului. Suntem prea aproape de vremurile alea, bronzul reginei Victoria care supravegheaza intersectia de la capatul de nord al podului de la Blackfriars e inca stralucitor. Mi-am dat seama ca, izolati si desfasurati cu totii pe coordonate atat de diferite, de natii, varste, sexe, rase si culori dintre cele mai diverse si cu care am prea putine in comun, oamenii astia sunt de fapt tot ce am. Sunt grupul meu, tribul meu, sunt cei carora le apartin. Iar sentimentul asta de afiliere sociala e minunat, e extraordinar de comfortabil. 3/5 in piramida lui Maslow. Poate mai mult. 09:49