joi, 6 septembrie 2012

Capcana

Sa zicem ca tu imi spui ca vrei sa-ti construiesc o casa. Eu atunci iti spun: „Cred ca cel mai bine ar fi s-o facem din lemn. Daca e pe-asa, as avea nevoie de o caruta de lemne.” La care tu spui: „Nu, nu, eu cred ca e mai bine s-o facem din cacat. Uite, o sa-ti aduc o basculanta de cacat.” Eu nu sunt de acord, dar pentru ca sunt sub contract n-am incotro. Apoi, daca pana la urma reusesc sa fac o casa din cacat, nu inseamna ca tu ai avut dreptate, inseamna pur si simplu ca am facut o casa cum m-am priceput mai bine cu ce-am avut la dispozitie.


Ah, ce dulce e HRANA. Am mai gustat din ea si stiu, dar nici macar n-am nevoie sa mai fi gustat. Simt o atractie irepresibila spre ea inca de prima data cand am vazut-o. Vreau pur si simplu sa ma duc si s-o apuc, sa ma infrupt dupa pofta inimii. Stiu insa ca n-are cum sa fie chiar asa usor. O vad, imi dau seama ca e intentionat dispusa sa fie atat de evidenta dar in acelasi timp stiu prea bien ca e o capcana. Oamenii uneori o mai muta din loc in loc, unoeri o pun atat de aproape... mi-o baga chiar sub nas. Pentru ca e vorba de genul ala de capcana. Oamenii nu incearca sa pazeasca ceva, nu au vreo posesiune valoroasa pe care se tem s-o piarda. Nu sunt vreun sobolan incercand sa se hraneasca de pe urma muncii altora. Nu sunt nici atat de prost incat sa renunt la grosul hranei pentru o bucatica de delicatesa. Cat de usor e sa-ti dai seama ca asta e intotdeauna o capcana?
Nu, nu, capcana asta e special pentru mine. Pe mine ma urmaresc si incearca sa ma prinda. Imi dau prea bine seama de fiecare data cand se intampla. In cea mai mare parte a timpului ma lasa in pace. Dar uneori, cine stie dupa ce criterii, isi pornesc campaniile lor de vanatoare. Sunt foarte constient de fiecare data cand se intampla asta. Ma simt vanat la fel cum simti ca e prea cald de la soarele care iti arde pielea. Sau, o analogie si mai buna, simt sentimentul de a fi vanat cu aceeasi evidenta cu care auzi un tiuit aproape continuu in urechi.
Si eu, si ei, stiu insa ca vreau HRANA. Ca, oricat de mare ar fi riscul, o sa ma apropii, o sa incerc s-o iau si o sa fac in fel si chip sa ajung la ea. Cei mai tineri s-ar putea intreba de ce oare, daca HRANA e atat de aproape si atat de disponibila, de ce nu ma duc pur si simplu spre ea? De ce stau ascuns si o contemplu ore intregi? Hehe, bineinteles ca eu stiu mai bine de-atat. Asta e de fapt intreg trucul, asta face capcana sa fie o capcana. Faptul ca nu e in nici un fel pazita. E pur si simplu acolo.
Dar stiu prea bine ca odata ce m-as napusti spre ea, si ei s-ar napusti spre mine, si n-am cum sa ma compar cu ei ca viteza. Inca, daca as avea siguranta ca ajung la ea si ca apuc macar o bucatica poate as considera ca merita. Dar nu e mereu asa. Stiu ca semnalul lor e intentia mea si mai stiu ca de cele mai multe ori nici macar nu ajung la HRANA. Ah, imi amintesc prea bine ce s-a intamplat data trecuta.
M-am hotarat sa ma arunc, pana la urma era doar un salt scurt, m-am gandit ca daca il fac suficient de brusc o sa fie suficient. As! Abia ce-am simtit excesul de sange patrunzand in venele coapselor odata cu comanda catre muschi sa se incordeze si nu-mi dau seama, probabil ca muschii s-au contractat. Saltul era, oricum, aproape si nu cred ca m-as mai fi putut opri. Dar au venit imediat. Nici nu-mi dau seama cum, m-am trezit dintr-o data pe podeaua rece, de piatra, imobilizat. Si-apoi am simtit lovitura. Pe indelete, cu toata forta si cu multa ura, un bot de bocanc fix in dinti. A fost cu atat mai rau cu cat aveam dintii inclestati, am receptat-o in plin. Iar bocancii avea o intaritura metalica in bombeu, am simtit nu numai fierul rece spargandu-mi dintii, ci si cuiele cu care era prins de talpa. Mi-am adus aminte de scena de la inceputul American History X, cand Edward Norton sparge dintii negrului de bordura, dar asta trebuie sa fi fost mai rau pentru ca a fost receptata direct si n-am avut nici un pic de timp sa ma precatesc.
Au urmat apoi celelalte lovituri. In obraji, in ochi, in gat, in stomac. Stomacul le-a placut cu deosebire, probabil pentru ca era moale. Sau pentru ca e sursa dorintei mele. Si cele primite in spate sunt dureroase, cred ca mi-au rupt cateva vertebre bune. Cand au terminat cu mine nu prea mai puteam sa ma misc si ma simteam diform, simteam ca nu mai am control asupra nici unei articulatii sau asupra vreunui membru. Am ridicat usor gatul in ceea ce am resimtit a fi un efort urias. „Macar omorati-ma!” am urlat spre ei. Cativa s-au intors pe jumatate. Au inceput sa rada, dupa care s-au indepartat cu totii. 10:39

Niciun comentariu: