Ah, ce dulce e HRANA. Am mai gustat
din ea si stiu, dar nici macar n-am nevoie sa mai fi gustat. Simt o
atractie irepresibila spre ea inca de prima data cand am vazut-o.
Vreau pur si simplu sa ma duc si s-o apuc, sa ma infrupt dupa pofta
inimii. Stiu insa ca n-are cum sa fie chiar asa usor. O vad, imi dau
seama ca e intentionat dispusa sa fie atat de evidenta dar in acelasi
timp stiu prea bien ca e o capcana. Oamenii uneori o mai muta din loc
in loc, unoeri o pun atat de aproape... mi-o baga chiar sub nas.
Pentru ca e vorba de genul ala de capcana. Oamenii nu incearca sa
pazeasca ceva, nu au vreo posesiune valoroasa pe care se tem s-o
piarda. Nu sunt vreun sobolan incercand sa se hraneasca de pe urma
muncii altora. Nu sunt nici atat de prost incat sa renunt la grosul
hranei pentru o bucatica de delicatesa. Cat de usor e sa-ti dai seama
ca asta e intotdeauna o capcana?
Nu, nu, capcana asta e special
pentru mine. Pe mine ma urmaresc si incearca sa ma prinda. Imi dau
prea bine seama de fiecare data cand se intampla. In cea mai mare
parte a timpului ma lasa in pace. Dar uneori, cine stie dupa ce
criterii, isi pornesc campaniile lor de vanatoare. Sunt foarte
constient de fiecare data cand se intampla asta. Ma simt vanat la fel
cum simti ca e prea cald de la soarele care iti arde pielea. Sau, o
analogie si mai buna, simt sentimentul de a fi vanat cu aceeasi
evidenta cu care auzi un tiuit aproape continuu in urechi.
Si eu, si ei, stiu insa ca vreau
HRANA. Ca, oricat de mare ar fi riscul, o sa ma apropii, o sa incerc
s-o iau si o sa fac in fel si chip sa ajung la ea. Cei mai tineri
s-ar putea intreba de ce oare, daca HRANA e atat de aproape si atat
de disponibila, de ce nu ma duc pur si simplu spre ea? De ce stau
ascuns si o contemplu ore intregi? Hehe, bineinteles ca eu stiu mai
bine de-atat. Asta e de fapt intreg trucul, asta face capcana sa fie
o capcana. Faptul ca nu e in nici un fel pazita. E pur si simplu
acolo.
Dar stiu prea bine ca odata ce m-as
napusti spre ea, si ei s-ar napusti spre mine, si n-am cum sa ma
compar cu ei ca viteza. Inca, daca as avea siguranta ca ajung la ea
si ca apuc macar o bucatica poate as considera ca merita. Dar nu e
mereu asa. Stiu ca semnalul lor e intentia mea si mai stiu ca de cele
mai multe ori nici macar nu ajung la HRANA. Ah, imi amintesc prea
bine ce s-a intamplat data trecuta.
M-am hotarat sa ma arunc, pana la
urma era doar un salt scurt, m-am gandit ca daca il fac suficient de
brusc o sa fie suficient. As! Abia ce-am simtit excesul de sange
patrunzand in venele coapselor odata cu comanda catre muschi sa se
incordeze si nu-mi dau seama, probabil ca muschii s-au contractat.
Saltul era, oricum, aproape si nu cred ca m-as mai fi putut opri. Dar
au venit imediat. Nici nu-mi dau seama cum, m-am trezit dintr-o data
pe podeaua rece, de piatra, imobilizat. Si-apoi am simtit lovitura.
Pe indelete, cu toata forta si cu multa ura, un bot de bocanc fix in
dinti. A fost cu atat mai rau cu cat aveam dintii inclestati, am
receptat-o in plin. Iar bocancii avea o intaritura metalica in
bombeu, am simtit nu numai fierul rece spargandu-mi dintii, ci si
cuiele cu care era prins de talpa. Mi-am adus aminte de scena de la
inceputul American History X, cand Edward Norton sparge dintii
negrului de bordura, dar asta trebuie sa fi fost mai rau pentru ca a
fost receptata direct si n-am avut nici un pic de timp sa ma
precatesc.
Au urmat apoi celelalte lovituri. In
obraji, in ochi, in gat, in stomac. Stomacul le-a placut cu
deosebire, probabil pentru ca era moale. Sau pentru ca e sursa
dorintei mele. Si cele primite in spate sunt dureroase, cred ca mi-au
rupt cateva vertebre bune. Cand au terminat cu mine nu prea mai
puteam sa ma misc si ma simteam diform, simteam ca nu mai am control
asupra nici unei articulatii sau asupra vreunui membru. Am ridicat
usor gatul in ceea ce am resimtit a fi un efort urias. „Macar
omorati-ma!” am urlat spre ei. Cativa s-au intors pe jumatate. Au
inceput sa rada, dupa care s-au indepartat cu totii. 10:39
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu