Metropolis

Intr-o vreme cochetam cu ideea de a locui in Hollywood. In vremea in care munceam la filme si vedeam multe filme si mi se parea ca mi-am descoperit traseul. America are multe lucruri grozave, dar dintr-un motiv sau altul nu m-a atras niciodata ca destinatie turistica. Cred ca e vorba in principal de o lipsa de afinitate intre mine si felul de a fi al americanilor. Iar ce inteleg prin felul de a fi al americanilor poate face obiectul unei lucrari sociologice de sine statoare. Dar Hollywood era altceva. Capitala filmului, orasul al carui nume a devenit un metonim pentru productia de filme. De filme mainstream si de buget mare cel putin, adica alea care conteaza.

Si pentru ca am lustruit putin ideea, mi-am format o imagine mentala despre Hollywood care a ramas pana azi, si care probabil o sa ramana pana o sa vad locul. Hollywood, imi imaginez, trebuie sa fie un oras in care toata lumea, sau mai toata lumea, e cumva legata de lumea filmului. Marea majoritate prin aspiratii. Este, bineinteles, orasul in care locuiesc o galerie intreaga de vedete, actorii si regizorii consacrati. Apoi producatorii, oamenii cu bani, cei care au case cel putin de mari si de aspectuoase alaturi de ale actorilor sau ale regizorilor, dar al caror nume n-are nici un fel de rezonanta pentru omul de rand. Cu banii lor insa, ei fac industria sa se miste. Pe langa ei, alte vedete ale industriei, la fel de lipsite de sonoritatea unui nume, poate cu mai putini bani dar membri cu drepturi depline in aceast univers inchis: scenaristi, directori de casting (probabil cei care au parte de foarte mult sex cu tinere actrite aspirante), editori, set designeri, machiori etc. Si, in final, plebea, aspirantii. Chelnerii, receptionerii, baietii care parcheaza masina, cei care matura strazile, casierii de la super-marketuri, postasii, cei care livreaza pizza, zugravii sau ingrijitorii de gazon, toti spera sa ajunga actori, sa prinda acel prin rol cu care sa dea lovitura. Sau macar sa li-l asigure pe al doilea. Altfel, ce sa faci intr-un oras ca Hollywood daca nu te intereseaza sa faci film?

Oamenii astia sunt dispusi pe o scara a lui Iacob al carui pamant este recenta sosire in oras si care se sprijina de cerul reprezentat de primul contract pentru un onorariu de 7 cifre. Majoritatea sunt foarte pregatiti. Scoliti, trecuti prin scoli bune de actorie sau regie si in general actori foarte capabili. Concurenta e acerba si majoritatea (asta am vazut-o in Londra) sunt dispusi sa munceasca pe gratis daca exista o cat de mica sansa ca filmul respectiv sa fie rulat pe undeva si sa fie vazut de cine stie cine. O buna parte din ei se amagesc ca a fi un foarte bun actor e o conditie suficienta sa le asigure o cariera. In special cei mai tineri. Unii dintre ei au prins cate un rolisor cat de cat important (poate chiar au avut vreo replica in vreun blockbuster) si, desi isi vor petrece restul vietii straduindu-se sa prinda si un al doilea rol – sau ceva cat de cat apropiat ca importanta – au suficient material incat sa fie priviti aproape cu veneratie de noii absolventi de actorie proaspat sositi in oras. Toata treaba asta creeaza un incredibil rezervor de talent din care directorii de casting (aia care fac mult sex) se adapa cu voiosie. Pozitia lor e oarecum privilegiata, desi au si ei presiunile lor si sunt constienti ca – in ciuda unui aparat de marketing, PR si educare/manipulare a publicului excelent – sunt la un pas gresit distanta de a nu-si mai putea permite rata la casa aia cu piscina umbrita de palmieri, gard in gard cu vila lui Spielberg. Ce daca pustoaica aia are vrea un supporting in noul film al lui Cameron e incredibila in pat? Nimeni nu-si permite sa foloseasca asta ca unic criteriu de selectie.

Cam toate lucrurile astea se intampla si in Londra, chit ca, asa cum imi spunea Albert Berger pe Otopeni acum vroe 3 luni, „nu filmeaza prea mult acolo”. Desi mai mica in volum, cinematografia britanica e suficient de puternica. In plus, se face multa televiziune. Altfel, Londra e unul din cele mai mari centre de teatru din lume. Sunt peste 200 de teatre in oras si e o chestie obisnuita sa ruleze piese in care joaca actori de talia lui Anthony Hopkins, Ian McKellen, Rupert Everett, Danny deVito etc. (astia sunt doar cative din cei pe care i-am vazut eu pe afise). Asa ca tot ce-am spus despre Hollywood se aplica si Londrei, chit ca e vorba de teatru si in general de bani mai putini. O chestie similara se intampla si cu muzica, pentru ca spre deosebire de Hollywood care inseamna numai film, Londra e mult mai mult decat oricare din trasaturile sale definitorii. Tot discursul asta, de fapt, mi-a fost inspirat de un saxofonist pe care l-am auzit cantand pe strada langa metrou la Angel. In centru, dar nicidecum in zona turstica. Nici macar nu e o zona prea circulata, sau vestita pentru manifestari culturale. Iar omul asta canta dumnezeiste la saxofon. Extraordinar de priceput instrumentist, la mila trecatorilor care se intampla sa aiba vreo lira sau doua in buzunar.

M-am gandit ca asa trebuie sa fi aratat si renasterea. Cati pictori extraordinari or fi murit anonimi in Florenta secolului 15? 10:57