marți, 22 mai 2012

Rhapsody in Blue

Nil-nil. Nothing happening. It’s worse than the Blackpool fucking game.” Daz fusese mai devreme pe Wembley si i-a vazut pe Blackpool pierzand finala play-off-ului pentru Premier League in fata lui West Ham. Suparat, Blackpool e echipa lui. Probabil acum doi ani, pe cand erau senzatia Premier League si pe primul loc dupa zece etape, era extatic.N-am vazut finala, a trebuit sa muncesc, dar toti ochii erau pe televizoarele din vecini, toti cei interesati de fotbal erau la curent cu ce se intampla.

One nil to Bayern Munich” mi-a dat Sam vestea, pe care am primit-o ambivalent. „First time a London team will win the Champions League, it’s gonna be Charlton”. Nu prea credeam ca Chelsea mai poate sa intoarca rezultatul, mai ales daca a fost un meci mort, jucat cu frica. M-am dus sa vad ultimele minute. 1-1? „Who scored?” „Drogba, just now”. Cine altcineva? Daca o duc la penaltyuri, Chelsea o sa castige, m-am gandit. Au venit mai pregatiti pentru situatia asta, cu siguranta. Bine, daca nu cumva executa Terry. Dar mi s-a amintit apoi ca Terry e suspendat. Deci clar o sa castige Chelsea.

Am ajuns inapoi sa vad penaltyurile, prima runda se executase deja. N-am vazut ratarea lui Mata. Dar am vazut multa tensiune, ca intotdeauna la penaltyuri. Multa crispare in loviturile celor de la care se asteapta cel mai mult. Luiz si Lampard au aruncat mingea foarte tare, fara sa le pese prea mult unde se duce. Portarul a fost aproape, si amandoi au fost la cativa centimetri de ratare. Dar au intrat, ambele. Prin contrast, Neuer a executat foarte calm. Tocmai pentru ca de la el nu se asteapta goluri tot timpul. Olic? Mi-l amintesc de cand cu golul din minutul `89 pe Old Trafford in semifinalele din 2010, gol care avea sa fie decisiv. E un nenorocit, n-o sa rateze. Ba da! Ce slab, Cech a avut tot timpul din lume. De la zero, din nou. „Come on, Cashley!”. 

Oamenii din jurul meu nu par a fi neapart fani Chelsea, dar sunt englezi si pana la urma chestia asta tinde sa iasa la suprafata, mai ales impotriva nemtilor, oricat i-ai uri pe Chelsea. Schweinsteiger, ca sa duca meciul spre a doua runda de penaltyuri. Eram aproape sigur c-o sa fie. Si Cech, sutul l-a pacalit. Numai ca uneori nu e bine sa gandesti prea mult. Mai ales sa te razgandesti. Vorba lui Jimmy Murphy: „Never look up.  Just hit it low and hard, through the top of the ball. If you don't know where it's going, neither does their keeper.”Schweinsteiger s-a oprit cu doi pasi inainte. Uneori, zeii fotbalului aseaza lucrurile in felul asta. Jucatorul emblematic trebuie sa rateze in cel mai important moment. Roberto Baggio in finala Mondialului din `94, John Terry la Moscova acum 4 ani... Stiu ei ce stiu. Cativa centimetri mai in stanga, si steagurile victoriei ar fi putut fi rosii. Cine stie pentru ce alt meci dramatic or fi pastrati aia cativa centimetri?

Apoi, the Drog. Omul caruia Chelsea ii datoreaza prezenta in finala si mare parte din succesul ultimilor ani. The Drog nu e nici Terry, sa se lase coplesit de presiune si sentimentalisme, nici Anelka, sa nu-i pese prea mult de rezultat. The Drog a ajuns sa intruchipeze cam tot ce inseamna Chelsea a lui Abramovich. Puternic. Masiv. Nesimtit. Nesuferit. Mare. Negru. Si al dracului de greu de oprit. O fi Terry dedicat total echipei, o fi copil al Londrei, dar uneori se arata prea om. Prea sentimental. The Drog nu face greseala asta. El il poate palmui pe Vidic, poate injura in camera, dar poate face orice cu mingea cand isi propune. E un candidat mai bun la leul de pe emblema clubului. Si dupa finala m-a lovit un adevar de a carui evidenta, dintr-un motiv sau altul, nu-mi dadusem seama pana acum. Nu cumva asta e cel mai bun fotbalist african al tuturor timpurilor? A fost destul de potrivit, sa castige Liga Campionilor cu ultima atingere de minge pentru Chelsea. Sa incheie ciclul si sa-si aroge ultimul sunet a ceea ce este fara indoiala cantecul de lebada a acestei generatii de pe Stamford Bridge. Roll credits.

Pana la urma va ramane ca una din povestile frumoase ale fotbalului, Chelsea 2004-2012. O poveste inceputa cu apoteoza lui David Beckham al carui picior drept n-a putut invinge Realul lui Ronaldo si Figo in 2003, dar l-a convins pe Abramovich sa intre in fotbal. O poveste in care o echipa muncitoreasca beneficiind de o generatie de aur (Tore Andre Flo, Gianfranco Zola, Dan Petrescu) apreciata cu condescendenta de consumatorii de fotbal s-a transformat intr-unul din cele mai urate simboluri de pe continent, port-drapel al coruperii sportului de catre sumele obscene de bani din surse dubioase. Vin apoi titlurile, cupele si supercupele interne, intr-un crescendo de jumatate de music-hall, momentul in care multi oameni se duc la toaleta. Apoi declinul, inceput la Moscova (ce semnificativ! Nici Andrew Lloyd Weber n-ar fi potrivit-o mai bine!) Imbatranire, tocire, criza de idei, degradarea jocului, rotatia antrenorilor. Villas-Boas, speranta de rejuvenare care pare sa se transforme in ultimul cui la sicriu. Si-apoi Di Matteo, eroul improbabil, si vechea garda care-si incepe ultimul mars. Napoli, Benfica si balaurul Barcelona, momentul culminant, toate intr-un cantec. Numai acel gol din ultimul minut de pe Nou Camp, desi irelevant, a fost suficient sa-l reabiliteze pe Torres, altfel gluma sezonului. Iar Chelsea a castigat multe simpatii cu acea dubla. Si-apoi ultimul cantec, atacul final, mana intinsa spre Sfantul Graal al fotbalului, lacrimile lui Terry de la Moscova contrapunctate de sutul sigur al lui Drogba intr-un moment mai dramatic decat intrarea lui Parsifal in castelul Regelui Pescar.

Nu-mi dau seama exact cum am ajuns sa tin cu Chelsea, probabil inertia de dupa meciurile cu Barcelona. Si pentru ca sunt in Londra si-as fi vrut sa vad parada din autobuz, pe care-am ratat-o tot pe motiv de munca. Dar si pentru ca Chelsea au ajuns sa fie cei mai buni dintre cei rai, mai ales dupa ascensiunea lui City, intr-un fel in care Arsenal, de exemplu, n-au fost niciodata, cu tot cu Henry si Bergkamp. Si mi-ar placea sa-l vad pe Mourinho inapoi de la toamna, ar fi aproape o alianta impotriva nesuferitului de Mancini. Desi cred ca Mou mai are un an de stat in Spania. Si el are cruciada lui. 01:03

2 comentarii:

ionescu de pe nopti si zile spunea...

2006, cupa africii. camerun- cote d'fildesi. au batut baietii aia la penaltyuri de le-a venit rau, si n-a ratat nimeni-nimeni. dupa 20 de transformari au urmat portarii, au dat si ei gol. dupa aia au luat-o de la capat. eto'o a ratat, iar droagba a dat gol. tell me, do you remember?

Leonard Bacica spunea...

Urmaresc doar sporadic Cupa Africii, si total intamplator. N-am vazut meciul din 2006, dar imi amintesc ceva-ceva, foarte vag. Wikipedia zice c-a fost 11-12, intr-adevar: http://en.wikipedia.org/wiki/2006_African_Cup_of_Nations